joi, 3 decembrie 2015

Tu știi care este cuvântul care ascunde sub preș eșecul?

"Din punct de vedere aerodinamic, bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Dar bondarul nu știe asta și zboară în continuare." Mary Kay Ash 

Este prima dată când încep un material cu un citat. Am o teorie conform căreia, dacă vrei să faci rating pe Facebook, postezi citate. Și pisici! Efectul e garantat. Sigur, e musai ca citatele să fie profunde, de genul ”să fie bine ca să nu fie rău”, ”ai, n-ai mingea, tragi la poartă” sau ”acest kitsch este de un prost gust îndoielnic”. Mă rog...

Să revin la citatul de început. Îl folosesc foarte des în sala de curs. Volens nolens, ajungem de fiecare dată la un subiect fierbinte: ce își doresc părinții pentru copiii lor. Și la această secțiune, constatăm că în unele cazuri, părinții (ori profesorii, uneori) le spun copiilor că nu vor putea face asta niciodată, indiferent că este vorba de dans, muzică, pictură, sport etc. Aici Moromete i-ar fi întrebat ”Pe ce te bazezi?”. Cum să știi dacă vor putea sau nu face asta, indiferent despre ce este vorba, dacă nici măcar nu au încercat? Și cum să le tai elanul atât de abrupt? Chiar am ajuns să cred că cei care au reușit în artă, sport sau alt domeniu, au făcut-o în principal datorită faptului că ei nu au știut niciodată că nu pot reuși, lor nu le-a spus nimeni că vor eșua. Și au încercat. O dată, de două ori, de o sută de ori, ori de câte ori a fost nevoie până au reușit. Rezumând, care este rețeta succesului? Să nu ți se spună în fiecare zi că nu ești în stare să reușești, să-ți dorești să reușești și să încerci până îți iese. Pare simplu, nu-i așa?
Astăzi este Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități... Și tu te gândești la ce m-am gândit eu când am început să scriu materialul acesta? Crezi că o persoană cu dizabilități ar mai putea face un lucru care nouă, celorlalți, ni se pare floare la ureche dacă cineva i-ar fi spus zilnic ”tu nu poți face asta”? Crezi că ar mai putea exista Paralympic Games? 
Dar dacă... dacă totuși i s-a spus? Dacă oamenii îi spun unei persoane cu dizabilități că nu poate reuși lucruri? Realizezi că acea persoană va trebui să muncească infinit mai mult pentru a reuși? Chiar, te-ai gândit vreodată cât de complicat este pentru cei cu nevoi speciale să trăiască printre, alături de noi? Cât de meschini suntem uneori?
În sprijinul aceste din urmă afirmații, vin cu completări. Știi care este cuvântul pe care noi, oamenii l-am inventat pentru a ne ascunde sub preș eșecurile, nereușitele? Instituționalizat. Nu sună bine? E așaaaaaaa, ca la manual. Altfel spus, nu a ieșit copilul cum ne-am așteptat noi? N-a primit notă de trecere la maternitate? Îl aruncăm într-un centru. Pardon, îl instituționalizăm. Mai încercăm o dată, acum trebuie să iasă.
Prima acțiune de voluntariat pe care am organizat-o, s-a desfășurat la un centru pentru copii cu dizabilități. Am întrebat cu ce putem ajuta și astfel am aflat că era nevoie de un gazon. ”Un... gazon?”, am întrebat. ”Da”, mi s-a răspuns. Inițial m-am blocat. Mintea mea nu putea procesa cum anume s-au putut găsi fonduri pentru ditamai cladirea, pentru ditamai gardul dar nu s-a putut sădi un gazon, în condițiile în care discutam despre un centru pentru copii cu dizabilități. Copii pentru care până și mersul este sport extrem. În toate locurile în care am organizat ulterior acțiuni de voluntariat am descoperit aceeași meschinărie. Instituționalizat...
Astăzi este Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități. Nu știu cât de greu le este acestor persoane, pot doar bănui. Dar pot alege să mă implic în a-i ajuta. Și o fac. Dacă și tu alegi asta, ne va fi mai bine tuturor.

luni, 30 noiembrie 2015

Ciolanul și sarmaua

Cred că voi înfuria ceva lume cu postarea asta. Nu că m-ar afecta din cale-afară, eu nu trăiesc așa. :)
Cu oareșce legătură, pe 1 martie am postat treaba asta. De regulă așa se întâmplă. Când este o zi importantă, arhicunoscută, se trezește așa un sentiment în vulg, de nu-ți mai vine să scoți capu-n lume. Așa se întâmplă de 15 ianuarie, bunăoară. O țară de eminescieni ține morțiș să arate că știe că Eminescu s-a născut pe această dată. Cumva, ar exista o explicație. Să spui de Eminescu frumos de ziua lui e safe, nu ai cum să dai greș. Cine mama zmeilor s-ar putea împotrivi curentului? Dă bine să fii acolo, cu toată lumea. Nu-ți asumi ceva. Și ar mai fi câteva astfel de zile pe an.
Una dintre ele stă să apară în viața noastră. E cea care începe noaptea aceasta, la 00.00. E 1 Decembrie! Eh? Nu e cool să fii nițel patriot, măcar o dată pe an? Exact frecvența asta mi-a dat brânci să iau atitudine. Și asta fac acum.
Vrei să fii patriot de 1 Decembrie? E o țară liberă, fă-o. Eu refuz să mai fac asta. De câțiva ani simt că mă irită ceva pe 1 Decembrie. Parada falsă, slujul politicienilor în mulțimile adunate la o câmpenească gratuită, patriotismul fariseilor din televiziuni, nu știu exact dacă una în mod special sau toate laolaltă. Dar mă irită. În structura mea, patriotism însemnă mai mult decât o sarma înfulecată pe ritm de hai să dăm mână cu mână, decât un ”live” scofâlcit cu Antonia, decât o zi liberă de la serviciu sau decât o noapte în club. Patriotism înseamnă cu totul altceva. Din această cauză refuz să iau parte la  butaforia de mâine. Mare brânză, ai putea spune (și ai avea dreptate). Nu e vreo chestie de importanță majoră și nu afectează nici interesul național (pam-pam!). Da, refuz să particip la un simulacru de zi națională. Nu-mi voi pune tricolor în portieră, nu-mi voi schimba poza de profil pe rețelele sociale, nimic de acest gen. Voi avea o zi liberă! O zi în care refuz să mai fiu patriot. Nu cred că se va simți prea tare lipsa mea. În schimb, voi fi patriot 364 de zile (365 din 4 în 4 ani) pe an. Și crede-mă, asta chiar se va simți pe termen lung. Eu chiar mă bucur de faptul că sunt român, îmi place să fiu român, iubesc să fiu român. Și nu mă feresc să arăt asta, să dau mai departe aceste sentimente. Mă feresc în schimb de ciolanu' și sarmalele naționale. Probabil și din cauză că postesc.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Dreptul de a fi prost

Aud foarte des despre drepturi. Toată lumea are drepturi. Am constatat că drepturile acestea sunt cu atât mai abitir clamate cu cât gradul de civilizație este mai scăzut. Bunăoară, Estul Europei flutură steagul cu drepturi în timp ce Vestul se concentrează în primul rând pe obligații. Nu, nu este încă un material despre cât de prost este românul la el în țară, sunt destui diasporeni care fac asta zilnic. Îți recomand să ții opozantul stâng pe Alt și să pălești de două ori vârtos cu dejtu' mic și drept pe F4 dacă asta îți dorești să citești. Faci și economie de timp și nici n-o pomenești pe maică-mea la final când vezi că n-ai primit ce-ai vrut. La cestiune, dară!
Am convenit deja că toată lumea are drepturi, da? Booon! Unul dintre drepturi este cel de a fi prost. Are omul drepturl de a fi prost? Are, e o țară liberă doar. Poate cineva să-i interzică omului să fie prost? Nu, nu poate.
De două zile plouă destul de urât în București la primele ore ale dimineții. Vrei să vezi cum arată un prost? E lesne, ieși în trafic. Prostul nu cunoaște semnificația culorilor la semafor, prostul nu cunoaște semnele de circulație, prostul nu cunoaște regulile, prostul are dreptul de a trece primul. Prostul nu are dubii, prostul are doar certitudini. Prostul nu are gen! Eu m-am îngrozit în aceste două dimineți. Oamenii cu care interacționez eu de obicei sunt la polul opus, sunt oameni care nu intră în intersecție dacă nu pot trece, sunt oameni care te invită să ieși de pe o străduță laturalnică, sunt oameni care pentru nimic în lume nu forțează galbenul la semafor, sunt oameni care își respectă semenii. Cu genul acesta de oameni sunt eu obișnuit. În ultimele două zile am locuit într-o altă țară.
După tragedia din Colectiv a urmat un val de nemulțumire fără precedent în istoria contemporană. ISU, Poliție, ITM, Guvern, Parlament, Președinție și toate celelalte entități până la Consulatul Terestru au avut câte o parte din vină. Noi nu! Cine este de vină pentru că prostul blochează intersecția? Guvernu', bă! Cine e de vină pentru că un copil a murit lovit de o mașină în Voluntari? Cum cine? Poliția și Parlamentu', că ambele încep cu P (pardon de expresie). Ai prins ideea, nu mai continui. La cestiune, dară!
Dragule, indiferent cine ești, da, ai dreptul să fii prost. Constituția nu prevede asta în mod explicit dar nici nu-ți interzice. Deci, da, ai dreptul să fii prost. Și ce e mai dezolant e că ai dreptul să te asociezi. Cu cei asemeni ție, cum altfel?  Ei bine, asta mă sperie. Dreptul ăsta al tău îmi dă fiori. Cu alte cuvinte, poți alege să nu mergi la școală, să nu citești nimic ce nu are poze cu femei goale/bărbați goi (am stabilit că prostul nu are gen, da?), să asculți doar piese care conțin rima de înaltă trăire spirituală ”bani/dujmani”, poți bălăcări pe oricine nu-ți place, poți tăvăli public pe oricine ascunzându-te în spatele noțiunii de pamflet și poți face multe altele. Nu în ultimul rând, poți merge la vot. Dragule, datorită acestui din urmă drept, suferim și noi, ceilalți. Aici aș avea ceva de obiectat. Dacă vrei să fii prost, treaba ta. Da' fă-o-n solitudine, nene! Plus că, ce să vezi? Am și eu drepturi. Am dreptul de a face propuneri? Am. Privește-mă!
Propunerile mele pentru a eradica (izola dacă nu merge eradicată) prostia
1. Nu ai dreptul să faci sex dacă nu faci dovada că ai citit minim 100 de cărți din domenii diferite.
2. Nu votezi dacă nu știi care e șpilu' cu Parlamentu', Guvernu' și Președinția. Nici dacă n-ai prins-o p'aia cu Primăria și Consiliu' Local.
3. Dacă ai blocat intersecția sau ai trecut pe galben/roșu nu mai ai dreptul să conduci. Niciodată!
4. Dacă nu faci acordul între subiect și predicat, te întorci la școală. Și începi cu clasa întâi. Ori de câte ori este nevoie! Și dacă te întrebi cu câți ”i” se scrie ”fii deștept”. Dacă nici măcar nu te întrebi, începe cu grădinița. Sau cu maternitatea, poate a doua oară e cu noroc.
5. Dacă dai șpagă, ți se va tatua pe frunte: ”Sunt prost și dau șpagă”.
6. Dacă primești șpagă, pe lângă tatuajul ”Sunt prost și primesc șpagă”, vei fi sodomizat de trei ori pe zi. Dacă ești gay, nu vei avea parte de așa ceva în veci.
7. Nu ai dreptul să ceri ceva din partea statului ori comunității până nu oferi ceva. Cum ce? Fă voluntariat!
8. Nu ai dreptul să asculți muzică până ce nu înțelegi că rock-ul nu înseamnă satanism (în primul rând) și până nu ai înțeles ce înseamnă blues, jazz, fusion, operă, operetă, simfonică etc.
9. Abonamentul TV va costa minim 100 de Euro/lună (cred că i-am căpiat pe cei care au fost la cursurile mele cu ideea asta).
10. Dacă tot suntem în zona păstorită de CNA, nu ai dreptul să asculți radio decât la posturi cel puțin egale calitativ cu Radio Guerrilla. Ăla bunu', de-l știam eu.



