miercuri, 5 iulie 2017

Ce am învățat eu în primii 2 ani de cartier rezidențial

Am scris rândurile acestea pe un grup de discuții pe care-l administrez, adică ACESTA. Pentru că nu toată lumea are [încă] acces pe grup și probabil pentru că sunt narcisist și pe alocuri perfect, las materialul și aici. Nu trebuie să-l citești neapărat.

Din ce în ce mai mulți cunoscuți mă întreabă, ușor condescendent, cum e viața în Popești-Leordeniul cel nou. Din ce în ce mai des. Mai ales după o ploaie puternică. După ploaia cruntă de acum două zile prietenii s-au reactivat, pe modelul: ”Boss, am auzit la știri că a fost deranj pe la voi. Se tot pomeneau cuvinte d'alea, cu conotație maritimă”. Și cam așa a fost. La intrarea în complexul în care locuiesc, Astrelor Residence, apa era destul de adâncă. Sau înaltă, depinde din ce sens privești. E un fapt cunoscut deja la fiecare ploaie mai serioasă. Sigur, nu durează foarte mult, de regulă sunt aduse niște vidanje care rezolvă destul de prompt problema. Dacă aș fi malițios, aș spune că e cam ca în Tineretului. Sau în Colentina. Sau Militari, Lujerului etc. Da' nu-s.
Sigur, zona nouă a orașului Popești-Leordeni are probleme. Doar un orb nu ar vedea asta. Sau un prost. Drumurile sunt prea înguste, trotuarele așijderea, nu există un stil arhitectural, și multe altele. Cu toate acestea, după primii 2 ani de locuit aici, am ajuns la concluzia că problema cea mai mare a zonei este locuitorul ei. Repet, cea mai mare, nicidecum singura. Sunt membru în câteva grupuri de discuții dedicate zonei și citesc destule postări. Se scrie foarte mult în numele civilizației. Atât. Se scrie doar. Aici locuitorii zonei nu fac notă discordantă cu marea masă a poporului, în sensul că civilizația place când lucrează în folosul nostru. Când trebuie să contribuim noi, ne pute. Mai pe scurt, avem doar drepturi, nu și obligații. Hai să vin și cu câteva exemple concrete, cele ce-mi apar instantaneu în minte.
De câteva luni, în zona de colectare a gunoiului (cea la care sunt eu contributor, cum ar veni) au apărut două recipiente mari pentru colectarea selectivă a deșeurilor. Lucesc ele mândre-n soare și... cam atât. Pot număra pe degetele de la mâna unui tâmplar bețiv pe cei care folosesc aceste pubele speciale. E mai simplu să arunc totul la comun. Și mai igienic. Dar vreau civilizație!
Tot la mine-n complex (mde, aici văd cu ochii mei zilnic), drumul de acces este pavat cu bitum și intenții bune. Și cu multe mașini. ”Normal, păi unde s-o las, boss? Că nu e locuri de parcare”. Corect, nu e. Le-au luat niște fraieri care au plătit pentru ele. Iarna trecută s-au făcut niște aplicații în complex cu cei de la Pompieri. Concluzia? Jumătate din complex ar putea arde nestingherit. Noroc de gurile de hidrant care, la o adică, ar salva niște vieți. Apropo de hidrant, el chiar există în complex. Și mai există și un loc de joacă. Semn că dezvoltatorul este ceva mai onest decât mulți din acest oraș.
Am pomenit ceva mai sus de drumurile înguste. Între noi fie vorba, ele n-ar fi chiar atât de înguste dacă nu s-ar parca pe ambele părți. Sau dacă nu s-ar parca deloc. Nici trotuarele. În linii mari, s-ar putea circula aproape perfect atât pe trotuare, cât și pe străzi dacă nu ar fi atâtea mașini parcate greșit. Eu încă mai sper într-un serviciu de ridicare a mașinilor parcate ilegal. Pe de altă parte, trebuie să fii extrem de labil psihic să-l claxonezi pe șoferul din fața ta care merge foarte încet prin combinația pietoni+bălți adânci, probabil pentru a-ți face ție în ciudă. La fel de instabil trebuie să fii și dacă apa atinge nivelul portierelor mașinii și tu mergi cu 40 de km/h.
