vineri, 11 noiembrie 2011

Coelhii beletristici

   Voi spune că suntem ăi mai originali din lume pân' o să căpiez. Moromete ăl bătrân (Ilie, pentru pretioși) m-ar fi intrebat acum ''Pe ce te bazezi?'', întrebare legitimă, dealtfel. Păi să purcedem...   
   Prin anii '90 era la modă să ai un chioșc, crâșmă sau magazin de haine second hand. Doar așa ieșeai din mulțime. În timp, potența financiară cerea mai mult pentru a fi unanim acceptată. Așa au apărut cluburile de fițe. Cu alte cuvinte, nu erai jupân dacă nu dețineai singur sau în cârdașie un stabilment d'ăsta. Au mai trecut câțtiva ani și ce sa vezi? Nu mai erai șmecher dacă nu avea un ziar. Diferențele erau date de tiraj, de apariție, de aria de difuzare, șamd. Altfel spus. ăi mai șmecheri erau cei care dețineau un cotidian central cu tiraj baban.
    Eheeei, au mai trecut câțiva ani și lumea s-a schimbat. Doar c-un birt ș-o fițuică nu mai erai mare sculâ. Așa au apărut patronii de televiziuni. Acest moment este extrem de important și motivul scrierii mele în același timp. S-a născut astfel, curentul cultural. Șmecherii au început să apară la televizor, să dea interviuri în presă, să cumpere echipe de  fotbal, un vis.
     Și iată că ajungem în zilele noastre. Ce credeți voi că- i excită la maxim pe jupâni? Să scrie o carte! Zău, nu e glumă. N-am să-i nominalizez aici pe cei cu aspirații literare pe de o parte din respect pentru cei care au scris bine, pe de altă parte din pizmă. Recunosc sportiv că mă bătea și pe mine gandul să fac asta cândva. Acum e desuet. Da' numa' să le fac în ciudă, nu voi ceda așa ușor. Voi scoate o serie limitată de videobooks. Up yours!

marți, 8 noiembrie 2011

Suntem credincioși, bă!

   Da' știu că suntem un popor dat ptiu... Doamne, iartă-mă. Azi sunt sărbătoriți, atât în calendarul ortodox cât și în cel greco-catolic, Sfinții Mihail și Gavril. Nu voi insista pe istoricul acestei zile în principal pentru că nu sunt un tip prea religios. Google este o sursa de informații inepuizabilă.    Ce facem noi de Mihail și Gavril? Exact, ne felicităm prietenii care se intitulează Mihai/ Mihaela. Gabriel/a sau tot ce derivă de aici. Aici aș putea aminti faptul că în cele mai multe cazuri urarea este ''La Mulți Ani'', ceea ce e ușor eronat da' nici despre asta nu e vorba aici.
   Apoi? Mergem la băut cu gașca. Asta e fain-frumos. Nici despre acest obicei nu ortografiez acum.
   Cel mai tare mă atrage sentimentul religios manifestat de poporul român, pioșenia, smerenia și evlavia de care dăm dovadă. Am mai scris AICI despre asta. Acum scriu despre altă deprindere românească ce mă fascinează. Este vorba despre pioșenia la superlativ manifestată in sărbătorile religioase. Mă pot pune chezaș că ați auzit cu toții pe cineva (nu se întâmplă asta mereu cuiva, altcuiva?) spunând "Nu mai înjura azi că-i sărbătoare". Sau "nu mai bârfi azi, e sarbătoare". Ce desprindem noi de aici? Putem înjura cât și pe cine vrem oricând, putem bârfi, chiar fura sau ucide cu condiția 'a mai primordială să nu fie sărbătoare că ne bate Dumnezeu. În celelalte zile, alea de nu-s sărbători, Dumnezeu doarme și nu ne aude.
   Nu suntem noi ăi mai buni din Univers? Ba suntem. Noi, cei care îmbrăcăm izmană curată in fiece dimineață numai pentru că ne-ar putea lovi o mașină și nu se cade să ajungem pe masa de operație cu desuuri răpănoase.



miercuri, 2 noiembrie 2011

Ce m-ar face pe mine fericit

Cu toții ne dorim lucruri, întâmplari sau stări despre care știm din start că sunt imposibile. Chiar și eu. Astă noapte nu aveam somn așa cum mi se întâmplă foarte des (am citit eu undeva că geniile dorm puțin). Am numărat toate oile pamântene, am încercat să-mi amintesc numele tuturor colegilor din școala, am ascultat muzică. Nimic n-a funcționat. Văzând asta mi-am zis să incerc ceva inedit. Ce m-ar face pe mine cu adevarăt fericit. Până pe la 3 dimineața am încropit o scurtă listă pe care v-o prezint aici.

1. Mi-aș dori să am un televizor atât de interactiv încât fiecare personaj care apare acolo să facă tot ce-i spun. Da' chiar tot!

2. Mi-ar plăcea ca orice gând îmi trece prin cap să prindă viață instantaneu. Ma rog, nu chiar instantaneu. În unele cazuri ar trebui să mi se ceară o confirmare. Unii prieteni de-ai mei au soții sau prietene foarte frumoase iar eu doresc să rămân prieteni cu ei și pe viitor.

3. Mi-aș dori o afacere mică. Nu am vise de multinațională. E vorba de un bar care să funcționeze într-un oraș minier populat aproape exclusiv de bărbați. Și să dețin o baie comunală, singurul loc pe o rază de 150 de km unde te poți spăla. Sigur, la prima vedere nu pare un business sustenabil având în minte imaginea minerilor care au plantat panseluțe in Piața Universității din București în '90. Ca să adaug plusvaloare proiectului aș angaja la bar 10 femei extrem de frumoase care să aibă ca standard unic, igiena corporala.