Dacă voi considera oportun, voi mai adăuga și altele. Vrei să fii prost? E o alegere, ăsta va fi singurul tău drept, de a fi prost. Vrei, în schimb, să guști din desertul fin al cunoașterii? Pune umărul, trudește, transpiră și, nu în ultimul rând, use your brain cum ar spune francezu'!






PS: Am descris aici, aici și aici o întreprindere de-a mea. Încă n-am renunțat la idee. :)


luni, 16 noiembrie 2015

Vrei să ai succes în business?

Ție nu ți se întâmplă uneori să faci o analiză a propriei afaceri/vieți/activități? Aha! Deci știi cum e. Zilele astea am făcut și eu o astfel de analiză. Dar să o iau cu începutul.
   Toată viața mea am fost un optimist incurabil. Nici de aici înainte nu am de gând să fiu altfel, chiar dacă aș rămâne ultimul optimist din România. Îmi aduc aminte că am refuzat să plec din țară de nenumărate ori pe motiv că cineva trebuie să facă ceva și aici și că într-un final, binili învinge (apropo, vreau și eu Radio Guerrilla înapoi în FM). Cu toate astea, uneori mă mai încerca, așa, un gând de tip ”cum papucii mă-sii” face X de reușește? Ce fac eu greșit? Ei, de aici vreau să plec. de la această idee. ce fac eu greșit?
Când am pornit Caravana Excellency, m-am gândit la o platformă educațională care să normalizeze întrucâtva societatea, individul și de ce nu, întregul concept. Tot proiectul este clădit pe seriozitate, onoare, cuvânt, filantropie, optimism, frumos. Ei, ce să vezi? În urma analizei de care aminteam la început, am realizat că sunt pe un drum greșit. Prea multă lume declară cu emfază că dorește aceleași lucruri, atât de des încât totul este demonetizat. Mi-am zis din nou ”cum papucii mă-sii să fac”? Și am găsit!
Cum ar fi dacă aș declara că scopul Caravanei Excellency este totalmente original? Da, original! Noi nu-ți vom oferi soluții care să te facă să dormi liniștit. Nuuuuu! Noi vom căuta pentru tine în piață servicii care te vor enerva, te vor scoate din sărite sau te vor aduce în pragul nebuniei. Doar așa vom avea oameni căliți. Oricine se poate descurca ușor cu servicii serioase, de calitate. Însă doar cei mai buni se pot descurca onorabil cu serviciile slabe.
Acum mai bine de trei săptămâni descriam aici experiența mea cu cei de la Urgent Cargus, ia de citește. Gata? Să mergem mai departe. Iată o nouă experiență, una proaspătă. Atât de proaspătă încât nici măcar nu s-a încheiat.
În urmă cu jumătate de an am fost sunat de un reprezentant de vânzări Telekom România. Un tip super fain. Mi-a făcut o ofertă foarte bună pe care nu am acceptat-o imediat deoarece eram sub contract cu Vodafone România. I-am spus reprezentantului să revină cu un telefon în toamnă și, dacă Vodafone nu-mi face o contraofertă, semnăm. Din păcate pentru el, băiatul nu a mai revenit. Moment în care am hotărât să-mi iau soarta în propriile mâini, cum s-ar zice, și să contactez direct serviciul vânzări din Telekom România. Aici am dat de VS, o minune de băiat! A fost cam așa.
I-am spus distinsului domn că vreau să semnez cu Telekom, i-am spus și ce ofertă mi s-a făcut anterior. Am stabilit tipul abonamentului, am negociat discount-ul, am bătut palma și pe terminal, trebuia doar să semnăm contractul. Am reușit să facem asta și n-a durat decât 2 săptămâni. E drept, fusese strecurată o modificare la durata contractului (36 de luni în loc de 24) fără să mi se spună treaba asta. Am crezut că aici s-a încheiat procedura și în continuare fiecare își va vedea de treabă. Neah! A urmat Anexa, care e altă mâncare de pește. A mai fost nevoie de câteva zile pentru asta. Apoi s-a făcut portarea. Stop! Lipsește ceva de aici! Exaaaaaact! SIM-ul și terminalul! Cu alte cuvinte, cei de la Telekom au dat dovadă de o precizie de ceas elvețian când au făcut portarea iar după ce am ajuns la ei în imcintă, ”du-te, bă, la scara ta”.
Primele 4 zile au fost mai grele. Numărul de telefon apărea în câteva reclame, clienții mă sunau și sucombau în mesageria vocală. Apoi mi s-a spus ”Ce? De ce vă trebuie telefonul și SIM-ul? Mergeți la orice dealer Telekom și cereți un SIM. Se rezolvă pe loc!”. Exact pe tonul ăsta. Zis și făcut. Am obținut SIM-ul, am fost cu telefonul la decodat și am obținut (Har Domnului) acces în rețea. Nene, Telekom este pentru premianți, nu intri oricum. Nu contează ce contract ai, cât plătești, nu. Trebuie să lupți pentru a avea acces.
De 3 zile am acces la rețeaua Telekom. Ce să zic? Sunt fericit! Nu știu cum stai tu dar eu pot suna, pot fi sunat, trimit și primesc SMS-uri și am acces la Internet de aproape oriunde. Minune!
Sigur, nu am primit încă terminalul, nu le poți avea pe toate. Cel cu care am semnat contractul nu-mi răspunde la apeluri sau la e-mail-uri, în call center mai dau de câte o domniță care mă ceartă că am sunat. Living on the edge, frățioare!
Am fost contactat de cei de la Telekom România pe pagina de Facebook. Mi-au cerut să le descriu situația. Le-am descris-o în câteva cuvinte și le-am spus că le trimit link-ul cu postarea aceasta. Răspunsul lor a fost: ”Bună ziua, Situația semnalată a fost transmisă în atenția colegilor, urmând să revenim cu răspuns în cel mai scurt timp. Numai bine!”. Nu e reconfortant să vezi că cineva se implică? Apoi am fost sunat de cineva de la Departamentul Reclamații: ”Bună ziua. V-am sunat să vă asigurăm că ne ocupăm de problema Dvs. Situația semnalată a fost transmisă în atenția colegilor, urmând să revenim cu răspuns în cel mai scurt timp”. Asta înseamnă să fii profesionist. Implicare, nene! A, mi s-a mai spus că miercuri sau joi (după doar 4 săptămâni de discuții) voi primi și terminalul. Asta m-a dus cu gândul la gluma aia de autobază care spunea că nu știu ce nebuni au primit un bazin cu trambulină și dacă vor fi cuminți, vor primi și apă.
Ca să concluzionez (pfiu, cât am scris! dacă ai ajuns aici cu cititul, mă înclin!), am identificat (ficat, ficat) două companii care te vor căli. Dacă le supraviețuiești, vei reuși în business oriunde în lume. Este vorba de Urgent Cargus și Telekom România. Cu siguranță voi mai descoperi companii care pot întări și un pușcaș marin. Ce voi face cu aceste informații? Le voi structura corespunzător și le voi împărtăși tuturor companiilor pe care le consiliem în întreaga țară. Tot ce este mai bun pentru clienții noștri, cum ar veni.
De dragul jocului, voi reveni cu update-uri în perioada imediat următoare. Acum sunt mai liniștit. Pot suna, pot fi sunat. Va veni și terminalul, sunt sigur. Anul ăsta, la anul, peste doi ani, până la finalul contractului tot va veni. Va veni, da? Hei... Va veni? Alo...

Later edit 1: De ieri începând, după postare, am tot fost contactat de către reprezentanți ai Telekom Romania.
Noroc chior, altfel nu-mi explic.

duminică, 1 noiembrie 2015

Oneștiul, orașul fantomă?

Cum se scrie istoria? M-am întrebat asta de mic, îndată ce am auzit de Herodot. Eram curios să aflu cum un istoric al zilelor noastre poate scrie despre perioade istorice pierdute în negura timpului, ca să spun din cărți. Am aflat. Răspunsul nu a fost pe placul meu dar am aflat. Fiecare istoric se folosște de studiile predecesorilor și de mărturiile contemporanilor, fapt care nu este conceptual greșit. Problema pe care o văd eu este mai degrabă una de credibilitate a surselor decât de profesionalim. Mai pe românește? Ești la mâna oricui lasă întâia mărturie despre tine.
În secolul XIX, media de înălțime a bărbaților din Franța era de 1.64 m. Napoleon măsura 1.67 m, avea câțiva centimetri peste media acelor timpuri. În pofida acestui fapt, la două secole de la moartea lui, încă se spune despre Napoleon că a fost pitic. Mai mult, psihologii au botezat un sindrom, un complex cu numele celebrului lider militar al Franței. Pe ce se bazează toată treaba asta? Pe lucrările unui pictor care l-a ilustrat așa din răzbunare pentru că a pierdut dragostea unei femei în fața celebrului împărat. Este ca și cum eu aș spune acum despre o personalitate politică a zilelor noastre că este gay, zvonul acesta s-ar duce cu viteza gândului iar peste timp treaba asta ar putea deveni istorie. Atât de simplu.
  Eu m-am născut la Onești. Am trăit acolo mai bine de 20 de ani. Iubesc orașul acela, iubesc locurile speciale, amintirile pe care le-am adunat, oamenii din acel oraș, obiceiurile zonei și multe altele. De câte ori am ocazia, merg acasă. Deși locuim în București, atât eu cât și soția mea folosim mai des acasă când este vorba de Onești.
Există o emisiune TV care se numește România, te iubesc. De două ediții, membrii echipei TV se străduiesc să zugrăvească Oneștiul drept Orașul fantomă. Dacă n-ai trecut în viața ta prin Onești, faci cu greu acordul între subiect și predicat, îți trăiești viața mufat la propriul televizor ai putea crede ce spun oamenii ăia. Există un parfum de credibilitate în tot acest demers jurnalistic. Platforma petrochimică Borzești (GIP pour les connaisseurs) este la pământ, ăsta e un fapt. Ciudat mi se pare că o parte dintre oamenii care povestesc lacrimogen despre vremurile trecute poartă o parte din vină.
Este cunoscut faptul că televiziunea caută senzaționalul în gunoi, peste tot în lume. Așa face și ProTV-ul cu această emisiune. Deși nu mă uit la televizor de ani buni, acum am urmărit emisiunea. Eram curios. Ce am văzut eu? Niște oameni cu camere și microfoane au luat câteva interviuri unor alți oameni. De câte ori se discuta despre lucruri cu încărcătură dramatică erau folosite tot felul de cadre sinistre: un gang întunecat, un zid semi-prăbușit cu ceva grafitti de tip ”JOs gUVerNu”. Mulți dintre oamenii care au răspuns întrebărilor ticluite tendențios sunt pensionari care au prins vremurile glorioase. ProTV-ul și-a atins scopul, a avut rating. Ce contează că a fost o mizerie? Săptămâna viitoare vor discuta despre adolescentele care devin mame mult prea devreme. Oneștenii nu vor mai conta, au rămas cu mizeria în suflet. Va fi despre educația sexuală atunci.
Ce vreau să spun? Cauți gunoi, găsești gunoi. Cauți diamnte, găsești diamante. Oneștiul, oarșul ăsta fantomă, are activități pe care orașele mari din țară nici măcar nu le mai visează. I-am cunoscut mai bine pe cei de la Onestin, cel mai activ ONG din Onești. Frate, ei scriu istorie! Acum o săptămâna au împlinit 10 ani de activitate. În tot acest timp au scris zeci de proiecte pentru oneșteni, au avut activități care vor conta pe termen lung în evoluția întregii țări. Ai citit despre asta în presa centrală? Dianele, fetele care conduc asociația (Diana Ciobanu și Diana Ghiuș) fac sandvișuri pentru cei defavorizați. Și asta printre activități, cursuri și creșterea propriilor copii. Ai văzut asta la știri? Asociația de Tineret Onestin este condusă spiritual de părintele Florin Smarandi. Cu toate acestea, omul nu dorește să se afirme. Preferă să promoveze tineri cu potențial. Ai auzit despre asta la vreo emisiune informativă?
Am fost în Onești toată săptămâna trecută, împreună cu un coleg de breaslă. Am susținut niște cursuri
de specializare și perfecționare în cadrul Caravanei Excellency. Exact în orașul fantomă. 14 oameni din Onești și unul din Bacău au ales să petreacă o săptămână în sala de curs. Au participat activ în fiecare zi, au pus întrebări, au cerut sfaturi. De ce? Pentru a întreprinde ceva în orașul fantomă, în orașul în care nu se întâmplă nimic. Au pomenit despre asta la România, te iubesc? Nici nu vor pomeni vreodată. Cine să fie interesat de lucruri bune? Noi vrem mizerii, sânge, sărăcie.
Poți fi fericit sau nefericit. Depinde în mare măsură de ce-ți dorești. Dacă ar fi să descriu pe scurt fericirea aș spune că fericirea este o alegere.
Atât.

luni, 19 octombrie 2015

Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?