Gata cu șoferii, să trecem și la pietoni. Am descoperit în cei 2 ani că nici ei nu-s chiar sfinți. Dimineața înspre metrou și seara dinspre metrou sunt reperele de urmărit. Vorba celor de la Divertis, oamenii merg perechi, perechi. Perechi Hilbert. Hilbert-Helga, uneori sunt și fete. Până pe mijlocul drumului. Să fie civilizație, zic.
Tot la categoria pietoni aș nominaliza și câteva dintre tinerele mămici. Ieri dimineață mi s-a întâmplat o treabă. Veneam dinspre Șoseaua Berceni spre Olteniței, pe Drumul Fermei. În dreptul magazinului Penny Market, două mămici mergeau agale, una lângă alta, la cca jumătate de metru între ele, pe carosabil. Recunosc sportiv că am rămas perplex. Din celălalt sens circulau mașini așa că a trebuit să opresc. M-am uitat cu compasiune la ele. Probabil că ele nu știau ce înseamnă acest cuvânt și au început să mă înjure. Am întors și am căutat să le explic pe cel mai calm ton cu putință că nu e normal ca ele să-și pună bebelușii în pericol și că ar trebui să meargă una în spatele (sau fața dacă preferă) celeilalte. Eu încerc să le protejez dar trebuie să facă și ele ceva în acest sens. Și dacă se poate, să nu mă înjure. La final mi-au aruncat un ”Ei, ăsta e Popeștiul, da?”. De parcă Popeștiul ar fi problema. Dar să fie civilizație!
Lista e lungă. Gunoaie lăsate pe casa scării, mucuri de țigară la tot pasul, claxoane în miezul nopții, violență verbală (și nu numai) peste tot, șicanări etc.
Un alt aspect deloc de neglijat este online-ul. Pe grupurile din Popești-Leordeni se postează tot felul de chestii. Dacă postarea are iz imobiliar, pornește jihad-ul. Dacă e scumpo, de ce e scump, dacă e ieftin, de ce e ieftin. Dacă cineva vrea să cumpere în zonă primește imediat sfatul să fugă mâncând pământul. Și dacă vrea să închirieze. Așa masochiști n-a avut Popești-Leordeniul niciodată! Eu recunosc sportiv că am o fantezie ascunsă. Da, visez că toți nemulțumiții și-au vândut apartamentele către oameni gospodari, civilizați, implicați și responsabili. Și în visul meu există și spații verzi, flori, pomi. E visul meu!
Dacă tot am ajuns la spații verzi, trebuie neapărat să amintesc și de psihoza generală legată de parc. Pentru că nu avem parc, nu-i așa? În tot Bucureștiul sunt parcuri pe fiecare stradă, în toată țara există parcuri mici și cochete la fiecare bloc, unele zone au chiar un părculeț la fiecare scară. Doar Popeștiul n-are pentru că (nu-i așa?) nu există civilizație.
Sigur, recunosc sportiv că sunt clădiri care n-ar obține autorizații nici în Burkina Faso ori Insulele Kerguelen. Da' nici oamenii acelor locuri nu cred că ar cumpăra atât de iresponsabil. Nu poți fi de acord să achiți 30-33 K pe un apartament de două camere și ulterior să umpli rețelele de socializare cu problemele despre care ai fi putut afla la o minimă căutare pe forum-urile dedicate.
Eu, după primii 2 ani de locuit într-un cartier rezidențial nou, mă declar foarte mulțumit. Cartierul este ofertant, însă (așa cum spuneau băieții faini de la Cațavencu pe vremuri) păcat că-i locuit.
Știu că vor apărea comentarii cu parfum de polemică rurală. E o țară liberă. Îmi rezerv dreptul de a răspunde sau ignora, depinde strict de starea mea.
În încheiere, vorba lui Mălăiele, dacă a rămas cineva pe care încă nu l-am jignit, îl rog să mă ierte.
Orvuar de paregzamplu.

