Am tot auzit auzit eu în ultimii ani despre relații interumane, motivare, profil psihologic, tipar comportamental și alte cuvinte care te fac adesea sa te simți angoasat. Mi-am zis că e o treabă. Și am citit cam patrujdouă de kile de cărți pe tema asta ca să ma dumiresc. Ba am mai urmărit și câteva zeci de cursuri audio sau video. Sanchi! Numai prostii. Păi cum să aplici toate astea la noi? Noi care am inventat prezumția de vinovăție. Noi, care spunem că nu ești în regulă până la proba contrarie. Am fost foarte atent în ultima perioadă la reacțiile celor cu care iau prima dată contact și am observat deseori tendința oamenilor de a ma așeza instantaneu într-un segment sau altul. Fac referire strict la contactele profesionale. Dacă translatez focusul către personal, lucrurile sunt doar ușor diferite, însă cu mari perspective de a ajunge în aceeași zonă de prudență exagerată.
În maniera tradiționalistă, când cunoaștem pe cineva, încercăm să-i reținem numele. Apoi, în funcție de personalitatea fiecărui nou-cunoscut alocăm și noi sentimente sau varii resurse. Ceva mai tărziu ne dăm seama că persoana în care am investit nu a fost atât de candidă, pură sau imaculată așa cum ne-am imaginat inițial și ne lăsăm cuprinși de remușcări și regrete. Ei bine, se pare că această metodă este desuetă deja. Propun aici o manieră infailibilă. Nu avem cum sa dăm greș dacă o adoptă toată lumea sau cel puțin heterosexualii.
Vedem prima dată (sau nu) o persoană. În maniera tradiționalistă ar trebui să ne prezentăm, să uzităm căteva fraze banale, să schimbăm numere de telefon, etc. Eronat. Eu propun să nu facem nimic din toate astea. Să zicem că el și ea sunt puși față în față de către soartă. Nu-și vor dezvălui unul altuia numele. Vor stabili prima întâlnire, cât mai urgent. La prima întalnire vor face sex, mult sex. Așa o vor ține prima săptămână. Iși vor dezvălui și numele. Din a doua săptămână vor ieși la cafea, pranz, cina sau pur și simplu o apă platâ. Garantez că acum au ce-și spune. Dacă și săptămâna asta iese bine, vor face schimb de numere de telefon și se va trece la nivelul următor. Teatrul! Păi nu se cade să petreci 2-3 ore la teatru cu cineva pe care nu-l cunoști atăt de bine, nu? Și de aici, vă descurcați și singuri cu orice poate urma.
Dacă procedăm așa, nimeni nu se va mai plânge de calitatea celorlalți. Păi dacă nu merge cu sexul în prima zi, nu mai urmează nimic. Și nu vei mai fi trist/tristă. Nici măcar nu știi cum o/îl cheamă. Treci mai departe.
Garantez că relațiile interumane vor tinde către perfecțiune. Vom avea pace pe Pământ, porumbei albi pe creștet și curcubee în jur. Încercăm? :)
sâmbătă, 30 iulie 2011
marți, 26 iulie 2011
Suntem foarte, suntem prea, suntem liber-schimbiști!
Nu-mi plac ziariștii care scriu inductiv. Consider cel puțin nepoliticos să primesc pe lângă descrierea faptei, întâmplării sau evenimentului și opinia autorului. Vorbesc strict despre profesioniști. Adică cei care-și plătesc întreținerea cu banii câștigați din meseria asta. Ca să nu lungesc vorba aruncați o privire AICI.
Ce înțelegem noi din articol? Că bucureștenii nu s-au călcat pe picioare să cumpere cartele de metrou de la automate și nu în ultimul rănd că un astfel de automat costă cât salariul pe 4 ani al unei casiere. Ați prins-o p'asta cu salariul, da?