   Noi, românii, avem tot felul de proverbe care fac referire la ”vorba bună”. Vorba dulce mult aduce, o vorbă rea rănește mai mult decât o sabie ascuțită, vorba e ca acul: poate să coasă, dar poate să și înțepe, vorba dulce e ca sarea în bucate sunt doar câteva crâmpeie populare. Cu toate acestea, nu știu cum mama zmeilor facem că vorba bună nu este elementul care să ne recomande. Iată cu ce exemplu vin în sprijinul a ceea ce afirm.

   Astăzi am fost cu soția mea la un control medical. O știu sensibilă când urmează să fie căutată, motiv pentru care am decis că e mai bine să o însoțesc. Medicul la care și-a făcut programare poate fi găsit doar într-un anume spital. La ora 13.00 eram în fața cabinetului. Medicul a întârziat nițel deoarece a avut ceva operații. Mi-am folosit timpul studiind un personaj care mi-a atras atenția încă de la început. A început cam așa:
-Cu multă stimă (într-o zi am să scriu ce e cu formularea asta), am început eu.
-Vă salut, a venit răspunsul.
-Fiți amabil, vă rog. Aici este cabinelul doctorului M?
-Sigur că da, aici este.
-Știți cumva dacă dânsul este în cabinet?
-Nu, încă nu a coborât. Dar vă rog să luați loc aici, trebuie să coboare, a spus agentul de pază.
Poftiiiiim? Agentul de pază? Ei bine, exact așa am reacționat și eu. Un agent de pază poate vorbi așa? Ce să vezi? Da!
Cum spuneam, mi-am folosit timpul de așteptare studiindu-l pe agentul de pază. Am auzit astfel de dialoguri:
-Bună ziua. Unde doriți să ajungeți?
-La etajul X, salonul Y.
-Vă rog mult de tot să mai așteptați puțin. Sunt medicii pe secții, se fac fișele de tratament. Se vor supăra foarte tare dacă vă vor vedea. Haideți, mai așteptați jumătate de oră, vă rog eu. Și pentru pacienți e mai bine să nu aibă de-a face cu medici supărați.
-Sigur că da, mulțumim mult. Mai așteptăm, nu-i problemă.
Frate, omul ăsta e un artist al cuvântului.
-Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva? le-a spus agentul unor tineri care încercau să intre în lift.
-Mergem și noi până la doctorul Z, avem programaere.
-Acum a ieșit din liftul pentru personal. Luați un loc aici, vă rog. Trebuie să apară.
Tinerii s-au înroșit la față și au ieșit bâlbâind ceva care se dorea cursiv. Agentul i-a mirosit că mințeau.
-Sărut mana, ce mai faceți? Cum sunteți?
-Bine, mulțumesc. Merg la control, a răspuns tânăra femeie.
-Sunteți bine, se vede asta, a spus agentul cu un zâmbet dezarmant.
-Să vă audă Dumnezeu, a răspuns tânăra muncită de speranță.
Sau:
-Ce faceți, domana M? Arătați foarte bine.
-Vai, ce amabil ești, a răspuns doamna M (o doamnă pentru care pensia era doar o chestiune de zile). Uite de asta prefer să trec pe aici deși ocolesc ceva.
-Colegii mei sunt orbi dacă nu v-au zis același lucru.
Pfoaaaaa! Dublura mea este agent de pază! Jur că astea sunt cuvintele mele.
   Așa am jubilat eu preț de apoape 40 de minute. La un moment dat, agentul (dublura mea, cum ar veni) a plecat la masă. A fost înlocuit de un om incapabil de emoții, expresii faciale ori inflexiuni vocale.
-Unde mergeți?
-La etajul Q, salonul T.
-Nu aveți voie. După ora 3.
-Mai sunt 15 minute, vă rog mult, mă așteaptă fiica mea cu ceaiul.
-Am zis după 3!
În 3 minute am scris în minte un ghid intitulat ”Cum să ucizi eficient un agent de pază”. Dacă mi-l amintesc integral, îl public. Dacă nu, nu.
Cum se poate așa? Primul agent este omul care reușește să te facă să aștepți o oră pe holurile spitalului și să trăiești cu impresia că ți-a făcut un serviciu, te-a ajutat în timp ce al doilea are subtilitatea unui pickhammer. Ei, uite cum exemplul ăsta vine să consolideze ceea ce încerc să lămuresc de ceva timp: școala te învață să comunici, atât. Din păcate, nu este suficient. În zilele noastre este important să comunici eficient. Exact. Să comunici e-fi-ci-ent! Cum faci asta, dacă nu ai timp să stai toată ziua lângă agentul de pază de la spitalul X? Citește, studiază, mergi la cursuri. Vei fi uimit de câte vei obține ulterior.
-Îți foarte mulțumesc pentru timpul acordat. Mă înclin!, a zis Cătălin Moisă. :)

vineri, 25 septembrie 2015

Cât de simplu e să iei decizii radicale?

   Totul a pornit de la o discuție pe care am avut-o cu cineva apropiat în urmă cu câțiva ani. Persoana avea de puțin timp funcție de conducere. De fiecare dată când ne întâlneam îmi spunea cât de încântată este și că nu-i înțelege pe cei cu funcții care se plâng. Îi răspundeam mai mereu că la început, când nu iei decizii radicale, totul este roz. Cu timpul, culoarea asta se mai estompează. Îi explicam că în anumite cazuri va trebui să concedieze pe cineva. Treaba asta a cam pus-o pe gânduri.

   Acum să revin la zilele noastre. Recent m-am mutat într-un cartier rezidențial nou. Din acest motiv, mi-am comandat foarte multe lucruri online, la un magazin online celebru. Comanda mea s-a împărțit în două astfel:
-mașina de spălat rufe, mașina de spălat vase, plita, cuptorul și combina frigorifică mi-au fost livrate de magazinul online prin curierii proprii
-chiuveta și hota printr-o firmă de curierat.
Aici îți propun să rămânem cu discuția, la firma de curierat. Cei de la Pyramis, ale căror produse le-am comandat, m-au sunat, mi-au dat SMS, e-mail și probabil mi-au trimis și vreo doi porumbei și chiar au folosit fumul pentru mesaje dar pe astea ultimele le-am ratat. M-au anunțat că de la ei a plecat comanda către curier. Ei, acest curier (încă nu sunt decis dacă să-i dau numele sau nu, vei avea un rol în treaba asta), mi-a trimis un singur SMS prin care eram anunțat că în intervalul 10.00-18.00 va veni un curier cu cele două obiecte. Treaba asta se întâmpla cu exact o zi înainte de a pleca în vacanță. Pe la 15.30, primesc un telefon.
-Alo, domnu' Cătălin? (eu de formula asta nu mai scap)
-Da.
-De la firma de curierat ************* vă sun. Aveți două colete. Este cineva la adresă în 10 minute?
-Da, sunt eu. Din întâmplare sunt acasă cu firma de mutări. Dar nu trebuia să mă sunați cu o oră înainte?
-Păi ce? Eu sun când sunt pe zonă, nu înainte.
-Și dacă nu eram acasă?
-Veneam altă dată. Vreți coletele sau nu? Nu am timp de discuții.
-Sigur. Pot plăti cu card?
-Nu. Doar cash.
-Atunci mai durează 30-40 de minute până termin cu mutatul și merg la un bancomat.
-N-am timp, se termină programul. E vineri.
-Păi în mesajul trimis de firmă scria că aveți livrări între 10.00 și 18.00.
-Și ce? Asta înseamnî neapărat 18.00?
-Nu, sigur că nu. Cu toate acestea, programul Dvs. se termină la ora 18.00. Avem timp. În cel mult 40 de minute sunt acasă cu banii peșin și terminăm treaba.
Mi-a închis! Nu-mi venea să cred. Am terminat cu firma de mutări și am sunat la numărul de telefon din corpul SMS-ului de 7-8 ori. Nu mi-a răspuns nimeni. Seara am sunat la call center-ul firmei de curierat și am întrebat-o pe domnița care mi-a răspuns ce se întâmplă cu comanda mea. Mi-a spus că în aplicația lor apare că eu am refuzat comanda.
-Poftiiiiim? Așa a trecut curierul?
Și i-am explicat toată tărășenia. Ea mi-a spus că am putea primi comanda luni dimineață. I-am explicat că luni nu mai sunt în București și că acum refuz comanda pe bune.
A trecut weekend-ul, eu eram deja în Oneștiul meu natal de câteva zile, mă bucuram de locurile copilăriei, de aerul curat (și aș putea continua), când îmi sună telefonul.
-Bună ziua. De la Pyramis vă sun. Aveți o comandă la noi care apare nelivrată. Ce s-a întâmplat?
Dacă a început așa înseamnă că știe ce s-a întâmplat și încearcă să mă dezamorseze.
-Știți ce s-a întâmplat. Dar ca să mă asigur că auziți și varianta mea, vă povestesc.
Și i-am relatat și lui.
-Comanda rămâne refuzată și mai mult decât atât, atât timp cât lucrați exclusiv cu acea firmă de curierat, veți rămâne opțiunea a doua în decizia de cumpărare.
-Ne pare rău să auzim asta, nimeni nu ne-a semnalat vreodată că ar fi probleme cu firma de curierat.
Jumătate de oră mai târziu primesc un nou telefon, de la curier de această dată.
-Alo? Domnu' Cătălin? (really?)
-Da.
-De la firma de curierat ************* vă sun. Aveți două colete. Este cineva...
-Nu, nu este. Ultima oară mi-ați închis telefonul și ați mințit. Nu am refuzat comanda. Nu atunci. Acum, da, o refuz.
-Cum să o refuzați?
-Simplu. Refuz. Mai mult decât atât, cât timp voi avea putere de decizie în companie, nu vom lucra vreodată cu *************. Și nici clienții pe care-i consiliez.
-Bine, frățică. Fă tu cum știi și lasă-mă-n pace!
Ce mai conta? Părerea mea despre firma ************* era cimentată.
S-a terminat vacanța și m-am întors în București. Am luat-o de la capăt cu amenajarea bucătăriei. Am căutat online o hotă similară și am avut noroc. Am găsit una mai puternică la un preț mai mic. Am comandat-o pe loc. Din păcate nu am avut același noroc la chiuvetă. Am ajuns la același magazin online, la același partener Pyramis și, invariabil, la aceeași firmă de curierat. Am dat comanda, asta e. În aceeași seară am fost sunat de cei de la Pyramis. Le-am spus că am niște experiențe triste cu firma de curierat ************* și i-am întrebat dacă pot trimite prin altă firmă. Mi-au răspuns că nu, este un contract de exclusivitate.
-Bine, atunci vă rog doar să transmiteți să fiu sunat cu o oră înainte de livrare.
-Sigur, vom menționa asta. Dacă veți întâmpina probleme, vă rog să mă sunați.
A doua zi, am primit același mesaj, cu intervalul 10.00-18.00.
Pe la 15.00 sună telefonul.
-Alo? Domnu' Cătălin? (come on!!!)
-Da.
-De la firma de curierat ************* vă sun. Aveți un colet. Este cineva la adresaă?
-La ce oră?
-Păi... într-un sfert de oră.
-Domnul meu, tura trecută ați procedat la fel. Am insistat să fiu sunat cu o oră înainte. Cu toate astea, mă sunați și-mi spuneți că veniți într-un sfert de oră?
-Da, acum sunt pe zonă.
-Norocul meu este că sunt acasă. Dacă nu eram, cum procedați? Iar îmi închideați telefonul și declarați că am refuzat comanda?
-Probabil că da.
Pfiiiiiuuuu! Simțeam că răbdarea mea moare în chinuri. Peste cca 15 minute cineva bătea la ușă (încă nu am sonerie, da?). Deschid. Era curierul.
-Bună ziua. Domnu' Cătălin? (da' mai du-te-n $)&^$)&*^)&*!@#)
-Da.
-Semnați aici de primire.
Am semnat, am plătit, am preluat și am întrebat:
-Tot cu Dvs. am vorbit și tura trecută?
-Da.
-Am numele Dvs. undeva?
-Da, e pe chitanță (mi-a spus treaba asta cu lejeritatea unui fiu nelegitim de-al unui membru din board-ul companiei, zău!).
-Mulțunmesc.
Și am închis ușa. Singurul bacșiș a fost 1 ban. Diferrența de la ,99 la fix.
I-am sunat din nou pe cei de la Pyramis și le-am explicat că totul s-a petrecut la fel. Acesta este motivul pentru care ei au pierdut jumătate din banii cheltuiți de mine în favoarea concurenței. Ei o țineau în continuare că eu sunt singurul client care semnalează așa ceva.
Acum intervine rolul tău în toată această poveste. Ce să fac? Să le scriu celor din conducerea companiilor și să le relatez cum au stat lucrurile? În teorie, oamenii ar trebui să afle din ce cauză pierd bani. Eu m-aș bucura să mi se aducă la cunoștință faptul că un angajat de-al meu a procedat așa. Aceea ar fi ultima zi a lui ca angajat în compania mea. Pe de altă parte, dacă omul va fi concediat? Pe praful ăsta! Poate fi fratele tău, vărul tău, iubitul, tatăl sau soțul tău.
Deci, cât de simplu e să iei decizii radicale?