duminică, 28 mai 2017

Am fost educator la AlterEdu

   Tocmai am încheiat una dintre cele mai faine săptămâni din cariera mea de trainer și public speaker. Am lucrat cu o categorie de oameni pe care nu o cunoșteam defel dar despre care auzisem atâtea. Elevi. Despre elevi este vorba. Au fost elevi din Onești și Tg. Ocna din clasele IX-XII. Proiectul se numește AlterEdu iar amănunte despre el poți găsi aici.
Mi-aș fi dorit să pot scrie ceva inteligent despre eveniment. Nu știu de ce oamenii au uneori așteptări în acest sens. Voi încerca să acopăr cele câteva planuri implicate.
Câțiva prieteni, părinți, au venit împreună cu copiii lor la atelierele de public speaking. Mi i-au prezentat pe frumoșii lor și mai de fiecare dată mi-au zis ”copilul meu nu prea vorbește în public, i-am recomandat să vină la modulele tale”. Am acceptat de fiecare dată deși presiune era uriașă. Le-am acordat o atenție sporită acestor tineri. Vei vedea la final care sunt concluziile mele.
Profesorii au avut un atelier special, dedicat lor în totalitate. Am intuit încă de la început că nu se vor călca pe picioare pentru a prinde un loc în sală. I-am sugerat unuia dintre managerii de proiect să invite și părinți la acest atelier. Deși mi-aș fi dorit exact contrariul, am avut dreptate. Profesorii nu și-au creat un scop din a participa la eveniment. Asta dacă vreau să folosesc un eufemism. Au fost prezenți doar 3 (trei). Cu câteva săptămâni înainte de eveniment, a mai fost o întâlnire. Atunci a fost prezentă o singură profesoară. Una singură! Acea profesoară a venit și a doua oară, semn că-i pasă de educație. Doar ei și celorlalți doi profesori prezenți la eveniment.
A, să nu uit! A mai fost un profesor prezent. În ultimele 10-20 de minute pe care le-am petrecut la open space-ul Privind diferit la educație, l-am văzut. Dădea ture de zor pe lângă un perete din sticlă și-i scruta cu privirea pe elevii participanți. Mai târziu, la finalul zilei am aflat că și-a făcut simțită prezența și altfel. După ce a identificat o elevă de-a sa, a zbierat la aceasta, de față cu toată lumea prezentă, ceva de genul:
”Aici erai? Nu știai cum să chiulești de la școală și ai găsit ocazia?”
Vestea rea? Astfel de oameni se ocupă de educația celor care vor reprezenta viitorul. Cu alte cuvinte, un om intră cu bocancii în sufletul unui adolescent doar pentru că poate. Pentru că el este profesor iar elevul (ce să vezi?) nu are drepturi. Întâmplarea face ca eleva în cauză, Alexandra, să-mi fi fost colegă la câteva ateliere ca facilitator. Cum am văzut-o eu? Ca pe unul dintre cei mai conștiincioși oameni pe care i-am văzut vreodată. A muncit mult, a ținut listele de înscrieri la ateliere, m-a ajutat ori de câte ori am avut nevoie. La fel și celelalte colege alături de care am lucrat, Marta, Daria și Elena. Toate au dat dovadă de așa un grad de implicare încât eu nici azi, la câteva zile de la încheierea proiectului, nu mi-am revenit. Au fost peste tot în același timp, au făcut curat, au cărat, ne-au oferit răcoritoare când ne era cald, au răspuns la întrebări, au învățat și în tot timpul ăsta, au zâmbit. Guys, oferta rămâne valabilă. Când ajungeți studente, aveți locuri asigurate la un stagiu de internship în Caravana Excellency. Parol! :)
Ei bine, un profesor, omul care ar trebui să fie un reper cultural, de comportament, a considerat că așa trebuie procedat. Vestea bună? Onorabilul se pensionează, nu va mai prinde un alt an școlar. Elevii au o șansă în plus! Despre ceilalți profesori, exceptându-i pe cei trei prezenți și pe reperul de civilizație, nu se poate spune nimic. N-au fost prezenți, n-au dat un ban pe ceea ce generic se numește educație. N-au fost interesați. Chiar, de ce-ar fi? Ei le știu deja pe toate.
Am fost educator în AlterEdu alături de Ana Silvaș, Luiza Apostu (toată lumea le spunea fetele de la Waze, eu nu le-am văzut niciodată; au fost ca soția lui Colombo despre care s-a vorbit tot serialul dar nimeni nu a zărit-o, aproape că mă întrebam dacă ele existau în realitate), Elena Pîslaru, George Bogza, Lili Bălcănașu, Ciprian Stăvar, Silvia Ciotec, Anca Ciliac, Geta Chiriac, Raluca Coman, Roberto Tamaș, Anastasia Roncea, Elena Dinga, Ștefan Neagu, Gabriel Micu, Georgiana Neagu, Irina Bălan și polițiștii Cătălina, Sami și Edi, coordonați remote de Lucian Nastasiu. Eu m-am simțit important știind că fac parte dintr-un proiect atât de măreț alături de acești oameni. Am încercat cu toții să oferim puțin din ce ne-a oferit viața până acum. Pe alocuri am și reușit.
Pe al treilea plan al discuției stau elevii, cei cărora le-a fost dedicat acest proiect. Am primit multe întrebări în aceste 3 zile. Cel mai dificil mi s-a părut să răspund la două dintre ele.
Prima întrebare a fost ”Cum îi vezi pe elevi?”. Înițial am vrut să glumesc, ceva de genul ”Cu greu, am astigmatism. Fără ochelari, aproape deloc”. Nu am făcut asta, treaba e serioasă. În realitate, eu îi văd așa pe cei cu care am lucrat zilele acestea. Sunt inteligenți, mult mai cultivați decât mine la vârsta lor, săritori, dornici să afle lucruri, creativi. amuzanți, dedicați. E posibil ca tu să nu vezi același lucru. Și e posibil să ai dreptate. S-ar putea să vezi diferit deoarece aproape nimeni nu le dă șansa de a se exprima. Profesorii nu au deschiderea necesară pentru a accepta răspunsuri mai puțin convenționale. În timpul open space-ului le-am spus aproape tuturor elevilor că arată ca niște pensionari. Ei sunt cei mai tineri bătrâni ai acestei țări. Răspunsurile lor erau niște stereotipuri crunte, tautologii ieftine ori truisme emfatice. Le-am recomandat să fie fanteziști, să se facă de râs, să riște răspunsuri îndrăznețe, să iasă din cerc. Știi ce mi-au zis? ”Noi suntem obișnuiți cu profesorii care ne cer să răspundem cum vor ei, ne e greu să facem altfel”. Am intrat în pământ! Așa poți ucide creativitatea încă din fașă, așa creezi ”roboți”.Mai ții minte filmul Scent of a woman?