Păi să le luăm pe rând. Treaba cu automatele nu prea a prins în România, știm deja asta. Nici măcar bancomatele nu sunt atât de populare. Un studiu comandat și publicat de Financial Times pe la jumătatea lui 2009 ne arată că aproximativ 80% dintre români folosesc bancomatele o singura dată pe lună, in ziua de salariu/pensie, moment în care scot toată suma disponibilă. Aici este vorba despre încredere și e un capitol lung asupra căruia nu vreau să zăbovesc acum.
Vreau să insist pe ideea cu aparatele care înlocuiesc oameni. Îmi aduc aminte că în '90, cand încă mai eram elev, scriam la Curierul de Onești, un săptămânal care apărea în fiecare joi. Miercurea era zi de tipografie, la Deșteptarea din Bacău (fosta Steagul Roșu). Într-una din astfel de miercuri eram cap limpede împreună cu redactorul șef. Pe la ora 10 și-a făcut apariția un grup de norvegieni de la cotidianul VG care venise cu celebrele ajutoare. În doi timpi și trei mișcări am devenit translatorul oficial deoarece eram singurul care rupea ceva în engleză (ceilalți păstrau urme din vechiul regim, nelichidate total, vorba lui Alexandru Andrieș). Așa am ajuns la discuția cu directorul general de la Deșteptarea. Norvegienii erau foarte încântați de faptul că au văzut o presă Gutenberg perfect funcțională și niște linotipuri foarte vechi. Le-au propus băcăuanilor un târg halucinant: toate echipamentele alea vechi în schimbul unei linii tipografice offset, prima de acest tip pe atunci în Romania. Răspunsul GM-ului a fost un NU hotărât. L-am întrebat (profitând de faptul că nu mai era niciun român de față) de ce refuză o așa oportunitate. Mi-a râspuns doct:"Cine mă-sa știe să lucreze pe căcatul ăla electronic? Și ce fac eu cu 300 de proști, îi dau afară?". Încercați voi să le traduceți asta norvegienilor în situația dată. :)
Și acum să ne întoarcem la automatele Metrorex. Iată că se întâmplă și invers. Un furnizor public, greoi și prăfuit face un pas spre civilizație iar presa reacționează malițios. Deci, se poate!
Primul câștig pe care il aduc aparatele va fi simțit in special de străini. Sunt convins că măcar o parte dintre bucureșteni a fost martoră la un moment în care un turist străin cere în limba engleză o cartelă cu N călătorii iar casiera întreba deznadajduit ceva ce în engleză ar suna "What your mother's dead ones do you exactly want?''. Așadar, aparatele sunt bilingve, casierele nu.
Pe de altă parte, ar trebui ca și mesajele vocale de la metrou să fie bilingve. Măcar să aud și eu cum ar suna traducerea anunțului de care am ras eu anul trecut la stația Tineretului, "Atenție, se inchid ușile! Da?"
Ce înțelegem noi din articol? Că bucureștenii nu s-au călcat pe picioare să cumpere cartele de metrou de la automate și nu în ultimul rănd că un astfel de automat costă cât salariul pe 4 ani al unei casiere. Ați prins-o p'asta cu salariul, da?
Păi să le luăm pe rând. Treaba cu automatele nu prea a prins în România, știm deja asta. Nici măcar bancomatele nu sunt atât de populare. Un studiu comandat și publicat de Financial Times pe la jumătatea lui 2009 ne arată că aproximativ 80% dintre români folosesc bancomatele o singura dată pe lună, in ziua de salariu/pensie, moment în care scot toată suma disponibilă. Aici este vorba despre încredere și e un capitol lung asupra căruia nu vreau să zăbovesc acum.