miercuri, 22 iulie 2015

Erou nu e doar un cuvânt din DEX

   Nu, nu aș spune că noi nu ne mai revenim niciodată. Spun doar că ne încăpățânăm să facem lucrurile pe dos, să călcăm în picioare puținele valori rămase și să acționăm ca turmă. Zice lumea că asta e bine sau rău? Atunci așa spunem și noi, cum să ne împotrivim?
Nu cred că românii sunt mai răi decât alte popoare, nu cred în generalizări până la urmă. Mi-am luat-o de multe ori pe tema asta dar eu rămân la părerea mea: nu cred în generalizări. Înainte de a ajunge la ce m-a determinat să scriu aceste rânduri am două povestiri. Iat-o pe prima.

   Anul trecut, prin mai, începeam să predau un curs de leadership într-un proiect cu finanțare europeană la ANSVSA. Am cunscut niște oameni fantastici, oameni care veneau din toate județele țării. Atunci am cunoscut și cea mai faină echipă de project management (Simona, Irina, Roxana, Nina, Felix și Marius, chapeau bas!) din viața mea. Toată treaba a durat o săptămână. După curs am păstrat legătura cu câțiva cursanți, ne scriam periodic. Patru luni mai târziu am început să predau un curs de management general într-un alt proiect cu finațare europeană, de data asta având ca beneficiar Poliția Română. Am cunoscut alți 800 de oameni faini din toate județele țării. Să vezi poznă! Le-am povestit celor de la primul curs despre polițiști, despre cât sunt de serioși, de deschiși la nou, de silitori. ”Nu cred așa ceva. Garcea rămâne Garcea!” este doar una dintre replicile pe care le-am primit. Le-am povestit și celor de la al doilea curs despre ANSVSA, în aceeași termeni. ”Cine? Șpăgarii ăia?” a fost una dintre reacții. Practic, eram pus între ciocan și nicovală. Și unii și alții își aruncau reciproc pietre în cap, temeinic iar eu încercam să aduc armonie între ei. N-a fost simplu deloc. :)
A doua povestire e cam așa... Ținevas din Poliție, persoană importantă, nu spui ține, da' becher (ca să spui din Caragiale) mi-a povestit că merge la cursuri de dans cu soția. Mi-a plăcut tare mult ideea, cred că am să-i propun și eu soției mele așa ceva (Bubu, ne băgăm?). :)
Ei, persoana, becherul (nu spui ţine, e persoană însemnată), s-a văzut în metrou cu un coleg de curs și a intrat în vorbă. Din una în alta s-a ajuns la joburi.
-Unde lucrezi? a întrebat becherul.
-La ******, a răspuns colegul.
-Ahaaaa, acolo unde sunt salariile alea uriașe.
-Toată lumea spune așa. La noi doar 3-4 persoane au salarii mari. Ceilalți au salarii normale. Dar tu unde lucrezi?
-În Poliție.
-A, la șpăgarii ăia?, a zis colegul zâmbind.
Atunci becherul (persoană însemnată, nu spui ține) a înțeles cum stă treaba cu generalizarea. Tu ai înțeles? Ești sigur?
Știu că cele mai mediatizate știri sunt cele cu protagoniști negativi. Asta nu înseamnă că toți oamenii sunt personaje negative. Un profesor face greșeli gramaticale? Nu toți profesorii sunt ignoranți. Un medic a condiționat actul medical? Și Kasem Abu Baker este medic. Există inspectori DSV care iau mită. Asta înseamnă că tot ANSVSA-ul este pe mită? Există polițiști care iau șpagă? DA! Asta înseamnă că toată Poliția Română e coruptă? Mă pun eu chezaș că nu e așa. Cei cu care am lucrat timp de mai bine de patru luni sunt oameni de mare caracter. Știu că acum zâmbești condescendent. E dreptul tău, poți face asta.

   Urăsc generalizările. Uneori aproape îmi este ciudă pe oamenii faini din diferite instituții că nu fac ceva să se arate la adevărata valoare. Îi înțeleg și îmi trece repede când văd reacțiile de turmă ale celor din jur.

   Zilele trecute am citit o știre tristă. Aici, aici și aici. Un tânăr de nici 30 de ani a murit în timp ce-și făcea meseria. Cristian Mihalca, să te odihnești în pace.
Ai idee câți astfel de oameni mor zilnic? Nici eu. De ce? Pentru că nu se scrie despre ei. Există oameni care își sacrifică viața, relațiile cu prietenii, căsniciile pentru ca tu și cu mine să fim în siguranță. Și noi îi răsplătim. O ținem langa cu toți polițiștii sunt șpăgari sau Garcea. Asta zic și eu motivație!
Da, urăsc generalizările. Nu aduc nimic bun. Cu toate acestea... gura lumii slobodă.

   Știu că mesajele și comentariile care vor urma nu vor fi cele mai pozitive. M-am obișnuit, greu mai pot fi uimit. Totuși, de dragul jocului, sunt deschis unor injurii noi, nemaiîntâlnite.

joi, 25 iunie 2015

”Haideți că așteaptă lumea!”

   Voi începe cu două postări mai vechi, motiv pentru care te rog să le citești.

Postarea 1.
Postarea 2.

De ce am început așa? Pentru că îmi doresc să avem o imagine corectă încă din capul locului. Apreciez mai mult decât își poate închipui oricare dintre cititorii mei munca depusă de polițiștii corecți, faini, dedicați, cu atât mai mult cu cât pe unii dintre ei i-am cunoscut personal. În continuare sunt de părere că dacă am fi onești cu toții, am recunoaște meritele acestor oameni. Nu suntem, e mai simplu să ne alimentăm furia cu câteva firmituri pe care ni le servește presa.
Apropo de presă... Zilele trecute discutam cu un fost coleg de presă care încă mai activează, ca să zic așa. I-am spus care este opinia mea legată de presa românească dimpreună cu oamenii dinlăuntrul ei iar el încerca să mă convingă de contrariu scoțând din pălărie câteva nume de oameni care înca mai au un coloană vertebrală. Câteva minute mai târziu, colegul mi-i desființa pe polițiști repetând obsesiv celebra deja zicere ”toți polițiștii sunt la fel”. L-am întrebat zâmbind:
-Toți, toți?
-Toți! mi-a zis el.
Ăștia suntem. Spunem des ”niciodată nu mă ajuți”, ”întotdeauna faci așa” deși este vorba de doar o dată sau de două ori. E mai simplu să găsești un vinovat la îndemână, nu? :)
Să revin la ale mele. Ai mei, cum  mi se spune tot mai des, cu referire strictă la polițiști (cât de bun sunt dacă am polițiștii mei?). :) Nu încerc să spun că toți polițiștii sunt superoameni, doar încerc să fiu corect recunoscându-le meritele celor care sunt. Așa e corect. Evident, sunt și unii care șchioapătă zgomotos însă aceștia sunt excepțiile, nu invers. Iată una.

Astăzi am fost la înmatriculări auto, sediul din Pipera. M-am oferit să ajut pe cineva care își ia o mașină prin programul Rabla să completeze maculatura birocratică. Pe la 12.00 am intrat în sediu. Prima dată m-am dus la informații, așa începi mereu. Acolo o domniță zâmbitoare mi-a oferit două formulare și mi-a urat succes. M-am simțit bine inițial, recunosc. Până am ajuns la masă pentru a completa hârtiile. Abia atunci am înțeles urarea. E nevoie de succes să nimerești varianta corectă, nu ai niciun model gata completat din care să te inspiri. Am reușit, oamenii spun despre mine că aș fi deștept. :) Imediat m-am așezat la rând. Aproape instantaneu, cam pe la ora 14.00 (2 ore de coadă, nene!) am ajuns la ghișeul 26-27 unde lucra un spectacol de om. Ușor frumușel, cu gesturi studiate, cu mers agale și uitătură de animal de pradă, puține femei îi rezistau. Unde cred eu că greșește stimabilul este că uzează de aceeași atitudine cu toată lumea, indiferent de sex. :) Mă rog... Onorabilul nu spunea nimic. Aștepta. L-am întrebat eu.
-Ce să vă dau?
-Păi ce, nu știți? Actele.
-Am înțeles asta. Care dintre ele?
-Păi ce știu eu?
Aici m-a dezarmat!
-Îmi imaginam că măcar dumn eavoastră să...
-Hm!
-Am actele mașinii vechi, certificatul de distrugere (parcă așa-i zicea), buletin...
-Păi dacă mă luați așa, dați-le pe toate.
Asta am și făcut. Onorabilul le-a studiat cu un sictir de zile mari apoi mi-a dat o hârtie cu care trebuie să ne prezentăm la dealer. Persoana pe care o ajutam a intervenit spunând că vrea să păstreze numerele de la vechea mașină.
-Păi acum spuneți? Nu se mai poate.
-Păi am bifat pe formular.
-Degeaba ați bifat dacă nu mi-ați spus.
Jur că mâ zgâiam pe pereți să văd unde e camera aia ascunsă. Îmi plăcea să cred că este o farsă. Nici vorbă!
-Deci trebuie să și verbalizez, nu e suficient că am completat formularul?
Cel pe care-l ajutam a intervenit la rându-i.
-Și ce facem acum?
-Dacă vreți neapărat, suport eu diferența de bani da' o să completați la acte de-o să vă săturați!
Cred că trebuie să mai merg pe la medic. Simt în anumite momente că am tensiunea 32 cu 16.
-Stimate domn (cred că silabiseam deja, prea a tăcut onorabilul), am completat un formular cu care lucrați zilnic, am bifat căsuța cu pricina, nu e suficient?
-Trebuia să-mi spuneți.
-Atunci de ce mai aveți formulare? Venim la ghișeu, vă spunem prin viu grai ce vrerm și ne dați hârtia.
-Nu mă luați așa (aici a cam ridicat tonul). Am 4850 de oameni pe zi la ghișeu, nu am timp să verific tot.
-Stimate domn, în țara asta există mii de ghișee, fiecare cu politica lui. Vreți ca noi să ghicim ce vrea fiecare funcționar?
-Haideți că așteaptă lumea!
Ăsta a fost singurul motiv pentru care am terminat discuția. Oamenii de la coadă nu aveau nicio vină.
De ce am scris despră asta? Pentru că în afară de onorabilul și un coleg de-al acestuia de la ghișeul alăturat (ăsta a fost și mai aspru, i-a spus unui domn să nu mai vină la ghișeul lui ci să se așeze la ce coadă vrea) toată lumea își dădea interesul să meargă treaba cât mai bine. Deci aceștia doi erau excepțiile.
Deși mi-au trecut prin minte 2000 de moduri prin care poți ucide eficient un funcționar public, opinia mea despre oamenii corecți, faini, dedicați din sistem rămâne neschimbată. Cinstit acum, ce legătură au ei cu onorabilul din Pipera? Sau cu colegul lui? Ca să zic vorbe mari, ăsta este un exercițiu de maturitate. Nu pune ștampile pe un întreg sistem din cauza unor excepții. Că nici ție nu-ți convine să ți se spună frecvent că românii sunt hoți, nespălați, mincinoși, puturoși ori criminali. Na!