Părinții fie nu au timp să-i asculte, fie nu știu cum. Unii dintre copiii despre care părinții mi-au zis că nu comunică au fost atât de asertivi încât m-au făcut să cred că viitorul ne e asigurat. În linii mari, tinerii știu ce vor, sunt dispuși să lupte pentru ideile lor, combat sănătos dar în același timp sunt receptivi la idei mai bune decât ale lor. Au grijă adulții să-i depersonalizeze. Vorba aia, ei știu mai bine.
Da, elevii de liceu sunt o categorie ușor rătăcită. Eu cred că fără sprijinul unor ONG-uri care să-i asculte, să le ofere posibilitatea de a se descoperi, sunt pierduți. Dragi părinți, dacă țineți la copiii voștri, la viitorul și dezvoltarea lor, încurajați-i să treacă pragul voluntariatului. Peste ani vă veți felicita pentru asta. Bine, și pe mine dacă sunteți corecți. :)
A doua întrebare cu grad mare de dificultate la care a trebuit să răspund a fost ”Cum vezi sistemul educațional românesc?”. De miercuri până ieri m-am gândit la un răspuns cu ușoare urme de inteligență măcar. Greu!
Ieri am fost în Ikea. Vreo 4 ore. M-am simțit din nou ca un șoricel într-un labirint. Niciun pic de control, nicio informație utilă, nicio logică arhitecturală, niciun pic de orientare în teren. Deși sunt hărți ale magazinului la tot pasul, nu te ajută Tot ce se poate afla este locul unde te situezi pe moment. Ești la raionul corpuri de iluminat? Noroc de hartă, altcumva n-ai fi știut. Sutele de lustre sunt puse acolo la derută. Nici angajații magazinului nu-s de vreun real folos. Ți se spune des că ei lucrează la un alt raion, nu știu exact unde este ceea ce cauți tu. Sau ești trimis aiurea, la alt raion. Dacă ai uitat cumva să cumperi ceva, mai intri o dată în labirint. De la capăt! Revezi toată materia, cum ar veni. Când ajungi la casă, te rogi în gând să nu fii nevoit să-ți vinzi un rinichi pentru a achita tot ce ai în cărucior. N-ai putut face calculele, ai fost atent la traseu, la aglomerație, eventual la produsele dorite.
Dacă ai fost în Ikea vreodată, știi cum este sistemul educațional românesc. Știi unde începe, știi unde se termină. În rest, n-ai pic de control. Dar poți mânca la ieșire un hotdog cu 1 leu.
Maxim.

vineri, 28 aprilie 2017

De ce bărbații se satură de căsnicii?

Întâmplarea pe care tocmai urmează să o citești a avut loc. Sau nu?: Cine știe? De fapt, ce importanță are?