4. Aș vrea să mi se dea NUP înainte de orice faptă aș comite.

5.  Aș vrea să joc finala Campionatului Mondial de Snooker alături de Ronnie O'Sullivan și să câștig cu scorul general de 10-9 iar in meciul decisiv să realizez break-ul maxim de 148 de puncte! Gotcha Ronnie!

6. Pentru că simt ca n-am exploatat la maxim ideea de la punctul 3, mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș mic spre mediu din Moldova, plin de femei frumoase ale căror soți sunt plecați la muncă în Spania și să fiu singurul care are apă caldă.

7. Mi-aș dori să flatulăm gaze naturale și România să devina principala sursă de import pentru Rusia. Prea ne-au chinuit aștia mai bine de jumătate de veac.

Înainte de a defini a opta dorința am adormit buștean.

marți, 1 noiembrie 2011

Ce iaște muzica?

Se spune că fiecare națiune iși merită liderii. Mă rog, aici am mici rezerve legate strict de cuvântul lider dar despre asta într-un număr viitor. Dacă e să credem această zicere putem emite ipoteze mai mult sau mai puțin credibile despre ce națiune dorim bazându-ne doar pe gusturile celui sau celei ce deține funcția supremă în statul cu pricina.
Îmi place muzica. Atăt de mult încât nu aș concepe viața fără muzică. Știu că nu sunt singurul care are astfel de plăceri. Fie că ești elev, pensionar, strungar, greco-catolic, campion mondial de curling (nu mai râdeți acolo în fund, așa-i spune sportului ăsta) sau președinte de stat trebuie să îți placă muzica și mai trebuie să ai și muzicieni preferați. Am făcut un scurt research pe acest topic alegând ca subiecți câțiva lideri cunoscuți ai zilelor noastre și iată ce am descoperit:

Cum era de așteptat, primul subiect este Barack Obama. Din primele lui 10 piese favorite 6 sunt cântate de (în ordine descrescătoare) Fugees, Marvin Gaye, Bruce Springsteen, Rolling Stones, Frank Sinatra și Aretha Franklin. Nu-i rău deloc. Aș spune că are gusturi afro-americanul (being politically correct).

Angela Merkel este un fan declarat al muzicii clasice în general, Wagner în particular. Boring but not bad at all.

Nicolas Sarkozy pare ușor labil. Favoriții lui sunt Jimi Hendrix, Gipsy Kings, Stone Temple Pilots și Bob Marley. Exact în ordinea asta!

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii ascultă cu plăcere Ella Fitzgerald, Barbara Streisand, Queen (cum era de așteptat), Sting, Michael Buble și altele. Isn't she sweet?

Și ajungem la noi în bătătură unde aflăm ca urechile lui Traian Băsescu sunt gâdilate în mod plăcut de Cristiana Dorin (o solistă de la Terasa Cireșica din Neptun) când țipurește Eu te-am iubit, Tu râdeai (pe bune?) și Caravana, Nelu Ploieșteanu cu power play-ul Fetele lu' tata și Mirabela Dauer.
Se spune că fiecare națiune iși merită liderii. Cine peștii mei spune asta și mai presus de toate, cum să ai încredere în cineva care e fan Mirabela Dauer?





sâmbătă, 24 septembrie 2011

Cu turismu' și mașina vom descoperi lumina

Onorabili concetățeni, fraților, iertați-mă fraților dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea m-apucă așa de tare...


Ei bine, da. Cam așa arată un discurs electoral. Nu asta ne interesează, plus că în scurt timp vom auzi variațiuni diverse pe aceeași temă. In finalul filmulețului Cațavencu ne spune că din punct de vedere economic stăteam rău încă de pe la sfarșitul secolului al XIX-lea și dați-mi voie să opinez că avea dreptate. Iată că, două secole mai tarziu, din punct de vedere economic stăm tot rău. La atâta experiență acumulată ne iese, intr-adevar. Motivul scrierii mele este că vreau să punem capăt situației. Am pasiunea ca țărișoara mea, România mea să pleznească de bunăstare. Mi-am întors pasiunea asta în fel și chip și iată ce a ieșit:


3 IDEI GENIALE PENTRU SCOATEREA ROMÂNIEI DIN CĂCAT SITUAȚIA GREA

1. Turismul tematic
Am auzit cu toții despre apetitul străinilor pentru violența istorică. Păi unde altundeva în Uniunea Europeană mai găsești violență? Mă gândesc la un parc de distracții, unul uriaș. Cum intri, îți faci "încălzirea" cu Gheorghe Doja.

După ce servesc o bragă turiștii pot accesa secțiunea Horea, Cloșca și Crișan.


Și tot așa. Un porumb fiert, o vată de zahăr și se ajunge la piesa de rezistență, zona Vlad Țepeș. Știu, e o inadvertență cronologica da' așa trebuie procedat. Studiile de marketing ne-au arătat că Drăculea se bucură de rating mare. Aici merge și-un cântecel.
După ce ies din parcul de distracții turiștii sunt lasați sa cutreiere țara asta în lung și în lat. La pariu că șoselele proaste și micile furtișaguri de care nu se pot feri vor fi privite ca bonus?

2. Turismul medical cu finalizare
Zăbovesc puțin în zona asta gri a turismului deoarece simt că e o nisă incorect exploatatâ. În urmă cu vreo 10 ani am încercat împreună cu un prieten (Ciprian, te pupă Firenze) să punem bazele turismului medical în București. Cum stătea treaba? Discutasem cu un amic ce avea o clinică stomatologică și cu o amică ce era GM la una dintre cele mai mari agenții de turism din România. Trebuia să aducem turiști italieni care să-și facă dantura în București pe motiv că prețurile erau mult mai mici. Acum am adus și un update la proiectul inițial. Fiecare turist primește și un partener local (fată, babă, tânăr, câine, viezure) cu care poate face tot ce-i trece prin cap. Target-ul nostru ramâne în continuare cetățeanul european care poate să-și repare dantura sau să-și pună silicoane la prețuri mai mici decât o poate face la el acasă. De diferența de bani va primi, așa cum era de așteptat, finalizare.