Later edit: DRPCKLJSFLKJSF sau cum mama zmeilor i-o spune, că niciodată nu reușesc să le rețin, nu aparține Poliției Române. Este subordonată MAI, atât. Am făcut o greșeală de începător și mi-o asum.

miercuri, 24 iunie 2015

Am mai făcut un experiment

   Alaltăieri am [mai] făcut un experiment pe Facebook. Da, aleg Facebook pentru asta deoarece este locul în care este foarte multă lume ”laolaltă” și cel puțin în teorie, oamenii sunt (cred ei) liberi.

   Înainte de a descrie despre ce a fost vorba trebuie să știi care este motivul ce stă la baza acestor experimente. La fiecare curs pe care-l susțin, încerc să aduc ceva nou, ceva ce nu prea găsești în cărți iar dacă se întâmplă totuși să găsești, nu a fost probat. Nu de mine. Așadar... vreau ca tot ce predau în sala de curs să fie original într-o oarecare măsură sau cel puțin testat.

   Le vorbesc deseori oamenilor despre branding personal, despre arta de a fi tu, despre mecanismele care declanșează reacții, decizii ori sentimente. Da, îmi doresc să se știe că oamenii care pleacă de la cursurile mele sunt mai bogați, bine pregătiți și nu în ultimul rând, perfecți. :)

   Experimentul despre care scriu acum a plecat de la acest spot:


”Vaaaaai! Ce rușine!” vor fi spus câțiva. Hai să vedem. Ce e așa de rușinos? Până la un anumit punct este vorba despre sex. ”Seeeex?”.  Da, sex. Ce să vezi? Cu toții (mă rog, aproape cu toții) facem asta. Cele mai vizualizate știri materiale ori site-uri în toată lumea asta sunt cele care au legătură cu sexul. Cu toate acestea, preferi să nu se știe despre tine că ești consumator de sex. De ce? Pentru că este important ce cred ceilalți despre tine. Ei, de aici am pornit de fapt. Aici cred cu că este buba. Ce cred ceilalți despre tine este deloc important prin comparație cu ce crezi tu despre tine. Ești confortabil cu tine? Te simți bine în pielea ta? Ai un dialog interior în urma căruia concluzionezi că ești împăcat cu tine? Foarte bine! Asta e ce contează. Ceilalți n-au nicio legătură.

   Un alt lucru important este libertatea. Turor ne place să spunem că suntem liberi. A spune ceva e gratuit. Dacă ar fi să analizezi puțin înainte de a afirma că ești liber ce crezi că ar rezulta? Chiar ești liber? Dacă te interesează ce cred ceilalți despre tine, dacă vrei ca nu cumva ceilalți să pună o etichetă nedorită pe tine, dacă majoritatea acțiunilor tale au ca principal scop mulțumirea celorlalți, chiar  crezi că ești liber? Activez (în măzura în care timpul îmi permite) într-un proiect de network marketing (MLM ori piramidal, cum ar spune unii). Foarte des îi văd pe oameni că ar fi interesați de un astfel de business dar se lasă pradă opiniei celorlați. ”E piramidal, nu te băga!”. Și nu se bagă. Altfel, sunt liberi. :)

   Un alt aspect este teama de ridicol. Nu cred că există curs de-al meu în care să nu vorbesc despre asta. Teama de ridicol este cea care te oprește să faci lucruri, să acționezi, să faci ceva. Exact. Oare ce-or spune ceilalți? Dacă mă fac de râs? Ce contează ce spun ceilalți? Ai vrut să încerci? Ai încercat! Asta e ce contează. Ai greșit? Unde e problema? Toți oamenii celebri au greșit de sute de ori până au reușit. Dacă vorbești acum la telefon este doar datorită faptului că Bell a greșit o grămadă. Citești materialul ăsta și alte sute de materiale (mare parte dintre ele legate de sex, da?) datorită faptului că Tim Berners-Lee a greșit în repetate rânduri. E firesc să greșești. Sigur, nu greși la fel în repetate rânduri, asta e prostie. Altfel este evoluție. Teama de ridicol? Teama de ridicol te face să pari și mai ridicol.  Scriu lucrurile astea pentru că le-am trăit, le-am simți pe pielea mea. Cât am lucrat în presă încercam să-mi mulțumesc cititorii, ascultătorii ori telespectatorii iar asta mă făcea uneori să nu țin cont de mulțumirea mea. Au fost momente în care tare aș fi vrut să spun anumite lucruri. Și n-am făcut-o. Acum mă râcâie treaba asta. Și dacă tot am scris de perioada în care lucram în presă, atunci am făcut un material cu niște oameni care erau pe ultima sută de metri, bolnavi în stadii terminale, muribunzi, dacă ar fi să folosesc un cuvânt aspru. Am discutat cu ei câteva zile la rând. Atunci am aflat un lucru care m-a pus pe gânduri. Niciunul, dar absolut niciunul dintre ei nu-mi povestea despre ce a făcut în viață. Singurele lucruri de care îmi povesteau erau despre ce nu au făcut, ce nu au apucat să facă, fie din cauză că nu au avut curajul, îndrăzneala fie din cauză că le era rușine de ce vor spune ceilalți. Atunci am luat decizia ca tot ce fac să fie în concordanță cu mine, nu cu ce cred ceilalți. Atunci am scăpat de teama de ridicol și le mulțumesc acelor oameni pentru asta, indiferent unde s-ar afla ei acum.

Și ca să revin la spotul cu pricina dar și să închei într-un ton mai vesel, în opinia mea este unul dintre cele mai faine făcute pe la noi. Absolut imprevizibil și amuzant, ușor tabu ceea ce face ca oamenii să-l share-uiască pe server-ul intern și să discute despre asta la pauza de cafea. Mie mi-a plăcut. Și se pare că și ție dacă este să mă iau după traficul de pe Youtube din ultimele două zile. :)

marți, 16 iunie 2015

Azi am făcut-o prima dată II

Nimic nu se compară cu prima dată. Prima dată e așa... e cum nu a mai fost și cum niciodată nu va mai fi. E ciudat. E magic. E icsaiting... scuze, exciting. E... prima dată!

Există o primă dată în orice am face. Cu toate acestea, mintea noastră bolnavă (aici mă refer doar la cei care au tăria să recunoască; ceilalți puteți să vă opriți din citit) face aproape instantaneu o conexiune cu conotație sexuală. Dacă încă te mai îndoiești îți fac o sugestie: cu degetul mic al mâinii stângi ține apăsată tasta alt iar cu degetul mijlociu (fucker, cum ar spune unii) dă de două ori ferm în F4!
Așaaaaa... Acum, că am rămas doar noi, ăștia care recunoaștem, pot să-ți spun că nu am citit asta într-un material ieftin și amplu reprezentat grafic. Am testat de-a lungul timpului astfel încât, vorba lui Nae Cațavencu, ”am tăria opiniunilor mele”. Da, de câte ori citim undeva ”am făcut-o prima dată” ne fuge mintea la ceva ghiduș. Așa suntem noi construiți. Sigur, aș putea dezvolta tratând subiectul în maniera bărbați versus femei sau pe categorii de vârstă însă nu despre asta este vorba. Motivul (cel puțin unul dintre ele, ca să fiu mai clar) scrierii mele este de a crea un preambul la un curs pe care-l pregătesc. Va fi fain, garantez! :)
Să revin. Scriam că primul gând care ia naștere când citești ”am făcut-o prima dată” este dirty. Martor îmi este și zâmbetul vinovat de pe fața ta. :)  Abia de la a doua încercare ai putea să te gândești la prima lecție, prima bătaie, prima rochie, prima bicicletă ori prima medalie. [Nici] De această dată nu va fi vorba de sex. Când scriu că am făcut-o prima dată mă refer la faptul că astăzi am dat pentru prima oară ban unei persoane. Este vorba despre grupul de discuții Haideți să schimbăm lumea pe care-l administrez. În ciuda faptului că scrie foarte limpede ce ne dorim noi, apare din când în când câte cineva care nu pierde timpul citind regulile și postează ceva publicitate, vânzări, închirieri etc. Ca exemplu, niciodată (dar niciodată!) nu mi-am permis să-mi promovez cursurile în acest grup de discuții. Pur și simplu este vorba despre altceva aici. Astăzi am văzut că una dintre persoanele pe care le-am atenționat în repetate rânduri a postat ceva despre o închiriere, atât de natural de parcă niciodată n-am fi avut vreo discuție legată de scopul declarat al grupului. N-am mai avut răbdare să-i mai scriu o dată, să-i explic ce ne dorim noi. Am șters postarea și am banat persoana. Acum mă încearcă o urmă de regret, recunosc. De regulă sunt mai permisiv.
Despre asta a fost vorba. Astăzi am fost pentru prima dată zeu în online, am hotărât că cineva nu trebuie să mai existe. Nu mă mândresc defel cu asta. Din acest motiv am scris. Bine, și datorită faptului că urmează să scot la lumină un curs care se va numi ”Cum să vorbesc despre nimic”.

'aidi servulius și bună ziulica de paregzamplu... :)

sâmbătă, 13 iunie 2015

Pentru că nu vreau să uit

   Da, mă... Știu. Știu că zilele astea tată lumea scrie despre mineriada 13-15 iunie '90. O voi face și eu mânat de un motiv personal.

   Primele luni ale lui '90 au fost nebune. Lucrurile se derulau atât de rapid încât cu greu te puteai dumiri despre ce este vorba. Mai mult, auzeai din toate părțile ”libertate” și ”democrație” ceea ce făcea cu atât mai dificilă deslușirea evenimentelor, având în minte cei 45 de ani de comunism care [credeam noi că] se încheiaseră. Ce știam eu cu certitudine, simțeam asta în fiecare nerv, era că Ion Iliescu va duce țara asta într-o zonă istorică de care românii își vor aminti cu rușine. FSN-ul, inițial o mișcare revoluționară care ținea loc de putere în stat (CFSN), controla aproape integral presa scrisă și televiziunea națională, organisme de presă care aveau un rating în perioada aceea cum nici nu visează presa de astăzi. Practic, cei din popor lipsiți de viziune nu aveau vreo șansă de a pricepe ce se întâmplă. Asta i-a mulțumit pe criptocomuniștii feseniști. Dar ce să vezi? Mai erau și oameni care simțeau că FSN-ul e nociv. Aceștia au ales să iasă în stradă, născându-se astfel conceptul ”Piața Universității”. La cei aproape 18 ani de atunci, nu puteam înțelege de ce Iliescu, Roman, Voican-Voiculescu, Brucan și mulți alții făceau un caz din faptul că niște oameni manifestau pașnic împotriva regimului și asta la doar jumătate de an de la evenimentele din '89. Acum înțeleg dar asta nu mai ajută.
Mizeria a început pe 13 iunie, în zori. Corturile demonstranților au fost atacate în cel mai laș mod cu putință de forțele de ordine, fără prea mult succes. Câteva ore mai târziu au fost scoși în stradă muncitorii de la IMGB, așa apărând și celebrele crâmpeie “IMGB face ordine!”, “Moarte intelectualilor!” sau Noi muncim, nu gâmdim!”. Mă gândesc acum că unii dintre acești distinși domni de la IMGB au copii care au terminat o facultate devenind astfel, cel puțin după definiție, intelectuali. Cum le-ar explica treaba cu ”moarte intelectualilor”?
Pentru că nici asta nu a dat rezultate Ion Iliescu a trecut la pasul decisiv: toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și televiziunii, pentru a curma încercarile de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită". L-am auzit cu urechile mele, nu mai poate nega. Așa cum l-am auzit și când a spus că vrea comunism cu fața umană și când a spus că a văzut insigne de legionari în piepturile celor din Piață. Și l-am auzit și pe Roman. Și pe Brucan. Ce a urmat? La o căutare pe Youtube vei găsi destule imagini cu minerii care atacau la întâmplare, băteau pe oricine părea intelectual. Aceștia sunt ”cetățenii de bine” din '90.
După toată pata asta de care nu vom scăpa vreodată, Iliescu le mulțumește minerilor. Previzibil, aș spune acum. Ce mi se pare încă incredibil este reacția unuor bucureșteni care au ieșit în stradă pentru a le mulțumi minerilor. Imaginea cu gospodinele care ofereau garoafe minerilor nu mi-o pot scoate din minte. Practic, aceștia sunt oamenii care mi-au decis soarta din '90 încoace.