   Cătălin e un tip de aproape 45 de ani, implicat în foarte multe proiecte pentru tineri. Sigur, aș fi putut să-l numesc în toate felurile (Gheorghe, Cazimir, Ion, Cezar, Samir ori Caius), oricum ai fi zis că mă descriu pe mine, așa că am zis să economisesc ceva timp.
Unul dintre aceste proiecte este un program de mentorat susținut la un centru pentru tineri care provin din familii defavorizate. În acest centru există o tânără genială. Are idei și concepții care o poziționează mult peste vârsta și experiențele ei.
Atelierul de astăzi este despre relația de cuplu, cu suișurile și coborâșurile ei. Ca orice atelier de acest gen, începe timid cu câteva considerații generale care au ca singur scop, spargerea gheții. După 10-12 minute, hai, maxim 15, au început să răsară întrebările alea care contează.
M, fata genială (aș fi putut să-i dau numele real sau un nume oarecare), a început să se ”încălzească”. Întrebările ei erau din ce în ce mai specifice.
-Cătălin, am o nelămurire care mă roade.
-Te rog, i-am spus cu inima cât un purice.
-De ce bărbații se satură de căsnicii?
(Ptii, în ce m-am băgat... Nu puteam să merg și eu la d'alea cu leadership, antreprenoriat sau comunicare?)
-M, cum ai ajuns la concluzia asta?
-La noi în familie avem 3 cazuri. Tata, fratele meu și unchiul. Toți trei și-au părăsit soțiile după mai bine de 15 ani de căsnicie. De ce fac bărbații asta?
Nu știu cum să explic asta din punct de vedere medical dar am simțit cum stomacul mi se transformase într-o alună și se afla undeva între tibie și peroneu.
-M, înainte de toate, nu doar bărbații fac pasul ăsta. Ce-i drept, ei sunt majoritari.
-Bine, să vorbim despre ei dacă tot sunt majoritari!
(Da' și tu ești bou, Cătălineeeeee! De ce peștii mei te bagi acolo?)
-OK [???]. Ce, mai exact, te frământă?
-De ce bărbații își iau lumea-n cap? De ce tata, frate-miu și unchiul au plecat de acasă? Soțiile lor sunt gospodine desăvârșite, au grijă de ei, de casă, de copii. De ce?
-Vezi, M... uneori ajungi să te saturi haina pe care o porți zilnic. Vrei o haină nouă, sclipitoare...
-Adică asta suntem noi? Haine vechi?
-Nu asta am spus, nu te aprinde așa.
-Ba exact așa ai spus.
-Bine, să lăsăm haina. Să vorbim direct despre oameni. Bărbații sunt total diferiți de femei în unele privințe. Ei au nevoie de ”vizual”. Asta îi validează în unele cazuri. Ei nu sunt înzestrați nativ cu empatie. Sigur, unii reușesc să se educe, fac eforturi, însă e vorba de foarte puțini.
-Așa...
-După 15-20 de ani de la căsătorie, uneori și după câteva nașteri, femeia nu mai arată la fel. De aici pleacă multe. Sigur, nici bărbații nu mai sunt ca-n primul an de căsnicie.
-Exact! Femeile de ce nu se plâng?
-Păi tocmai datorită diferențelor de comportament. Pentru femei familia reprezintă totul. Din punctul ăsta de vedere, bărbații nu au evoluat semnificativ. Ei încă se mai cred vânători, încă mai...
Și a urmat un șir de analogii care prindeau la M la fel de mult precum se udă o gâscă. Sau rață, e tot aia. Simțeam că rămân în pană de idei. Și zău, că nu mi se întâmplă des. Când... s-a întâmplat!
-M, văd că nu mă fac înțeles. Uită tot ce ți-am zis până acum. Știi ce se întâmplă cu bărbații de care aminteai? Este ca la unii români din diasporă. Nu toți, doar o parte. Ăștia, după ce ajung în țări mai civilizate, mai sănătoase economic ori social, încep să se uite strâmb la România. Nu le mai place aici, îi deranjează orice. Cumva, are sens. Ei locuiesc la mai bine.
-Păi... și ce legătură există?
-România e soția. Puțin ridată, cu sânii ușor căzuți, îmbrăcată mai modest, după posibilități, Coane Fănică. Țara care i-a adoptat este mai aranjată, are sâni fermi, e machiată mai mereu și bine îmbrăcată. Mult mai atractivă. Acum m-am făcut înțeles?
-Ahaaaaaa, deci asta era! Da, acum îmi este clar. Deci, asta era...
Și a plecat pe de o parte mulțumită că a înțeles. Cu toate astea, tinerei și genialei M i se citea mâhnirea pe chip.
Încă o dată, nu mai bine mergeam la d'alea cu leadership și comunicare?

marți, 14 februarie 2017

Doar pentru cei aleși

   Precizez încă din capul locului că materialul acesta nu este pentru toată lumea. E doar pentru cei aleși.
Da, e pentru cei aleși, cei care pot înțelege beneficiile uriașe pe care le aduce o generație tânără. educată într-un spirit pe care noi, cei trecuți de 40, doar îl visăm. E pentru cei aleși deoarece doar ei pot înțelege întreprinderea ce urmează.
Cei care au fost la cursurile mele, indiferent că e vorba despre cele open din Caravana Excellency sau cele instituționale finanțate european, au tot auzit despre Onestin, ONG-ul oneștean care se încăpățânează să se ocupe de educația non-formală a tinerilor din Onești și împrejurimi. Eu cred mult în acești oameni!
În acest moment, Onestin-ul funcționează [încă] într-un spațiu al Primăriei Onești. Nu pentru mult timp, însă. Nu discut acum dacă e drept 'au ba, dacă politicul are vreo influență etc. Lucru cert este că paloșul stă deasupra capului acestui ONG încă de anul trecut. Oamenii frumoși din conducerea Onestin au încercat calea dialogului, în repetate rânduri. Din păcate, fără succes. Așa că și-au luat soarta în propriile mâini. Au căutat un spațiu în vederea achiziției și, după ceva timp, au găsit. Spațiul costă 15.000 de Euro. Foarte mult pentru un ONG din provincie, piece of cake pentru un politician în pixul căruia stau multe. Pentru că au avut rezultate în timp, pentru că unii dintre foștii membri au întâlnit succesul în lumea mare și pentru încă multe alte motive, au reușit [aproape] să strângă jumătate din sumă, urmând ca cealaltă jumătate să fie achitata în rate, în următorii 5 ani. Succes story, cum ar veni.
Partea grea de abia acum începe. Lucrări de construcții, reparații, mobilier, centrală, calorifere etc. Știu că va fi greu, am ceva experiență la rându-mi în proiecte de voluntariat. Așa că am decis să mă implic. Iată cum.
În perioada 6-11 martie vom organiza 2 evenimente în Onești. Acesta și acesta. Fără prea multă vorbă, jumătate din încasări vor merge către Onestin. Banii aceștia ar putea însemna centrala termică sau orice altceva decid ei. Vrei să faci un bine? Acum poți. Înscrie-te la unul dintre cursuri și vei contribui la acest proiect și în același timp vei primi o certificare recunoscută în UE. Nu e puțin lucru.
Dacă ai urmat deja aceste cursuri, poți contribui direct, cu orice sumă, în oricare dintre conturile celor de la Onestin deschise la Raiffeisen Bank.
Cont in lei: RO93 RZBR 0000 0600 0745 7437
Cont in euro: RO38 RZBR 0000 0600 1041 8091 Swift code RZBRROBU
Sau poți pune la share acest material. Sau poți da invite la cursuri celor pe care îi cunoști. Sau poți convinge măcar o persoană să se înscrie. Sau poți oferi cursul unui angajat. Sau... multe alte posibilități. Trebuie doar să vrei să faci un bine.
Ei. acum înțelegi de ce materialul acesta este doar pentru cei aleși? 😆