Vreau să insist pe ideea cu aparatele care înlocuiesc oameni. Îmi aduc aminte că în '90, cand încă mai eram elev, scriam la Curierul de Onești, un săptămânal care apărea în fiecare joi. Miercurea era zi de tipografie, la Deșteptarea din Bacău (fosta Steagul Roșu). Într-una din astfel de miercuri eram cap limpede împreună cu redactorul șef. Pe la ora 10 și-a făcut apariția un grup de norvegieni de la cotidianul VG care venise cu celebrele ajutoare. În doi timpi și trei mișcări am devenit translatorul oficial deoarece eram singurul care rupea ceva în engleză (ceilalți păstrau urme din vechiul regim, nelichidate total, vorba lui Alexandru Andrieș). Așa am ajuns la discuția cu directorul general de la Deșteptarea. Norvegienii erau foarte încântați de faptul că au văzut o presă Gutenberg perfect funcțională și niște linotipuri foarte vechi. Le-au propus băcăuanilor un târg halucinant: toate echipamentele alea vechi în schimbul unei linii tipografice offset, prima de acest tip pe atunci în Romania. Răspunsul GM-ului a fost un NU hotărât. L-am întrebat (profitând de faptul că nu mai era niciun român de față) de ce refuză o așa oportunitate. Mi-a râspuns doct:"Cine mă-sa știe să lucreze pe căcatul ăla electronic? Și ce fac eu cu 300 de proști, îi dau afară?". Încercați voi să le traduceți asta norvegienilor în situația dată. :)
Și acum să ne întoarcem la automatele Metrorex. Iată că se întâmplă și invers. Un furnizor public, greoi și prăfuit face un pas spre civilizație iar presa reacționează malițios. Deci, se poate!
Primul câștig pe care il aduc aparatele va fi simțit in special de străini. Sunt convins că măcar o parte dintre bucureșteni a fost martoră la un moment în care un turist străin cere în limba engleză o cartelă cu N călătorii iar casiera întreba deznadajduit ceva ce în engleză ar suna "What your mother's dead ones do you exactly want?''. Așadar, aparatele sunt bilingve, casierele nu.
Pe de altă parte, ar trebui ca și mesajele vocale de la metrou să fie bilingve. Măcar să aud și eu cum ar suna traducerea anunțului de care am ras eu anul trecut la stația Tineretului, "Atenție, se inchid ușile! Da?"
marți, 19 iulie 2011
Și femeia și barbatu' e egali unu' cu altu'!
Să mai aud eu vreun străin care se ia de noi pe motiv că nu milităm pentru egalitatea între sexe. Îl mănanc. Ia să vedeți voi cum îi desființez cu două cazuri clare, crămpeie la care intr-un fel am luat parte.
Cazul A, Femeia egală cu bărbatul
Azi, cam pe la ora prănzului, am decis sa trec pe acasă pentru un duş şi o supă. Una dintre vecinele mele a avut exact aceeași pornire. Se pare ca ei nu i-a ajutat foarte mult. Soțul ei facea o introspecție bunăciunii brunete ce se tot arată de o perioadă prin vecinătate. Oricât de tare am încercat să setez volumul muzicii nu am reușit să ratez evocarea decedaților din neamul lui. "Cine morții mă-tii e curva din casa mea? Ce caută curva în casa mea?", "Vorbește mai încet că ne aud vecinii, ne facem de râs", "Să ne audă, f***-ți morții și răniții și dispăruții de curvar afemeiat. În casa mea, măi labagiule (eu aici aș fi contrazis-o vehement) care am muncit ca o proastă să plătesc ratele". Cam pe linia a decurs dialogul asertiv purtat în fața ușii. M-a surprins faptul că vecinul meu nu a primit-o pe vecina în casă. Toată nebunia a avut loc pe casa scării, astfel încât bunăciunea să nu fie expusă excesiv. Bărbat galant!