3. Mașina timpului
Prin anii '80 România producea tractoare la Brașov, automobile off-road la Câmpulung-Muscel, Oltcit la Craiova și Dacia la Colibași. Bașca ceva avioane, da' despre asta într-un număr viitor. M-am gandit că aici avem potențial gârlă. Păi la atâta know how putem construi mașina timpului fără prea mari eforturi. Pentru început, ca să ne facem mâna, vom construi mașina care te trimite in trecutul imediat. Adică, vei putea retrăi fragmente de maxim 15 minute ce s-au petrecut în ultima oră. Da, are aplicabilitate, v-a și zburat gândul la sex. La ceva serios nu v-ați gândi, obsedaților. Gandiți-va că toți studenții vor lua examenele, toți elevii vor lua bacul și aș putea continua. Nu am fi noi ăi mai deștepți din lume în cazul ăsta? După ce aprofundăm, mă gandesc să incercăm și o incursiune in viitor. Așa vom deveni bogați. Realizați că toți cei care dețin o mașina a timpului vor câștiga la loto?

Lista rămâne deschisă.



sâmbătă, 30 iulie 2011

O lume minunată în care veți găsi...

   Am tot auzit auzit eu în ultimii ani despre relații interumane, motivare, profil psihologic, tipar comportamental și alte cuvinte care te fac adesea sa te simți angoasat. Mi-am zis că e o treabă. Și am citit cam patrujdouă de kile de cărți pe tema asta ca să ma dumiresc. Ba am mai urmărit și câteva zeci de cursuri audio sau video. Sanchi! Numai prostii. Păi cum să aplici toate astea la noi? Noi care am inventat prezumția de vinovăție. Noi, care spunem că nu ești în regulă până la proba contrarie. Am fost foarte atent în ultima perioadă la reacțiile celor cu care iau prima dată contact și am observat deseori tendința oamenilor de a ma așeza instantaneu într-un segment sau altul. Fac referire strict la contactele profesionale. Dacă translatez focusul către personal, lucrurile sunt doar ușor diferite, însă cu mari perspective de a ajunge în aceeași zonă de prudență exagerată.

   În maniera tradiționalistă, când cunoaștem pe cineva, încercăm să-i reținem numele. Apoi, în funcție de personalitatea fiecărui nou-cunoscut alocăm și noi sentimente sau varii resurse. Ceva mai tărziu ne dăm seama că persoana în care am investit nu a fost atât de candidă, pură sau imaculată așa cum ne-am imaginat inițial și ne lăsăm cuprinși de remușcări și regrete. Ei bine, se pare că această metodă este desuetă deja. Propun aici o manieră infailibilă. Nu avem cum sa dăm greș dacă o adoptă toată lumea sau cel puțin heterosexualii.

   Vedem prima dată (sau nu) o persoană. În maniera tradiționalistă ar trebui să ne prezentăm, să uzităm căteva fraze banale, să schimbăm numere de telefon, etc. Eronat. Eu propun să nu facem nimic din toate astea. Să zicem că el și ea sunt puși față în față de către soartă. Nu-și vor dezvălui unul altuia numele. Vor stabili prima întâlnire, cât mai urgent. La prima întalnire vor face sex, mult sex. Așa o vor ține prima săptămână. Iși vor dezvălui și numele. Din a doua săptămână vor ieși la cafea, pranz, cina sau pur și simplu o apă platâ. Garantez că acum au ce-și spune. Dacă și săptămâna asta iese bine, vor face schimb de numere de telefon și se va trece la nivelul următor. Teatrul! Păi nu se cade să petreci 2-3 ore la teatru cu cineva pe care nu-l cunoști atăt de bine, nu? Și de aici, vă descurcați și singuri cu orice poate urma.
   Dacă procedăm așa, nimeni nu se va mai plânge de calitatea celorlalți. Păi dacă nu merge cu sexul în prima zi, nu mai urmează nimic. Și nu vei mai fi trist/tristă. Nici măcar nu știi cum o/îl cheamă. Treci mai departe.
   Garantez că relațiile interumane vor tinde către perfecțiune. Vom avea pace pe Pământ, porumbei albi pe creștet și curcubee în jur. Încercăm? :)

marți, 26 iulie 2011

Suntem foarte, suntem prea, suntem liber-schimbiști!