marți, 31 ianuarie 2017

Primul meu roman de dragoste

   E sfârșit de iarnă/ Soarele indecis a topit o parte din zăpada care a înghițit trotuarele. Nu e chiar ceea ce poeții numesc ”peisaj de vis”. Poate și din cauza noroiului de pe caldarâm.
   Cosmin și-a cumpărat o placă. Nu, nu din aceea pentru zăpadă. O placă de policarbonat. Coală, cum i se mai spune. Se îndreaptă spre casă unde are de tăiat placa. Are el ceva de făcut acasă.
Petra este psiholog. E o femeie frumoasă, toți știu asta. Acum este îmbrăcată într-o ținută de business care îi cuprinde perfect formele fără cusur.
Cosmin și Petra nu se cunosc. Nu oficial. Se știu din vedere, se plac mult. Dar niciunul nu a avut curajul să facă pasul spre celălat. Cum spuneam, Cosmin se apropie de casă, Petra pleacă de acasă, are de susținut o prezentare care-i poate schimba viața. Amândoi merg pe strada îngustă din cartier, unul spre celălalt.
De pe o străduță lăturalnică, de undeva din spatele Petrei, iese un BMW X5, modelul ăla preferat de cei cu sintaxa labilă. Ceafa lată de la volan calcă pe accelerație cu sete. Și rânjește când o vede pe frumoasa Petra. Ar vrea să o stropească din cap până-n picioare. Fără motiv, doar pentru amuzament. Și pentru că poate.
Cosmin vede că bolidul se apropie cu o viteză care nu prevestește nimic bun pentru hainele impecabile care-o acoperă sublim pe domniță. Ca la un semn, se aruncă în spatele Petrei și pune placa pe șosea ca pe un scut. Apa și noroiul se opresc pe placă fără ca vreu strop să întineze ținuta fără reproș a Petrei. Ea rămâne uimită de gestul lui Cosmin. E atât de atrasă de cavalerul ei încât nici nu bagă de seamă pliurile pline de reproș ale cefei late din X5.
-Bună. Eu sunt Petra. Îți mulțumesc foarte mult că m-ai salvat. Sunt deja în întârziere, nu aș fi avut vreme să merg acasă din nou să mă schimb. Tu m-ai salvat. Uite, asta e cartea mea de vizită. Sună-mă poimâine. Te invit la o cafea pentru că m-ai salvat.
Cosmin a simțit că Dumnezeu îl ține de după umeri în acel moment.
-Bună, eu sunt Cosmin. Nu am făcut mare lucru, nu trebuie să-mi mulțumești. Am să te sun, abia aștept să ieșim.
-Perfect! Aștept, a zic Petra plecând cu pas grămit.
Cosmin nu a mai apucat să adauge vreun cuvânt.

Două zile mai târziu.
-Alo, Petra?
-Da. Cu cine vorbesc?
-Bună, sunt Cosmin. Mi-ai dat cartea ta de vizită în urmă cu două zile. A rămas să ne auzim astăzi.
-A, Cosmin, eroul meu. Bună, mă bucur că m-ai sunat. Ne vedem mâine dimineașă în X Mall? E sâmbătă, ești liber, da?
-Sigur. Și dacă nu aș fi fost, tot m-aș fi eliberat.
-Îmi placi, știi cum să faci o fată să se simtă bine. Pe mâine la 10.00. La cafeneaua Y.
-Sigur!
Și frumoasa Petra a închis.