   De ce scriu despre asta în fiecare an? Pentru că aș vrea să mă asigur că cei deschiși la minte, mult mai tineri decât mine, vor ști că n-a fost deloc bine ce s-a întâmplat. Pentru că mi-aș dori ca toți criptocomuniștii să răspundă pentru ce s-a întâmplat. Și cel mai important, pentru că nu vreau să uit. Nu aș vrea ca într-un moment de slăbiciune să iert și să uit pe motiv că principalii vinovați sunt niște bătrânei cumsecade sau pur și simplu au decedat. Nu! Nu vreau să uit. Asta mă va menține viu.

E treaba ta cum vei judeca materialul ăsta.

duminică, 7 iunie 2015

Îți asumi asta?

Nu am mai scris de ceva timp, nici măcar nu am mai trecut pe aici. Cred că asta este frumusețea unui blog. Nu trebuie să dau socoteală nimănui pentru momentele în care nu scriu, momentele în care mă repet ori pur și simplu scriu prost. Cu alte cuvinte, de nimeni nu depand.
Astăzi mi-am propus să scriu. Te avertizez că mă voi folosi de rolul poveștii și că mă voi ”juca” puțin cu emoțiile tale. Atenție, încep!

A trecut o lună de când am încheiat partea de predare a unor cursuri de management general și management de proiect Poliției Române. Am, cunoscut 800 de manageri de care m-am atașat tare mult. Unii dintre ei au venit la un curs de-al meu chiar și în afară, la două săptămâni după finalizarea proiectului amintit. Am să repet asta până vor pricepe toți: polițiștii de care fac eu vorbire sunt oameni extraordinari!

Uite cum facem! Eu îți voi descrie o situație iar tu vei da din cap dacă te regăsești în ea. Știu că te întrebi cum îmi voi da seama dacă ai aprobat sau nu. Nu e treaba ta, eu te văd. :)
Încă din primii ani de liceu îți dorești să intri la o anumită facultate și te pregătești pentru treaba asta. După ce termini liceul, dai examenul și... ești admis. Urmează N ani de studiu. După terminarea facultății te angajezi și ai speranțe că vei schimba lumea cu ajutorul ideilor proaspete cu care vii. Salariul la încadrare este o glumă proastă dar tu nu bagi asta în seamă, ai năzuințe care nu țin de bani. Durează cam un an până realizezi că ai intrat într-un sistem care acceptă cu greu schimbări, că e mai multă muncă de birou decât ai crezut, că sunt sute de rapoarte pe care le completezi anual, că ascensiunea nu este atât de facilă precum ai crezut etc. Este primul moment în care te întrebi dacă ai ales bine. Ahaaa! Deci recunoști scenariul. Ți-am zis că te văd! :) Să continuăm.
După scurta/media/lunga analiză decizi să mai acorzi totuși o șansă carierei tale. Și continui. De data asta apar și mai multe rapoarte în viața ta, apar mai multe responsabilități datorate ascensiunii în organigramă, te încarci și cu problemele subalternilor, ai apucat să faci un credit pentru casă+mobilă+mașină, a apărut deja și primul copil, te simți prins în sistem. Dacă ești bugetar și te-ai regăsit în scenariu de mai sus îți voi da lovitura de grație amintind și de celebrul cuplu BB (Băsescu/Boc) și de la fel de celebra măsură care a stat la baza lozincii ”nu vrem bani, nu vrem valută, mai vrem  minus 25%!”. Boooon! Avem aceeași imagine cu toții? Perfect. Acum să ne imaginăm cu toții că suntem polițiști. Nu, nu e o glumă. Suntem polițiști și pe lângă toate problemele descrise anterior mai avem ceea ce generic numim noi societatea civilă. Adică noi (și de data asta nu ne mai imaginăm că suntem polițiști), cu toate metehnele noastre, cu toți găinarii și tupeiștii noștri. Noi, cei ce suntem cetățeni europeni care au drepturi fără a avea vreo obligație. Ne-am intrat cu toții în rol? Bun! Acum haideți să vedem cum ne facem treaba cât mai bine cu putință pentru a respecta legea, regulamentele, cetățeanul și convingerile noastre. Cum adică nu se poate? Păi nu avem noi pretenția asta de la polițiști? Să ne servească, să ne ajute, să ne îndrume, să ne respecte, să ne apere, să ne protejeze, să fie la cheremul nostru, da? Că de aia plătim taxe (despre treaba cu taxele am mai scris aici).
Dar... ce-i cu roșeața asta de pe obrajii tăi? Ahaaaa, acum vezi și celelalte aspecte. Acum realizezi că oamenii aceștia au ales o meserie care vine la pachet cu multe greutăți și cu toate acestea, se încăpățânează să ne ofere siguranță și încredere. Iar noi le oferim la schimb dispreț. Suntem cetățeni europeni și avem drepturi.

Să trecem la cea de-a doua parte. Și de data asta îți voi descrie o situație.
Ai intrat în vacanța mult dorită, Ți-ai făcut planuri să vizitezi Europa la volanul noii tale mașini (ai făcut credit pentru ea, ai uitat?). :) Traseul arată cam așa: Ungaria, Austria, Germania, Franța, Elveția, Liechtenstein, Austria, Ungaria și din nou, România. Frumos, da? Câteva mii de km de civilizație. Hai să vedem ce faci în primul rând. Cauți pe internet informații despre vignete, taxe, regulamente rutiere, trasee etc. Pentru ce toate astea? Pentru a nu încălca legile țărilor prin care treci. Conduci cu atenție prin fiecare țară, respecți cu sfințenie limitele de viteză, culorile semafoarelor și semnele de circulație. Cu toatre acestea, ți se întâmplă să fii oprit de câte un polițist prin țările amintite. Cum te comporți? Politicos! De ce nu încerci să dai la pace cu el dacă ai greșit? De ce nu faci circ? Nu te mai simți cetățean european care are drepturi? Exact, știi că polițistul are dreptul să te legitimeze iar tu ești obligat să-i dai actele. Știi că dacă încerci să dai șpagă sau să faci circ ești încătușat pe loc și se lasă cu treburi grele. Știi asta. După tot circuitul ăsta prin civilizația aia stresantă te întorci acasă și simți nevoia să te relaxezi puțin. Încalci toate semnele, forțezi culoarea roșie la semafor, conduci cu viteză ca să ajungi mai repede acasă iar dacă vreu polițist are tupeul să te oprească o bagi p'aia cu cetățeanul european care are drepturi și faci un circ de nu s-a mai văzut. Probabil că faci asta și datorită faptului că te simți protejat de presa care abia așteaptă să relateze cum polițiștii au supus unor abuzuri de neiertat un om nevinovat. Iată câteva exemple proaspete:
http://spynews.ro/actualitate/exclusiv-audio-primele-declaratii-ale-femeii-care-a-fost-atacata-de-politisti-pe-strada-si-incatusata-pentru-ca-nu-a-traversat-pe-zebra-am-fost-luata-ca-70155.html?play=106484&template=large#main
http://www.ziarulring.ro/stiri/eveniment/259791/2015/GEST-INCREDIBIL-facut-de-doi-POLI-I-TI-Au-INCATU-AT-o-femeie-pentru-ca-a-TRAVERSAT-NEREGULAMENTAR
http://www.evz.ro/revoltator-politisti-bucuresteni-acuzati-ca-au-agresat-o-femeie-video.html

Deci... niște oameni care se alimentează cu gunoaie, care se mint frumos numindu-se ziariști, care scriu la comandă, sar ca arși pentru că niște polițiști au respectat legea. Dacă îi crezi pe acești slujbași mărunți, nu cred că mai ai șanse. Crezi că în oricare dintre țările în care ai fost în vacanța închipuită ai avea posibilitatea să alegi dacă te legitimezi sau nu în fața polițistului? Crezi că dacă ai face un așa circ ai avea șanse să scapi?  Dacă ești sincer cu tine, vei realiza cât de mărunți sunt acești oameni din presă, cum încearcă să mute focusul de la lucrurile importante care necesită curaj pentru a fi descrise spre lucrurile mărunte. Cu siguranță există polițiști corupți, slabi, meschini. Așa cum există uscături și printre noi, societatea civilă. Dar dacă-i vom trata pe toți polițiștii la fel, riscăm să-i pierdem și pe cei corecți, cinștiți, cei care-și fac zilnic datoria și au grijă ca mie și familiei mele să ne fie bine, să ne simțim protejați, să avem ... siguranță și încredere.
Îți asumi asta?

joi, 12 martie 2015

Bărbatul trebuie să fie dur, nenică!

   Mi-am propus să scriu materialul ăsta pe 9 martie. Nu mi-a ieșit, până aseară am predat un nou curs de Formator. Am fost în sală până seara, târziu, așa că am amânat. Până acum. Materialul are și rol de preambul pentru un modul de curs Bărbați versus Femei care va fi susținut în Caravana Națională Excellency despre care voi scrie în curând.

   8 Martie este o zi specială de când mă știu. Este ziua (insist, ziua, adică singura de cele mai multe ori) în care o sărbătorim pe ea, Femeia, indiferent că este mama, educatoarea/învățătoarea/profesoara, prietena, logodnica, soția, amanta, colega, șefa, subalterna, vecina, casierița de la supermarket, femeia de serviciu sau pur și simplu orice femeie care ne iese în cale. Wikipedia ne arată că a opta zi din martie este cunoscută pe planeta asta drept Ziua Internațională a femeii. Cu toate acestea noi, ca superiori ce suntem (cei mai viteji și mai drepți dintre traci, ce mama naibii?) nu ne punem la mintea siropoșilor ăștia ce-o ard online mondial cât e ziulica de lungă. Nuuu! Noi suntem duri, bărbați, masculi... cojones, frățică.

Am urmărit atent maniera în care bărbații tratează ziua de 8 Martie deoarece am ceva antecedente pe topicul cu pricina, vezi AICI. Nimic surprinzător, ca să zic așa. Aceleași femei resemnate la supermarket, aceeași bărbați indiferenți. De fapt, ar fi ceva nou. Anul ăsta mi s-a părut că discuțiile au atins o latură neexplorată până acum. Bărbații, unii dintre ei ca să fiu corect, au adoptat o atitudine belicoasă pe modelul ”nu mă cobor la acest nivel încât să omagiez gratuit femeile”, ”niciun bărbat nu ar trebui să fie atât de siropos”, ”eu nu fac parte din grupul libidinoșilor” și așa mai departe. Pe mine m-a pus puțin pe gânduri treaba asta, serios. Am încercat să-mi imaginez ce anume a dus la ruptura asta atât de evidentă, să-mi explic de unde ni se trage atitudinea. N-am tras o concluzie încă, mai lucrez la asta.
Sigur, există câteva sute de pagini web ori de Facebook care exagerează cu tone de dulcegării de toată jena, majoritatea pline de greșeli gramaticale pe tema zilei de 8 Martie. Mai există și celebrul personaj Radu F. Constantinescu asupra căruia nu vreau să insist. E suficient că există. Cu toate astea, cred că e nevoie de mai multe motive care să te convingă. Nu pot crede că un personaj extrem de cinic, e drept, cu o activitate abundentă în blogosferă (într-o zi am să scriu câteva cuvinte despre niște obiceiuri frecvente în blogosferă), poate determina atât de mulți bărbați să adopte o atitudine de macho doar ca să nu fie etichetați siropoși. Așa cum nu pot crede că există un motiv plauzibil (exceptând proasta creștere) pentru care atât de mulți bărbați au ales mojicia ca mijloc de exprimare. Chestiunea care mă râcâie vizibil este dacă au folosit aceleași căi de comunicare cu femeile din viața lor. Cu propriile mame, de exemplu. Dacă răspunsul este da, măcar știm una și bună. Dar dacă acasă au fost mieroși iar în societate neînduplecați, e mai grav decât îmi imaginam. E patologic.

marți, 3 martie 2015

Despre dreptul la cunoaștere. Hai, mă... pe bune?