Nu-mi plac ziariștii care scriu inductiv. Consider cel puțin nepoliticos să primesc pe lângă descrierea faptei, întâmplării sau evenimentului și opinia autorului. Vorbesc strict despre profesioniști. Adică cei care-și plătesc întreținerea cu banii câștigați din meseria asta. Ca să nu lungesc vorba aruncați o privire AICI.
Ce înțelegem noi din articol? Că bucureștenii nu s-au călcat pe picioare să cumpere cartele de metrou de la automate și nu în ultimul rănd că un astfel de automat costă cât salariul pe 4 ani al unei casiere. Ați prins-o p'asta cu salariul, da?
Păi să le luăm pe rând. Treaba cu automatele nu prea a prins în România, știm deja asta. Nici măcar bancomatele nu sunt atât de populare. Un studiu comandat și publicat de Financial Times pe la jumătatea lui 2009 ne arată că aproximativ 80% dintre români folosesc bancomatele o singura dată pe lună, in ziua de salariu/pensie, moment în care scot toată suma disponibilă. Aici este vorba despre încredere și e un capitol lung asupra căruia nu vreau să zăbovesc acum.
Vreau să insist pe ideea cu aparatele care înlocuiesc oameni. Îmi aduc aminte că în '90, cand încă mai eram elev, scriam la Curierul de Onești, un săptămânal care apărea în fiecare joi. Miercurea era zi de tipografie, la Deșteptarea din Bacău (fosta Steagul Roșu). Într-una din astfel de miercuri eram cap limpede împreună cu redactorul șef. Pe la ora 10 și-a făcut apariția un grup de norvegieni de la cotidianul VG care venise cu celebrele ajutoare. În doi timpi și trei mișcări am devenit translatorul oficial deoarece eram singurul care rupea ceva în engleză (ceilalți păstrau urme din vechiul regim, nelichidate total, vorba lui Alexandru Andrieș). Așa am ajuns la discuția cu directorul general de la Deșteptarea. Norvegienii erau foarte încântați de faptul că au văzut o presă Gutenberg perfect funcțională și niște linotipuri foarte vechi. Le-au propus băcăuanilor un târg halucinant: toate echipamentele alea vechi în schimbul unei linii tipografice offset, prima de acest tip pe atunci în Romania. Răspunsul GM-ului a fost un NU hotărât. L-am întrebat (profitând de faptul că nu mai era niciun român de față) de ce refuză o așa oportunitate. Mi-a râspuns doct:"Cine mă-sa știe să lucreze pe căcatul ăla electronic? Și ce fac eu cu 300 de proști, îi dau afară?". Încercați voi să le traduceți asta norvegienilor în situația dată. :)
Și acum să ne întoarcem la automatele Metrorex. Iată că se întâmplă și invers. Un furnizor public, greoi și prăfuit face un pas spre civilizație iar presa reacționează malițios. Deci, se poate!
Primul câștig pe care il aduc aparatele va fi simțit in special de străini. Sunt convins că măcar o parte dintre bucureșteni a fost martoră la un moment în care un turist străin cere în limba engleză o cartelă cu N călătorii iar casiera întreba deznadajduit ceva ce în engleză ar suna "What your mother's dead ones do you exactly want?''. Așadar, aparatele sunt bilingve, casierele nu.
Pe de altă parte, ar trebui ca și mesajele vocale de la metrou să fie bilingve. Măcar să aud și eu cum ar suna traducerea anunțului de care am ras eu anul trecut la stația Tineretului, "Atenție, se inchid ușile! Da?"

marți, 19 iulie 2011

Și femeia și barbatu' e egali unu' cu altu'!

Să mai aud eu vreun străin care se ia de noi pe motiv că nu milităm pentru egalitatea între sexe. Îl mănanc. Ia să vedeți voi cum îi desființez cu două cazuri clare, crămpeie la care intr-un fel am luat parte.

Cazul A, Femeia egală cu bărbatul
Azi, cam pe la ora prănzului, am decis sa trec pe acasă pentru un duş şi o supă. Una dintre vecinele mele a avut exact aceeași pornire. Se pare ca ei nu i-a ajutat foarte mult. Soțul ei facea o introspecție bunăciunii brunete ce se tot arată de o perioadă prin vecinătate. Oricât de tare am încercat să setez volumul muzicii nu am reușit să ratez evocarea decedaților din neamul lui. "Cine morții mă-tii e curva din casa mea? Ce caută curva în casa mea?", "Vorbește mai încet că ne aud vecinii, ne facem de râs", "Să ne audă, f***-ți morții și răniții și dispăruții de curvar afemeiat. În casa mea, măi labagiule (eu aici aș fi contrazis-o vehement) care am muncit ca o proastă să plătesc ratele". Cam pe linia a decurs dialogul asertiv purtat în fața ușii. M-a surprins faptul că vecinul meu nu a primit-o pe vecina în casă. Toată nebunia a avut loc pe casa scării, astfel încât bunăciunea să nu fie expusă excesiv. Bărbat galant!

Cazul B, Vițăvercea
Ea, frumoasă și tristă ca Gioconda. El, un gigant de 130 de kg în viu, ceafă lată, tuns scurt (aproape ras), lanț de aur (prin lanț înțelegeți lanț, da?), haine mulate și lucioase. Scena s-a întâmplat în magazinul Unirea. La etajul 1, unii de la o banca din România iși amenajasera un PoP. Câțiva promoteri racolau potențiali clienți dintre cei care căscau ochii pe la vitrine. Unul dintre promoteri, un tip frumușel, o abordează pe Gioconda. Își spune textul cu un zâmbet șarmant studiat îndelung. Cele 130 kg de osânză s-au inființat aproape instantaneu. "Bă bulangiule, tu o știi pă femeia mea? De unde o știi, bă? Ia zi, fă...de când ți-o tragi cu ăsta? De asta imi cereai tu bani? Să o arzi cu găozaru' ăsta la Nisipuri? Treci în morții mă-tii (ăsta e motivul care se repetă obsesiv în toate dialogurile de acest tip) acasă...că-ți dau eu numa' poponari!''. Tot acest fragment de mare întindere și angajament, de o deosebită intensitate afectivă a fost rostit fără întrerupere. Atât Gioconda căt și frumușelul (bașca auditoriul) au rămas incremeniți. Nu pentru mult timp, insă. Micuțul a luat-o de păr pe Gioconda stimulând-o motric. Exact, cu un șut în fund.

Iată așadar doua cazuri clasice de dialog asertiv (am promis să nu mai folosesc acest cuvânt). Concluzie este clară. Noi am inventat egalitatea între sexe. În scurt timp vom edita și manualele de procedură.

marți, 14 iunie 2011

Aimon lainăghen!

Astăzi am auzit de la mai multi prieteni un banc. Acelasi. Primii cinci mi s-au părut amuzanți. Pe ultimii cinci i-am cam repezit. Ceilalți cincizeci mi-au spus ca nu mai am simțul umorului. Ca să înțelegeți și voi despre ce vorbesc, iată bancul: Elefantul îl întreabă pe dinozaur: Ți-a dat Noe add? - Nu. - Nasol!
Bancul nu e rău, recunosc. Tenta lui religioasă il face și mai popular. Știm cu toții că tot ce este tabu incită.