  Sâmbătă dimineață, la ora 9.30, Cosmin era deja în cafeneaua Y. Avea cu el și o carte. Psihologia mulțimilor, Gustave Le Bon.
Petra a venit la fără 3 minute.
-Hei, bună! Mă aștepți de mult?
-Nu, acum 5 minute am ajuns, a mințit candid Cosmin. Ia un loc.
-Mulțumesc.
A urmat un dialog peste care vreau să trecem. Nu-mi place să mă bag în viața oamenilor. Petra a văzut cartea lui Cosmin și-i spune:
-Citești Le bon? Seriooooos?
-Da, îmi place. Plus că sunt interesat să știu cum reacționează masele, mai ales cu demonstrațiile astea din Centru care parcă nu se mai termină.
-Păi au dreptate oamenii să iasă în stradă. E o formă de protecție a societății în definitiv.
-Ei, nu e chiar așa. De ce n-au ieșit la vot? Au stat în casă, la păturică și acum ies la îndemnul Președintelui. Ce protecție e asta?
-Eu nu cred că oamenii au ieșit la vreun îndemn politic. Am mulți prieteni la proteste, am fost și eu de câteva ori. Și nu pentru că ne-a cerut cineva.
-Ai mers tu la proteste? Păcat...
Pe fața lui Cosmin se citea dezamăgire combinată cu dezgust și iritare.
-Ce vrei să spui? a întrebat uimită Petra.
-Nimic. Chiar nimic. Nu păreai soroșistă.
-Nici tu nu păreai încuiat!  a adăugat frumoasa domniță.

Au urmat replici grele, tăioase, aproape imposibil de reprodus aici. Și uite așa, s-au dus naibii atât posibila poveste de dragoste, promițătorul roman de dragoste pe care l-aș fi scris dintr-o suflare cât și lectura ta care ar fi putut să-ți bucure serile încă reci.
C-așa e-n viață.

luni, 16 ianuarie 2017

Și foarte special, pentru domnu' Eminescul

   Ieri a fost o zi importantă pentru cultura română. S-au sărbătorit Ziua Culturii Naționale (începând din 2011) și 167 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, cel care purta supranumele de cel mai mare poet român pe când frecventam eu școala generală. Pe cea de-a doua parte a sărbătorii aș vrea să insist.
   Pentru prima dată, de când frecventez eu rețelele sociale, nu a mai fost iureș maxim pe subiect. Unii s-au simțit aiurea din cauza asta. Mie mi-a plăcut. Mult.
Nu am ceva cu Eminescu, parol. Am ceva rezerve legate de ”cel mai mare”, atât. Așa cum am rezerve și la Sadoveanu, Creangă etc. Dar să revin.
Sunt unul dintre opozanții eminesciadei. De ce? Pentru că eminesciada asta deșănțată din ultimii ani nu ajută la nimic. Cum aș putea să mă simt mândru pentru că niște oameni care se bălăcesc undeva la limita analfabetismului postează copy/paste  niște versuri din Eminescu? La ce ajuta?
Am văzut ieri, la un eminescian de la mine din lista, următorul crâmpei cultural: ”astazi sa nascut eminescu poietul inimii! la multi ani maestre”. Poietul inimii? Ca la Catena? Și cum peștii mei scrii că s-a născut ieri?  Probabil că l-au caftit niște critici literari, altfel nu-mi explic de ce și-a șters postarea.


Acum, serios. Cum aș putea cumpăra ideea că niște oameni care cred că dacii au fost aproape extratereștri, cred în tuneluri subcarpatice care ne fac pe noi specialii Universului, cred că dacă-ți bagi ceapă-n ciorapi și usturoi cu slană-n urechi ori piper în gingii devii nemuritor, au citit vreodă o carte de la un capăt la altul? Și de unde dimensiunea asta națională, în care milioane de români devin sensibili pe 15 ianuarie? Da'n restul anului ce facem cu Eminescu? Îl punem în așteptare ca pe Hrușcă?
Ești iubitor de Eminescu, de cultură în general? Citește, frate! Citește până-ți dau lacrimile, fără să dai ochii peste cap în online. Asta te va scoate din bezna ignoranței, nu scânceala de pe Facebook.
Ia să vedem dacă vor curge fluvii de urări pentru Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Ion Băieșu, Sextil Pușcariu, Emil Gârleanu, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu, Ion Slavici, Victor Eftimiu, Matei Vișniec, I.L. Caragiale ori Dinu Săraru. Că tot în ianuarie s-au născut. Ei ce-au? Ciungă-n păr?
Altfel, toate bune.

luni, 5 septembrie 2016

Da, mă! Nu-s bărbat!