Cazul B, Vițăvercea
Ea, frumoasă și tristă ca Gioconda. El, un gigant de 130 de kg în viu, ceafă lată, tuns scurt (aproape ras), lanț de aur (prin lanț înțelegeți lanț, da?), haine mulate și lucioase. Scena s-a întâmplat în magazinul Unirea. La etajul 1, unii de la o banca din România iși amenajasera un PoP. Câțiva promoteri racolau potențiali clienți dintre cei care căscau ochii pe la vitrine. Unul dintre promoteri, un tip frumușel, o abordează pe Gioconda. Își spune textul cu un zâmbet șarmant studiat îndelung. Cele 130 kg de osânză s-au inființat aproape instantaneu. "Bă bulangiule, tu o știi pă femeia mea? De unde o știi, bă? Ia zi, fă...de când ți-o tragi cu ăsta? De asta imi cereai tu bani? Să o arzi cu găozaru' ăsta la Nisipuri? Treci în morții mă-tii (ăsta e motivul care se repetă obsesiv în toate dialogurile de acest tip) acasă...că-ți dau eu numa' poponari!''. Tot acest fragment de mare întindere și angajament, de o deosebită intensitate afectivă a fost rostit fără întrerupere. Atât Gioconda căt și frumușelul (bașca auditoriul) au rămas incremeniți. Nu pentru mult timp, insă. Micuțul a luat-o de păr pe Gioconda stimulând-o motric. Exact, cu un șut în fund.
Iată așadar doua cazuri clasice de dialog asertiv (am promis să nu mai folosesc acest cuvânt). Concluzie este clară. Noi am inventat egalitatea între sexe. În scurt timp vom edita și manualele de procedură.
Cazul A, Femeia egală cu bărbatul
Azi, cam pe la ora prănzului, am decis sa trec pe acasă pentru un duş şi o supă. Una dintre vecinele mele a avut exact aceeași pornire. Se pare ca ei nu i-a ajutat foarte mult. Soțul ei facea o introspecție bunăciunii brunete ce se tot arată de o perioadă prin vecinătate. Oricât de tare am încercat să setez volumul muzicii nu am reușit să ratez evocarea decedaților din neamul lui. "Cine morții mă-tii e curva din casa mea? Ce caută curva în casa mea?", "Vorbește mai încet că ne aud vecinii, ne facem de râs", "Să ne audă, f***-ți morții și răniții și dispăruții de curvar afemeiat. În casa mea, măi labagiule (eu aici aș fi contrazis-o vehement) care am muncit ca o proastă să plătesc ratele". Cam pe linia a decurs dialogul asertiv purtat în fața ușii. M-a surprins faptul că vecinul meu nu a primit-o pe vecina în casă. Toată nebunia a avut loc pe casa scării, astfel încât bunăciunea să nu fie expusă excesiv. Bărbat galant!
Cazul B, Vițăvercea
Ea, frumoasă și tristă ca Gioconda. El, un gigant de 130 de kg în viu, ceafă lată, tuns scurt (aproape ras), lanț de aur (prin lanț înțelegeți lanț, da?), haine mulate și lucioase. Scena s-a întâmplat în magazinul Unirea. La etajul 1, unii de la o banca din România iși amenajasera un PoP. Câțiva promoteri racolau potențiali clienți dintre cei care căscau ochii pe la vitrine. Unul dintre promoteri, un tip frumușel, o abordează pe Gioconda. Își spune textul cu un zâmbet șarmant studiat îndelung. Cele 130 kg de osânză s-au inființat aproape instantaneu. "Bă bulangiule, tu o știi pă femeia mea? De unde o știi, bă? Ia zi, fă...de când ți-o tragi cu ăsta? De asta imi cereai tu bani? Să o arzi cu găozaru' ăsta la Nisipuri? Treci în morții mă-tii (ăsta e motivul care se repetă obsesiv în toate dialogurile de acest tip) acasă...că-ți dau eu numa' poponari!''. Tot acest fragment de mare întindere și angajament, de o deosebită intensitate afectivă a fost rostit fără întrerupere. Atât Gioconda căt și frumușelul (bașca auditoriul) au rămas incremeniți. Nu pentru mult timp, insă. Micuțul a luat-o de păr pe Gioconda stimulând-o motric. Exact, cu un șut în fund.
Iată așadar doua cazuri clasice de dialog asertiv (am promis să nu mai folosesc acest cuvânt). Concluzie este clară. Noi am inventat egalitatea între sexe. În scurt timp vom edita și manualele de procedură.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)