Am decis sa mai zăbovesc puțin în zona spirituală pășind la rându-mi pe o potecă bătătorită sârguincios zilele acestea. Exact, despre asta voi scrie! Acatistele online. Mie mi se pare profitabilă afacerea. De bisericoși nu ducem lipsă. Sigur, apare o mică problemă cu taxele. Ținând cont că plațile se fac electronic, există o evidență. Cu siguranță vor afla și fericiții, preafericiții, extrem de fericiții și din cale afară de fericiții despre facturile din Colentina și cât de ajutătoare sunt acele hârtii.

Așadar, cum funcționează năzbâtia? Să ne imaginăm că un oarecare cetățean român pe nume Ion Iliescu dorește ca un alt cetățean român oarecare, Nicolae Ceaușescu, să fie pomenit la sfintele slujbe. Varianta clasică ar fi să meargă la biserica din colț să lase un acatist. Eronat. Ion Iliescu nu e un tip bisericos, locatarii din bloc știu asta. N-are cum să se afișeze public. Totuși, el simte ca a greșit față de Nicolae Ceaușescu și dorește să-și spele din păcate. Cum procedează? Intră pe http://www.crestinortodox.ro/pomelnice/ro/ și se apucă vârtos de treabă.

 După ce a aflat care este rolul pomelnicului în viața naostră, Ion Iliescu merge mai departe, nu fără oareșce dificultăți. Se decide să achiziționeze un acatist de toată frumusețea la doar 1 Euro, one time, one shot. Pomelnicul, deși e valabil o lună, costă 24 de Euro. Prea scump pentru un biet pensionar. Rămâne acatistul, dară.
 Urmează alegerea locului de emisie. Ion Iliescu nu e prea dus la biserica, am mai spus asta. Nu poate face diferența așa că alege primul reper.


 Abia acum începe greul. Ion Iliescu trebuie să-și dezvaluie identitatea. Și o face, neavând încotro.
 Ion Iliescu stă deja de 58 de minute cu mâna tremurândă pe mouse, întrebandu-se pentru a nu știu câta oară dacă să faca pasul sau nu. Sigur, un ochi vigilent poate totuși observa că a dat o adresa la mij_teaux.


 Și este aproape de finalizare!


 Acesta este momentul crucial. Va trimite Ion Iliescu acatistul sau nu? Istoria ne va lămuri.

Cam aceștia sunt pașii. Dar care este poziția patriarhiei romane? Ei bine, stimate cetitorule, patriarhia se fandosește pe motiv că bisericile și mănăstirile din onlainu' românesc speculează comoditatea credincioșilor. Cum? Atât? Deci, în cazul în care acatistele se lovesc de firewall, de antivirus sau intră în spam, ghinion. Patriarhia nu se bagă. Reject total. Asta e. Mai dai un euro, mai tragi o dată.
Eu deja am mirosit o oportunitate de nisă. Texte personalizate. La același preț. Pentru 1 Euro, iți poți achiziționa un acatist original pe care îl poți folosi și ca ringtone. Isn't that cool?
Mi se pare deja de un maxim angajament faptul ca poți da oricând un like pe Facebook, la fel ca cei 275 de cetățeni care au făcut asta pâna la momentul scrierii acestui text. Salt înainte!

duminică, 12 iunie 2011

Ne facem de păcat!

Zilele trecute am aflat despre o decizie cel puțin ciudată a RAC, amănunte AICI (Bruno, mulțam de pont). Agenția care a realizat spotul numește Next Advertising (campania Unirea. Da, cea cu Dorel) și este una dintre cele mai puternice agenții din România. Ca să nu mă credeți pe cuvânt, gugăliți nițel. În textul către care am dat link ați văzut alte câteva spoturi care au trecut de furcile caudine ale RAC-ului, deși pot fi intrepretate in diferite feluri, nu am să mai insist.

Problema mea este alta. De ceva perioadă, am observat (atât cât ascult eu la TV) o cascadă, un șuvoi, un fluviu de spoturi publicitare dedicate căcăcioșilor și cam tot atătea celor care vor să devină căcăcioși.
Iată câteva crâmpeie, nu foarte "consistente" aș indrazni să scriu:

http://www.youtube.com/watch?v=k9bAV_KRpQ4
http://www.youtube.com/watch?v=D2w0X3D9MVk&feature=related

Ei bine, încercați să treceți peste partea de creație. Știu că e greu, nici mie nu mi-a ieșit din prima. Avem și vițăvercea. Iată:

http://www.youtube.com/watch?v=IWvfJnnRjj0&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=a8qjNkwE0dw&feature=related

Ultimul spot lasă loc de variațiuni pe aceeași temă până la saturație. Având în minte pudibonderia RAC mă tot întreb cum mama naibii au putut fi validate atâtea spoturi de[spre] căcat? Mă pun în pielea unui străin care ajunge pentru prima dată în România și deschide și el televizorul in camera de hotel să vază gradul de civilizație in media românească. Și ce văd? Un căcăcios care incearcă să se defece moca. Apoi alt căcăcios care dă pe afară in șifonierul parapantei măritate. Mai văd pe unul care se schimonosește în fața camerei pe motiv că e beton și pe una care o arde aiurea în budă cât e ziulica de lungă. Ce fac atunci? Bagajele și anulez șederea în țara asta de căcat. Mă duc la bulgari unde mănanc fibre căcălău și mă costa mult mai ieftin.

Iată așadar, stimate cetitorule, cum ne căcăm pe noi inoportun. Pe final, un spot ce-mi place tare:


http://www.youtube.com/watch?v=qXNem7P8mPA&feature=fvsr

luni, 16 mai 2011

Cum stă treaba cu Dumnezeul românesc

Am decis să scriu un material care se adresează in egală masură celor care înțeleg cuvintele misandrie și ubicuu fără a rasfoi DEX-ul cât și celor care cred că Badinerie este un ton de apel Nokia.