Mi-a zis un fost coleg, în urmă cu vreo 20 de ani, că dacă nu te uiți la fotbal, nu ești bărbat. Băi, dacă aș merge pe criteriul ăsta, nu-s bărbat. Da' deloc! Aseară am aflat de meciul România-Muntenegru destul de tărziu, datorită unui vecin de la o curte alăturată, care-i spunea cuiva, cu care vorbea la telefon, că se uită la meciul României, repriza a II-a. Am bănuit că tricolorii nu au fost prea glorioși în prima repriză, prea era liniște în cartier.
Cum spunea amicul, nu-s bărbat pen'că nu mă uit la fotbal. Păi cum aș putea să mă uit la un sport care n-are nimic în comun cu ideea de fair-play? Ditamai plăvanii de oameni se tăvălesc pe jos în chinuri după ce au fost [uneori] atinși cu un deget, solicită penalty-uri imaginare, dau de cele mai multe ori dovadă de egoism feroce și pentru toate astea, cred că li se cuvine statutul de VIP, de speciali, de zei. Mă uit la sport. La mai multe ramuri. Handbalul este una dintre ele. L-am și practicat în copilărie. Deși nu pare, handbalul este unul dintre cele mai dure sporturi. Dacă ai ști ce se întâmplă pe semicerc, câte vânătăi colectează un pivot în timpul unui meci, cât se aleargă la un meci, ai privi cu alți ochi acest sport. Acolo nimeni nu se tăvălește pe jos decât dacă are fractură deschisă, ruptură de ficat ori splină sau, în cazul femeilor, naștere înainte de termen. Atletismul îmi place, cu toate disciplinele lui. Tenisul îmi place mult. A, mă uit cu plăcere, de câte ori am ocazia, la tenis de masă. Sportivii acestei ramuri au împins atât de departe ideea de fair-play încât recunosc singuri că a fost punct pentru adversar atunci când, din cauza vitezei loviturilor, arbitrul nu poate vedea realitatea. Așa ceva e o utopie în fotbal. Mă uit din când în când și la darts, judo, lupte, haltere ori box. Preferatul meu, de departe, este snooker-ul. M-aș putea uita la acest sport cu anii. Rar vei găsi oameni atât de rafinați care să practice un sport. Sigur, e opinia mea.
Da, nu sunt bărbat pentru că nu mă uit la fotbal. Aminteam de meciul România-Muntenegru. Nu știu cum a decurs prima repriză. Pe cea de-a II-a am văzut-o printre picături. Am avut un déjà vu. În copilărie am văzut un meci mare pentru Oneștiul meu natal: Energia-Victoria București (ăsta era un satelit al lui Dinamo pe atunci). Ăsta a fost meciul. :)
Ce m-a făcut pe mine extrem de atent a fost ceea ce a urmat după meci. L-am văzut pe unul, Stoichiță, care încerca să pară miezul din dodoașcă. Zău, cum mi-l fezanda și tranșa el pe antrenoru' ăsta neamț și nou în același timp (scuze, nu i-am reținut numele. e o problemă veche de-a mea), n-ai văzut nicăieri în lumea civilizată. Așa cum n-ai văzut în lumea civilizată nici reporteri care să le inducă jucătorilor, mare parte dintre ei (la jucători mă refer) fiind săraci cu duhul, faptul că au fost distribuiți pe poziții de joc total străine lor, iar vinovat pentru asta e doar neamțu'. Să fie clar!
O altă chestie care m-a făcut să mă întreb dacă nu am călătorit cumva în timp a fost momentul interviurilor luate jucătorilor. Toți, dar absolut toți cei intervievați, spuneau că ”am dominat meciul de la un cap la altul”, ”am fost singurii cu ocazii la poartă”, ”meciul a fost la discreția noastră”etc. Băi, ăsta a fost momentul în care am început să-mi pun întrebările următoare:
1. Mi-a pus Bubu ceva în mâncare și eu am văzut totul pe dos?
2. Mi-am luat tratamentul de dimineață?
3. Am ațipit cel puțin 4 ani, exact cât ar putea trece între două campanii de calificare la Mondiale?
4. Jucătorii au fumat ceva între sfârșitul meciului și interviuri?
5. Citeau răspunsurile de pe prompter? (Aici recunosc sportiv, am avut ceva rezerve. Toți jucătorii se uitau în jos, loc în care nicio televiziune din lumea asta nu pune promptere. Plus că... citeau? Dooh!)
Ultima treabă pe care am observat-o la toți jucătorii intervievați a fost ”mâna care atinge fața” (cei care au fost la cursurile mele știu deja asta).
-Aveți ceva să-i reproșați lui.... (ăla care a ratat penalty-ul, ți-am spus că nu rețin nume)?
Fiecare respondent (nu, nu-i o greșeală, ăsta e cuvântul corect) își făcea un masaj facial în timp ce-și mângâia porubeii albi de pe creștet.
-Nici vorbă, ce să-i reproșăm? Se întâmplă frecvent astfel de lucruri.
Înțelegem cu toții destul de lesne că expresia astfel de lucruri este cât se poate de nevinovată, da? :)
Uite de asta nu sunt eu bărbat. Pen'că nu mă pot uita la niște oameni care calcă în picioare orice e legat de ideea de sport, de fair-play. 
Ia, gata! Uite că e Ronnie la masă și are șanse de break maxim!