   Mi-o aduc aminte pe mamaia. Era din Ardeoani, lângă Tescaniul lui Enescu. Era o femeie credincioasă. Îmi aduc aminte că în vacanțele de vară mergeam la țară și mă bucuram teribil de asta. Mamaia mea a fost cea care m-a învățat Înger, Îngerașul meu, asta doar după ce am rugat-o eu. Da, doar după ce am rugat-o. Mi-a spus că nu e bine să obligi pe cineva să se roage, să creadă, să meargă la biserică. Oamenii vor face pasul către Dumnezeu când vor dori ei, nu când le cere altcineva asta. Pe atunci nu prea îmi era clar de ce spunea mamaia lucrurile astea însă era bătrână, trebuia să aibă dreptate. Așa învățasem la școală.
O vedeam în fiecare seară rugându-se înainte de culcare. Aș fi vrut să fac și eu asta însă nu știam cum. Am rugat-o să mă îndrume iar ea m-a ascultat. Așa am învățat rugăciunea copilăriei mele, Înger, Ingerașul meu. Nu era seară de la Dumnezeu fără ca eu să-mi spun rugăciunea.
Pe cât era de credincioasă mamaia mea, pe atât era de rezervată în lume. Nu discuta despre religie, nu dădea pilde, nimic de acest fel. Își vedea liniștită de credința ei. Era o femeie simplă, de la țară, fără prea multă carte. Așa era atunci.

Orele de religie în școală. Mare iureș pe subiect zilele acestea. Preoții din toate colțurile țării se întrec în smerenie când explică importanța religiei, BOR-ul a scris istorie organizând prima campanie publicitară din istorie (vezi Liana Stanciu, Manuela Hărăbor, Sofia Vicoveanca, Ana Blandiana, Connect-R), din-cale-afară-de-fericitul Daniel face declarații de tipul "Înscrierea pentru ora de Religie este un act de credinţă, de mărturisire publică a credinţei, a iubirii noastre faţă de Hristos şi a dorinţei noastre de a creşte spiritual. Biserica a botezat copiii pe care părinţii i-au născut şi i-au adus să fie botezaţi. Dacă Biserica a botezat copiii înseamnă că are şi datoria de a-i creşte în credinţă".
N-am o problemă cu predarea religiei în școală. Cu o singură condiție: să fie vorba despre o istorie a religiilor, cu atât mai mult cu cât ne putem mândri cu Mircea Eliade și al sau Tratat de Istorie a Religiilor. În România există cel puțin 15 culte religioase, firesc ar fi să fie studiate toate.
”Biserica a botezat copiii pe care părinţii i-au născut şi i-au adus să fie botezaţi. Dacă Biserica a botezat copiii înseamnă că are şi datoria de a-i creşte în credinţă", spune exagerat-de-fericitul Daniel? Foarte bine. Atunci aș completa așa: Biserica are datoria de a-i crește și educa, de a le asigura accesul la informație, de a-i ajuta să se exprime corect gramatical, de a-i ajuta să treacă examenele cinstit, de a le insufla dorința de a ajuta, de a cultiva voluntariatul etc. Bat câmpii, așa e?
Întreprinderea Bisericii este de înțeles, în definitiv este nevoie de enoriași pe termen lung. Ce mi se pare mie incredibil este reacția societății, a părinților în cele din urmă. Au îmbrățișat ideea instantaneu! Este notoriu faptul că învățământul românesc se află într-un impas cum n-a mai fost vreodată, procentele de promovabilitate ”reușite” în ultimii ani îmi dau fiori pe șira spinării, programa școlară este elucubrantă. Cu toate acestea, prima grijă este introducerea [obligativității] orelor de religie în școli. Așa rezolvăm totul!
Sunteți bolnavi? Nu cred că ar ieși atât deranj dacă ar fi vorba de introducerea unor module de comunicare, de persuasiune, de competențe antreprenoriale, de ore de dezvoltare fizică armonioasă. În definitiv, de ce ne-am dori copii deștepți și sănătoși? Nu e important. Să-i știm la orele de religie, asta e tot ce contează.

Da, cred în Dumnezeu! Este vorba de Dumnezeul care mă face să ajut oamenii, să le dau șanse celor care sunt la început de carieră, să organizez și să particip la programe de voluntariat, să nu fac rău nimănui, fără să-mi ceară astea. Dumnezeul în care cred eu nu mă trimite pe stradă să-i conving pe oameni de importanța religiei în școală, El știe că oamenii vor veni la El când sunt pregătiți pentru asta. Este Dumnezeul în care credea mamaia mea, femeie simplă de la țară, fără prea multă carte. O fi vorba despre același Dumnezeu pe care-l invocă oamenii în campania publicitară pe Youtube? 

duminică, 1 martie 2015

Despre grandilocvenții de Facebook

   În urmă cu câteva ore, cineva din lista mea de prieteni de pe Facebook a scris o treabă care mi-a atras atenția: ”astăzi s-a născut marele ion creangă...”. Ortografiat exact așa cum vezi.
Aș fi vrut să las un comment. Aș fi scris ”Cât de mare s-a născut? Sper că e băiat pentru că altfel cu numele ăsta va avea de îndurat ceva glume. Ce notă a primit la naștere? Sper să fie sănătos iar părinții să se bucure de el”. Nu am avut cum, respectivul și-a șters postarea.
Sigur că da, Ion Creangă s-a născut pe 1 martie. În urmă cu 178 de ani dar cine mai stă să-i numere? În școală ni se spunea că este cel mai mare povestitor român, lucru care mă confuza olecuță. Cum adică povestitor? Tot în școală am aflat că Mihail Sadoveanu este cel mai mare scriitor român iar Eminescu cel mai mare poet din spațiul carpato-danubiano-pontic, zonă geografică de care am auzit inițial tot în școală. Câțiva ani mai târziu, după ce am citit ceva cărți, am început să mă revolt. Am împărțit titlul de cel mai mare scriitor român între Marin Preda și Mihail Sebastian. L-am descoperit și pe Țuțea care poate trece lesne drept povestitor, i-am descoperit pe Blaga și Nichita în poezie. Practic, eșafodajul copilăriei mele școlare s-a zdruncinat teribil.
Stai, nu spun că nu-mi place Creangă. Cum aș putea spune asta? Îl iubesc pe Creangă. Pentru că-s moldovean, îl iubesc de două ori. Doar că nu sunt de acord cu supranumele cel mai mare povestitor român. Până la urmă e treaba mea, nu? E o țară liberă. Dar să revin la treaba cu postarea.
Ce-mi place mie teribil, este că în lumea asta virtuală a Facebook-ului, scriitorii români (uneori și cei ce aparțin altor meleaguri) sunt pomeniți până la abuz de doar două ori: data nașterii și cea a decesului. Rar se mai găsește un temerar care mai amintește de activitatea lor literară. Probabil că e cool să marchezi și tu când e vorba de cultură, nu se știe când pică ceva. Dar nu despre asta vreau să scriu.
Tu ai în listă oameni prețioși? Artificiali, afectați, bombastici, convenționali, declamatori, emfatici, pompoși, retorici, sentențioși? E o întrebare retorică, sigur că ai. Cu toții avem. De la ce m-am luat? În urmă cu o lună-două am văzut o postare la cineva din lista mea, ceva cu Ramona. Știi unde bat? Exact această Ramona. :) Am dat eu singur click, vorba spotului publicitar, și am citit cartea dintr-o suflare. Da, nu m-am putut opri până nu am citit-o. Am găsit link-ul pe la orele 22.00 și m-am culcat pe la 5.00. Nu e cea mai mai mare capodoperă a,literaturii românești dar este amuzantă, pe mine m-a distrat. În cîteva zile, Ramona a devenit viral. Imediat au apărut prețioșii. ”O carte de 2 bani/un frustrat care-și umple golurile adolescenței cu întâmplări inventate/risipă de cuvinte etc”. Pe unii dintre ei i-am întrebat amuzat ”Deci ai citit cartea, da? Altfel nu-mi imaginez cum ai putea avea o opinie”. Răspunsurile erau de fiecare date bâiguite pe modelul ”am răsfoit-o puțin, după primele pagini am cedat”, cam pe modelul curvelor virgine.
O a doua carte pe care o amintesc aici (nu am citit-o încă dar sper să fac asta cât mai curând) este Scrisori către Rita. Autorul, Ștefan Caraman, postează periodic pasaje delicioase din carte. Așa am apucat să gust puțin din Rita. Apoi am văzut că a fost invitat la Dobro în emisiune însă nu am avut ocazia să ascult. Am citit ceva comentarii care erau pe același palier cu cele referitoare la Ramona. Din puținul pe care l-am citit, Scrisori către Rita pare a fi o chestie faină, care nu are nimic de-a face cu pornografia. Mai mult, Scrisori către Rita a fost pusă și în scenă. Pe bune. Sigur, nu încerc să conving pe nimeni de calitatea literară a celor două proiecte amintite mai sus. Doar vreau să subliniez (ca să folosesc un clișeu odios) faptul că prețioșii cărora le put Ramona și Rita nu par a avea vreo problemă cu Creangă, Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Slavici, Garabet Ibrăileanu și mulți alții care au dezbrăcat de sens cuvântul pornografie. Păi nu avem aceeași măsură pentru toți?
Cuuuum? Nu știați despre scrierile onorabililor?
1. Atunci de ce peștii mei nu stați în banca voastră?
2. Vă aștept cu comentarii după ce lecturați pornoșagurile cu pricina.
Păi ce plm*?

*plm=povestesc lumii mereu

luni, 23 februarie 2015

M-am aranjat și-n următoarea viață

   Nu știu alții cum sunt dar dialogurile mele cu soția mea sunt reconfortante. Ne facem planuri, discutăm despre extinderea business-ului meu, despre viitoarea caravană națională de cursuri (voi reveni cu un material pe acest subiect), despre politică uneori, despre alimentație, despre filme, ne mai și alintăm, chestii d'astea. În weekend-ul ce tocmai a trecut am avut câteva ore de astfel de discuții. Trebuie să dezvălui faptul că micul dejun în weekend este task-ul meu. Și chiar îmi place treaba asta. Să revin, dialogul într-una din zile a decurs cam așa:

-Bubu, tu știi că eu te iubesc? mi-a zis soția mea.
-Nu știu. Mă iubești?
-Da, Buburuza mea! mi-a zis ea din nou.
-Ei, atunci te iubesc și eu Gândăcelul meu (weekendul ăsta am fost pe insecte). Și ca drept dovadă, mă duc să prepar micul dejun și să pun de cafea.
-Iuhuuuu! a exclamat Gândăcelul.

În aproximativ 30 de minute masa era pusă iar noi mâncam și ne amuzam din orice. Am strâns tacâmurile și am adus cafeaua.

-Buburuza mea, să știi că eu chiar te iubesc! mi-a declarat soția mea zâmbind.
-Știu Gândăcelul meu, mi-ai spus acum câteva minute. Eu chiar am ținere de minte! (aici făceam aluzie la memoria ei căreia îi trebuie urgent un upgrade!)
-Și o să te iubesc toată viața! Chiar și după ea!
-Ia, ia.... ia stai puțin! Cum ai zis?
-Da, Bubu. Am să te iubesc și viața următoare. Mă țin după tine.
-Ne, ne, neeeeee... Gândăcelu' meu, lasă-mi și mie o viață de respiro, de relache, de limpezire a gândurilor, zi-i tu cum vrei.
-Dar de ce, iubire? Nu e bine să fim împreună?
(asta e una dintre întrebările capcană, mai bine nu răspund)
-Ai să vezi ce bine o să fie, a continuat ea.
-Gândăcelul meu, te rog mult de tot, am stabilit. O viață este deja suficientă.
-Treaba ta. Să știi că am să te bântui! mi-a zis ea cu un zâmbet destul de hotărât.

   Cum spuneam, nu știu alții cum sunt dar dialogurile mele cu soția mea sunt reconfortante. Și se pare că voi avea parte de ele și-n următoarea viață. Asta e!

joi, 19 februarie 2015

Cât de greu poate fi?

   Ceea ce urmează să citești este ușor atipic acestui blog. Probabil voi muta materialul acesta pe blog-ul catalinmoisa.ro atunci când va fi gata. Ce urmează să citești este despre motivație, despre self esteem, despre empowering și despre alte cuvinte fistichii pe care le folosesc vorbitorii publici. Doar că nu va fi un text pretențios ci mai degrabă o întâmplare petrecută în urmă cu câteva ore. Să purcedem, dară.