Nu mai încape îndoială, suntem un popor de bisericoși ciudați. Mergem la biserică să bifăm sărbătorile principale, să pupăm icoanele facătoare de minuni, să asistăm la sfințiri de cupole sau clopote aurite crezând că aceste descinderi ne fac mai buni, mai curați, ne califică drept aleși. Și asta la doar căteva minute după ce ne-am băloșit unii la alții pentru a parca mai aproape de intrare. Îndată ce pășim în interior, bruscăm o duzină de credincioși, ne ducem glonț către icoane, alegem masca cea mai pioasă și prestăm cruci și pupături. După ce ne-am făcut remarcați în ochii Domnului, ne alegem un loc din care să putem avea acces vizual la mulțime. Și începem să ne uităm după bunăciuni, să analizăm vestimentații, să tocăm mărunt pe vecina care are un nou iubit. După o perioadă, ne săturăm de iluminare și ieșim, nu înainte de a mai călca vreo nouă babe. În mașină mai scuipăm/înjurăm/blestemăm pietonii mocăiți și apoi mergem la un grătar. Punem maneaua regulamentară (da, cu volumul la maxim) și ne îmbătăm ca porcii. Ajungem acasă și ne interesăm dacă am caștigat la loto sau superbingo. Indiferent de rezultat, concluzia e comună: Așa a vrut Dumnezeu. Și o luăm de la capăt.
   Românii au prea puține biserici. O singură biserică la un cartier nu ne coafează. Am dori o biserică a blocului, chiar a scării noastre dacă e posibil. Achităm întreținerea după care batem și vreo două mătănii. Citeam undeva că avem mai multe biserici decăt școli în România, ba chiar unele școli au fost desființate în timp ce numărul bisericilor crește. In Ghimbav, bunăoară, nu există spital, singura legătură cu domeniul Sănătate fiind asta dar putem admira o frumusețe de biserică acoperită de turle aurite.

Am văzut atât de multe biserici pe pereții cărora Isuși cu prize și întrerupătoare-n gură sau în ochi se zgâiesc la tine încât am început să admir acest tip de construcție. Și ca și cum nu ar fi suficient, exponentul pioșeniei românești este Gigi Becali.
   N-am nici cea mai vagă idee cum aș putea schimba lucrurile. Probabil de aia scriu aici.

luni, 9 mai 2011

Despre proverbe

De mici copii am învățat (cel puțin cei din generația mea) despre proverbe. Îmi aduc aminte că faceam analiză pe text, despicam firul in patru pentru a desluși tâlcurile, nu eram noi chiar proști. Sigur, nu gustam toate zicătorile românești. Spre exemplu Cine se scoală de dimineață, departe ajunge m-a exasperat toată copilăria. În timp am mai aflat niște proverbe care s-au dovedit a fi adevărate. Cel care mi-a atras în mod special atenția și care s-a dovedit mereu actual este Doamne, ferește-mă de prostul harnic.
Victor Socaciu este un căntareț român, cel puțin așa se spune despre el. Eu recunosc sportiv că nu prea știam cum stă treaba cu el. Îmi aduc aminte că în perioada anilor 80, când eram foarte mic, îl vedeam la televizor în weekend-uri la emisiunile La Sfărșit de Săptămână (sâmbata) și Album Duminical (așa cum era de așteptat, duminica). Singura piesă care îmi revine în minte obsesiv este Un Copac cu Flori, insă nu mi-e foarte clar dacă e piesa lui Socaciu sau a lui Hrușcă deoarece o căntau impreuna. Și o cântau atât de des din magnetofonul Majak 203 al vecinului meu de deasupra încât aproape că uram primăvara pe atunci.
O perioadă destul de consistentă, dacă pot scrie asta (iată că am și reușit) nu am mai auzit nimic despre Socaciu. Incepusem să cred că Romania mai are o șansă. Sanchi! Am aflat că s-a însurat cu Marina Almășan. Cum care Marina Almășan? Asta! Probabil ăsta o fi fost motivul pentru care omu' n-a mai scos capu'n lume. Brusc mi se făcuse milă de el. Sentimentu' n-a durat foarte mult pen'că totul este trecător. Cantautorul de sub Tămpa (ca să folosesc un clișeu odios) a intrat în politică. Și ca și cum asta nu ar fi de ajuns a inceput să propună legi. Prima cu care inginerul electromecanic s-a făcut remarcat a fost asta. După doar 1 an, trubadurul revine cu un nou proiect. De data asta cu ceva mai vărtos. Asta! Minunat de extraordinar.
(Las materialul fără final doar ca să văz dacă se încumetă cineva să ticluiască o incheiere șmecherească).

miercuri, 20 aprilie 2011

Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem ca statul să ne-ajută!

Vă mai aduceți aminte materialul ăsta? Eram atunci foarte aproape de a mă lansa pe o nișă profitabilă, nișă verificată deja. Predicțiile mele pe acea zi m-au făcut să mă mai gândesc puțin înainte de a mă arunca in șuvoiul afacerilor din ghioc. Buna mea prietenă (nosyjosy) m-a repus pe făgașul pozitiv scriindu-mi că pot să am și eșecuri, pot să am și succesuri. Dacă am un PR bun nu trebuie s-o nimeresc mereu. De-atunci nu mai am somn și tot caut un personaj celebru care să lucreze pentru mine ca piarist. Zilele astea am găsit. Iată-l!

Păi nu e puțin lucru ca șăfu' statului să facă valuri pă topicu' impozitelor la ghiocu' meu. Bașca faptu' divers că să vorbește dă biznisu' meu șî-n state, în creasta lu' Firica! Ne-o luat la mij_teaux Keith Olbermann da' nu-i de șagă cu pălălaia purpurie. Să joacă jîdanu' cu focu' dacă vorbește ireverențîos dă noi. Lua-m-ați în cârcă, americani dă doi cențî juma'! Dacă ne jucăm și noi puțin cu porunbelu' șî cu șișu' ajunge dolaru' vostru la fel dă vârtos ca leu' moldovenesc, ș'asta fara să ne dăjghiocăm prea tare dă'n bojoci.

Acu' la loc comanda in bătătura noastră. Șăfu', lumea a prins ideea, sar'na de piar! Potolește-ți matale guvernuțu' și fă-ne și noua nejte condiții mai lumești. Dă-ne drepturi, sedii dă firmă in centru să nu mai vie lumea la periferie unde e pericole dă crime și viol. Șî nu ne mai ștresa atât cu inpozitele că noi câștigăm dăcăt să mănancă șî gurița noastră. Șî nu în ultimu'rând, puteți voi să purtați șî tanga mov, dă farmecele lu' vrajitoarele noastre nu scăpaț' nici de v-ascundeț' în găurică. Nu vă reglați voi dăficitu' pă spatele nostru care am fost asupriți și dă Antonescu, și dă Petru Groza, și dă Dej/Ceaușescu/Iliescu (aștia merg la pachet) și dă Constantinescu. Găsiți-vă și voi d'ăia cu carte care ințălege ce e alea sacrificii. Profesori, doctori, cercetători...'telectuali cu care să scoateț' țara asta din căcat. Hai că te las sa te joci cu ala micu'. Sar'na șăfu' și sănătate la ștrengărițele lu' matale!

duminică, 20 februarie 2011

Cum va arata tara mea III

Din episoadele anterioare: vreau sa-mi fac o țară a mea, sunt genial, nu am găsit înca un nume, va fi monarhie, vom avea învățământ și sănătate perfecte, populație restrânsă, legume și fructe gustoase.

În numărul acesta trebuie să scriu despre populația țării mele. Nu e simplu. M-am tot gândit la asta în ultimele două zile. Pacepa (și nu numai) scria despre Ceaușescu și dorința lui de a conduce un popor numeros. Apoi am constatat că există o tendință în unele doctrine de a crește populația forțat. Eu nu vreau asta. Din contră. Populația țării mele nu ar trebui să depășească 2 milioane de locuitori peste căteva decenii. O planificare precisă ar păstra un balans în relația natalitate/mortalitate astfel încât să nu existe fluctuații semnificative. Nou născuții se vor bucura de toată atenția iar educația va începe chiar din prima zi de viață (știu exact cum trebuie procedat însă nu detaliez deoarece mi s-a confirmat că guvernele din 17 țări urmăresc fiecare idee a mea pentru a o implementa acolo la ei). Cei care trec în neființă nu vor fi ingropați, incinerați, trimiși în larg sau aruncați în prăpastie. Nimic atât de grotesc. Vor fi arhivați. Pâna vom avea o aplicație proprie propun Winrar (că e mai popular) cu parolă pe fiecare defunct. Vor exista servere de backup și (pentru prețioși) Disaster Recovery Centers în fiecare localitate.

Vom avea și ceva asemănător agriculturii în sensul că fiecare locuitor al țării mele iși va cultiva legumele, fructele și florile pentru propriul uz. Importul pentru aceste produse va fi interzis. Măsura aceasta va asigura pe de o parte alimente sănătoase pe de altă parte este menită să disciplineze și să prețuiască fiecare formă de viață. Toate celelalte produse agricole vor fi importate după criterii foarte stricte (fără chimicale, modificări genetice, etc).

Nu vor exista orașe și sate. Vom avea doar localități. Nu vom avea blocuri de locuințe. Fiecare familie va locui într-o casă ce va avea propria curte. Terenurile nu se vor vinde. Singura modalitate de a intra in posesia unui teren este concesiunea. Fiecare locuitor al țării mele va primi 1326,56 mp la împlinirea vârstei majoratului și va fi obligat să-și construiască o casă pe acest teren in cel mult 1 an (personal, cred că nu va trece anul deoarece știm cu toții căt valorează sa nu stai cu părinții când ai 18 ani). Tot de la această vârstă fiecare tânăr va începe să lucreze. Nimeni nu va avea dreptul sa dețină o companie până la vârsta de 30 de ani, vârsta la care eu cred că a fost acumulată suficientă experiență.

Nu va exista serviciu militar, practic nici armată. Garantez că nu va îndrăzni nimeni să ne atace. Toată lumea va depinde de noi ceea ce ne aduce atăta neutralitate încât Elveția va fi ceai de mușețel prin comparație cu țara mea . În locul serviciului militar, tinerii vor petrece primii doi ani din carieră intr-un call center. Aici vor învăța lucruri ce nu pot fi predate în nicio școală din lume.

În mare, așa va arăta țara mea. Dacă voi considera că mai trebuie adăugat ceva voi mai posta pe această temă. Dacă nu, nu. Zămbetul, politețea, educația și dragostea sunt obligatorii. Amatorii pot aplica deja. Nu răspund la bip.

vineri, 18 februarie 2011

Cum va arăta țara mea II

Din episodul anterior: vreau sa-mi fac o țară a mea, sunt genial, nu am găsit înca un nume, va fi monarhie, vom avea învățământ și sănătate perfecte.

Spuneam că nu ne interesează turismul. Țara mea va fi perfectă. Foarte perfectă. Dar ce zic eu foarte perfectă? Va fi cea mai perfectă, astfel încât nu ne interesează turiștii care să întineze perfecțiunea noastră absolută.

Impozitul pentru companii se va aplica doar pe CA. Nu vă pot spune care va fi cuantumul. E secret. Dacă vi-l spun va trebui să va ucid. Ptii, ce idee mi-a venit! Ce-ar fi ca impozitul să fie secret? Să fie surpriză. Nimeni nu știe cât va avea de plată până nu primește înștiințarea oficială! V-am zis doar că-s genial. Proprietarii de companii care nu fac profit vor fi expulzați împreună cu familiile lor. Totodată, proprietarii de companii care sponsorizează substanțial vor fi scutiți de impozite. Și cuantumul ăsta e secret.

Impozitele pe salarii vor fi atăt de atractive incât nimeni nu se va mai obosi să le eludeze. Toate plățile se vor face electronic. Nu va exista niciun ghișeu in țara mea. Contribuția la sistemul național de pensii va fi către un singur pilon național. Pensia fiecărui locuitor al țării mele va fi sensibil apropiată de salariul pe care l-a primit acesta pe parcursul carierei. Cine dorește o pensie suplimentară va avea ca alternativă programul celor de la Lloyds, singura companie acreditată pe acest tip de activitate.

Deși îmi vine foarte greu să cred că se va întâmpla, unii ar putea dori să emigreze. Fiind o țară liberă, fiecare poate opta pentru această soluție. Solicitantul va primi o listă cu toate cheltuielile pe care țara mea le-a suportat (școala, siguranță financiară, neutralitate și mai inventez eu niște treburi credibile) și un termen de plată de 30 de zile. Dacă va reuși (eu ma îndoiesc, cu riscul de a-mi rămâne cute) să achite sumele este liber să plece. Bonus va primi din partea țării mele statutul de persona non grata.

Va urma (doar dacă voi mai avea chef)

În numărul viitor (destul de posibil) despre populație, agricultură, imobiliare și alte sugestii care ar putea veni de la voi.

joi, 17 februarie 2011

Cum va arăta ţara mea

Vreau să-mi fac o țară a mea. Știu, sunt naiv, da’ eu tot vreau. M-am gândit mult timp la treaba asta și după ce mi-am întors ideea în fel și chip am conchis că sunt genial și urmează să pun bazele țării perfecte. Mai am puțin de lucru la nume. Știți și voi cum sunt geniile. Nu se pot concentra asupra chestiilor minore. Cu siguranță voi primi pe lânga înjuraturi și câteva sugestii.

Limba oficială va fi româna corectă. Practic, asta va fi principala condiție pentru a trece testul anual. Cum care test? Fiecare lucuitor al țării mele va fi obligat să dea un test de 365 de întrebări (din 4 in 4 ani testul va avea cu o întrebare în plus) la fiecare 12 luni. Doar cei care vor trece testul vor putea locui în continuare în țara mea. Da’ hai sa începem cu începutul, cum ar fi normal.

Formarea poporului nou nu va avea loc așa cum știm noi de la istorie (Neagu Djuvara nu prea este partizanul acestei idei, motiv pentru care am și eu mici rezerve) prin contopirea a doua sau mai multe națiuni genuine. Din contră. Formarea poporului se va face prin selecție. Practic, voi alege in prima fază 217 români care vor reprezenta nucleul, creierul, board-ul daca vreți. Fiecare dintre aceștia va avea la dispozitțe 30 de zile să recruteze 72 de noi locuitori ai țării mele, pentru care va raspunde cu capul. Dacă se va dovedi ca unul dintre cei racolați este agramat, ticalos, hoț sau pur și simplu prost, atât recrutorul cât și cel proaspăt recrutat vor fi expulzați și declarați persona non grata.

Nu va exista președinte! Va fi monarhie. Primul ministru si miniștrii vor fi aleși dintre antreprenorii de succes. Nu poți să conduci un minister dacă nu ai facut dovada că esti sclipitor în afaceri. Nu va exista noțiunea de mandat, cel puțin nu în acceptțunea actuală a termenului. Rămâi în funcție atât timp cât ești competent, chiar dacă termenul este pe viață sau o singura oră.

Învațământul va fi principalul pilon de susținere. Programa școlara va fi in același timp precisă și variată. Cultura generala va fi singurul punct comun. În rest, fiecare va urma specializarea spre care se demonstrează că are înclinație. Nu vor exista concesii. Un examen picat înseamnă expulzarea din țara mea. La rândul lor, profesorii vor fi în permamență testați iar cei care ramân în funcție vor beneficia de statut privilegiat. La fel și medicii. Cuvântul șpaga nu va exista. Nici sinonimele lui.

Nu va exista industrie. Practic, nu vom produce nimic palpabil. Vom importa. Jumătate din populația activâ va lucra în domeniul consultanței. Nu va exista niciun stat pe glob care să nu apeleze la țara mea pentru studii de caz, elaborare de solutii, training sau support. Cealaltă jumatate a celor activi va fi implicată în domeniul bancar. Vom avea cele mai mici comsioane bancare din lume, cele mai mari dobânzi la depozite și nu vom acorda imprumuturi decat către Lloyds sau companii de același calibru.

Nu vom promova turismul. Nu ne interesează. Populația țării mele va fi cu mult mai înstărită decât restul lumii. Fiecare își va alege destinațiile externe de vacanță după bunul plac.

Va urma

In numarul viitor despre impozite, taxe, pensii si nu numai.

joi, 10 februarie 2011

Terente, în peștii mei!

Este limpede că scriu sub influența sentimentelor de viitor tătic. Cei care au deja copii știu că trăirile astea nu se compară cu nimic. Ceilalți vor afla în curănd.

La primul echograf nu se întâmplă mari chestii. Se confirmă sarcina. Echografia de la 12 săptămâni este primul moment când iți dai seama cum stă treaba. Vezi o gâgâlice de 7-8 cm mufată la cordonul ombilical si îi auzi bătăile inimii. E un lucru mare.

Mamele se comportă la fel de grijuliu și protector în mai toate cazurile. Ei bine, tații sunt niște figuri. Unii nu reușesc să-și ascundă dezamăgirea legată de sexul copilului, alții nici nu se mai chinuie să ascundă acest lucru și explodează intr-un acces de furie. Dar există și categoria celor foarte mândri de rezultatul muncii lor. Ăștia din urmă sunt savuroși. Îmi povestea un foarte bun prieten că o nepoată de-a lui s-a dus la echograf împreună cu soțul. Cand a apărut fătul pe monitor fericitului tată s-a uitat la femur (e un standard de măsurare) și a exclamat vădit emoționat: “ce cardan are, frațioare!“.

Ce-ar mai fi de adăugat?