   Astăzi am fost la înot, de o lună fac asta în fiecare zi. Ca de obicei, am mers la recepție, am lăsat cardul de membru, mi-am luat prosoapele și cheia de la dulap și m-am dus în vestiar. În timp ce-mi aranjam hainele în dulap a intrat un grup mic și zgomotos de străini. Doi vorbeau o engleză britanică impecabilă iar al treilea vorbea cu un accent slav, acesta din urmă fiind cel mai sportiv dintre toți. I-am lăsat în vestiar și am plecat la duș-scări-piscină. Pentru că am prins culoarul cel mai bun liber am înotat ca un bezmetic vreo 30-40 lungimi de bazin după care m-am mai înmuiat. Exact când eu eram mai domol a intrat în bazin, pe culoarul de lângă mine, cel care vorbea engleza cu accent slav. Felul în care înota respectivul aproape m-a convins să ies din bazin și să mă apuc de șah. Omul ăsta părea că s-a născut și a trăit până acum în apă! A înotat și el vreo 30-40 de lungimi de bazin (fără oprire) după care a luat o pauză. În acel moment a intrat în bazin o mămică tânără cu fetița ei de cca 2 ani. Sportivul le-a cedat culoarul și a plecat să înoate la comun. Eu eram singur pe culoar așa că mi-am zis că aș putea să-l invit pe sportiv alături de mine, cu atât mai mult cu cât fusese un gentleman adineauri. Zis și făcut. Am stabilit că plecarea e pe dreapta și întoarcerea pe stânga. El a zâmbit, mi-a mulțumit și a început turele. Mi-am zis că dacă nu mă țin după el, macar 6-7 bazine, mă las de înot. Și i-am dat bice! Preț de vreo 6 lungimi de bazin eram acolo. De pe la al șaptelea bazin am început să scârțâi. Mai luam câte o gură de apă, mai stropeam, mă mai abăteam de la traseu. Respectivul a simțit asta și... ce a făcut? A încetinit! Practic, îmi dădea o șansă. Mă aștepta și pe mine. Inițial nu am înțeles de ce.
Mi-am făcut un calcul al turelor făcute și mi-a dat cca 1,3 km de înot în mai puțin de o oră. Nu-i rău deloc, mi-am zis. L-am salutat pe distinsul domn și am ieșit din bazin. Am făcut un duș scurt și am intrat în jacuzzi. Cinci minute după mine a intrat și cel despre care tot scriu. După vreo 4-5 miunte am rămas doar noi doi în jacuzzi.
-Congratulations!
Așa a început și mi-a întins mâna.
-Thank you, i-am răspuns destul de incert.
Nu înțelegeam de ce mă felicita. El s-a prins imediat și s-a prezentat. Așa am aflat că a fost campion de natație în Polonia 2 ani la rând, are 33 de ani iar acum lucrează pentru o multinațională. Este în București pentru 2 zile, stă la Marriott și a coborât la bazin. Felicitările veneau pentru că după ce înotasem vreo 40 de minute înainte de venirea lui am reușit să țin pasul cu cineva care a scris istorie în țara lui pe acest tărâm. Apoi m-a întrebat câți ani de înot am făcut. Am crezut inițial că mă ia în balon. M-a asigurat că nu, moment în care i-am spus că am făcut bazin doar vreo 3 luni în ultimii 20 de ani. Acum a fost rândul lui să creadă că glumesc. După ce l-am asigurat că vorbesc serios mi-a mai întins o dată mâna. Ulterior am trecut la niște discuții despre care nu voi aminti aici. :)
Acum, ce am desprins eu de aici? Juliusz, un fost campion de natație, a cedat culoarul unei mămici care venise cu fiica de 2 ani să o obișnuiască la bazin, mi-a dat o șansă încetinind puțin ritmul iar apoi m-a felicitat pentru că mi-am dat sufletul în apă. Tot noianul acesta mi-a plăcut, m-a făcut să mă simt bine. Pe de o parte pentru că am simțit că ceea ce am făcut a fost apreciat. Și nu de oricine, de un campion de profil. Apoi m-am simțit bine cu mine pentru că am putut ține pasul cu un profesionist în domeniu. Totodată mi-am propus ca nimic în lume să nu mai stea între mine și sală, să nu mai găsesc vreodată motie pentru a lipsi de la sală, chiar și o zi în cursul săptămânii. Sigur, astea sunt treburi care mă privesc doar pe mine, vei zice. Ești sigur?

   Cum ar fi dacă fiecare dintre noi, indiferent dacă e părinte, profesor, șef sau orice presupune o componentă educativă ar avea un cuvânt de laudă către cei de care se ocupă în mod direct? Cum ar fi ca fiecare dintre noi să auzim în fiecare zi cuvinte de mulțumire, felicitări și încurajări pentru treaba bine făcută? Am performa zilnic? Ne-am face treaba ireproșabil? În definitiv, ce e așa complicat?
”Felicitări! Mulțumesc! Excelent! Continuă așa, e foarte bine!”
Cât de greu poate fi?

vineri, 13 februarie 2015

Stelu, discursul de jurământ și frumoasa doamnă ofițer

   Vorbeam despre de toate deunăzi cu un prieten foarte bun. Din una în alta am ajuns la armată. Subiectul ăsta ne-a mâncat câte un an din viață la vremea aceea și câteva ore la momentul discuției. Am râs copios în cele câteva ore. I-am povestit prietenului foarte bun câteva dintre întâmplările pe care le mai rețin iar acesta a tot insistat să le urc și aici. Acesta ar fi primul motiv pentru care o fac acum. Al doilea motiv este că am decis ca #Stelu să devină un soi de personaj colectiv, o categorie. De câte ori voi povesti câte ceva și vreau ca personajul să rămână anonim, voi apela la #Stelu. Să purcedem, dară.

   L-am primit în primăvara lui '92. M-a sunat secretara din Primăria Onești (ne cunoșteam, făceam presă pe atunci) și mi-a dat vestea. Nu prea îmi era clar ce trebuie să fac mai departe. Așa că am început să întreb. Cei mai mari decât mine mi-au spus că va trebui să mă prezint la Bacău. Așa că m-am dus. Prima dată mi-a atras atenția numărul exagerat de mare de cadre medicale, vreo 4 doctorițe și vreo 10 asistente. Câțiva ani mai târziu am aflat de la studentele la Medicină că era un obicei. Mergeau în gașcă să vadă câteva sute de tineri goi pușcă (dacă mai aud vreodată că bărbații sunt perverși, iau foc!). Că așa e la încorporare, te dezbracă de tot. Da, frate. Îmi venise ordinul de încorporare!
După ce m-au plimbat perversele alea de la una la alta, am primit permisiunea să mă îmbrac și mi s-a spus să merg în sala mare. Asta am făcut. Acolo erau vreo 3 ofițeri la pupitru, cca 5-6 militari în termen care ne dirijau prin sală și vreo 200 de recruți. După ce ne-a plictisit vreo 30 de minute cu placa aia că armata te face bărbat, șefu' ofițerilor a trecut la subiect, spunându-ne fiecăruia dintre noi unde urmează să ajungem. Nu știu ce anume a fost greșit dar eu și încă doi băieți nu am fost repartizați. ”Veniți data viitoare, asta e” mi-a zis chelbosu'. ”Nici nu vreau să aud. Am venit acum, acum vreau repartiție!” i-am zis extrem de hotărât. S-a uitat la mine cu ură și mirare, s-a retras puțin după care s-a întors. ”Am obținut încă 3 locuri. Două la Tecuci și unul la Târgu Mureș. Voi doi la Tecuci (cei doi care au tăcut) iar tu, ăla cu gura mare, la Mureș. Ca să vezi și tu frumusețile patriei”. Cătăline, dacă te-a mâncat ca pe Zambilica, mergi la Mureș. Asta e. Știam de la cei care făcuseră armata că cel mai bine este să încorporezi toamna. De asta m-am învârtoșat eu.

   Pe 21 octombrie am ajuns în unitate. Eram 3 băcăuani. Cam întârziasem, trenul nu ținea cu noi. Ar fi trebuit să venim cu o zi înainte ca să nu întârziem. (N-ai să vezi!) Ne-a luat în primire un burtos cu ținută camuflaj nou-nouță (era singurul cu astfel de țintă) care s-a rățoit la noi. Eu n-am fost niciodată prea docil. Tonul burtosului m-a făcut să-l întreb: ”Și ce-ar fi trebuit să fac? Să vin cu o zi înainte? Adică o noapte în plus în armată?”. A fost prima mea greșeală. M-a luat nemernicu' la ochi și nu m-a uitat până în ziua 'liberării.

   Prin noiembrie, cu ceva zile înainte de depunerea jurământului, a venit la mine șeful de Stat Major al unității, Stelu. Nu-l chema Stelu, are nume de cur dar până la sfârșitul scrierii îl voi numi așa. Deci, Stelu a venit la mine cerându-mi să scriu discursul pentru militarul de ciclul I și pentru cel de ciclul II. Eu eram răcit cobză în infirmerie. Am zis că o să văd. ”N-ai să vezi nimic, e un ordin. Moldovean nesimțit!” a urlat el. Stelu (maiorul cu nume de cur) era din Iași, să ne înțelegem. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a venit la mine și chioșcaru' unității, pilosu' burtosului de căpitan care m-a luat în cătare încă din prima zi și mi-a zis: ”Bibane, vezi ce discurs îmi faci. Să nu avem probleme, da?”. Asta a pus capac! Am simțit cum îmi vin dracii ăia mari. I-am răspuns cam așa: ”Prietene, uite cum stă treaba. Ai două posibilități. Fie îmi dai câte un pachet de țigări bune pe zi până la jurământ și îți scriu un discurs pe care să-l înțelegi și tu, fie îți scriu un discurs din care n-ai să înțelegi decât conjuncțiile.” Ca să n-o lungesc, am fumat LM vreo 2 săptămâni. :)
Militarul de ciclu I (bibanul, ca să ne-nțelegem) care trebuia să citească discursul era un pilos, fiu de militar. Într-o zi, cât exersam pasul de defilare, a venit comandantul unității și a întrebat cine a scris discursurile. Stelu m-a scos imediat în față. ”Ai zbârcit-o, moldovene!”. What the fuck? Iașiul nu mai e în România? Mă rog, am ieșit în față. ”Dacă te-ai ocupat de scris, tot tu să citești” a zis comandantul. Stelu s-a făcut căcăniu la față (are nume de cur, cum altfel?). ”Domnu' comandant, avem alt militar pentru asta”. ”Am stabilit, Moisă citește” a închis comandantul discuția.
Băi, nu țineam să fac asta neapărat. Până atunci. Deodată mi s-a deschis pofta de a-l scoate din sărite pe Stelu. Aveam 19 ani, era de înțeles. :)
Stelu mi-a cerut discursul și mi-a zis că-l va corecta. ”Ce, bă? Numai tu ai fost ziarist? Eu am scris la Pentru Patrie. De două ori!”. A rămas că mi-l aduce peste 2 zile. S-a ținut de cuvânt, mi l-a adus. ”Acum vezi cum faci să-l treci pe curat. E plin de corecturi, moldovene!”. (Really?)
M-am retras la o țigară alături de doi locotenenți și vreo 5 tablagii. Nimeni nu-l suporta pe Stelu. Am simțit că pot fi sincer și le-am zis: ”Eu nu schimb un cuvânt. Îl transcriu dar nu schimb un cuvânt. I-l arăt, îl las să jubileze și apoi îi spun”. Toți mi-au zis că sunt sinucigaș.
Câteva zile mai târziu, la adunarea de după masa prânz, când toată unitatea era de față, i-am dus discursul. Stelu l-a citit cu emfază, aproape că nu-și putea apropia picioarele de ce genitale uriașe-i crescuseră. ”Vezi, moldovene? Se simte mâna unui profesionist. Învața, mocofane!”. Pfoaaaaaaa.... Cadrele din front îmi făceau disperate semn să nu zic nimic. Sanchi! Niciodată nu am cerut permisiunea atât de oficial. ”Domnule maior, vă rog să-mi permiteți să raportez. Nu am schimbat niciun cuvânt. Discursul este același cu cel pe care vi l-am dat inițial. Nicio virgulă nu lipsește”.

Puteai auzi curcubeul, atât de liniște era. Cele 30-40 de secunde au părut ani. ”Ești un nesimțit! Un nesimțit! Un moldovean nesimțit! Am vrut să-ți dau satisfacție, să te bucuri și tu că ai scris un text. Crezi că nu m-am prins? Ești un nesimțit!”. Ultimele cuvinte ieșeau destul de pițigăiate și jur că Stelu avea cu 50 de cm mai puțin. S-a întors și dus a fost. În ziua aia am băut gratis. Au făcut cinste ofițerii și subofițerii.
Stelu mi-a purtat sâmbetele până în ultima zi. Da' nici eu nu-l slăbeam. Într-una din zile m-am întâlnit cu Stelu la chioșcul unității. Se chinuia să intre în grațiile celei mai frumoase femei ofițer din România la vremea aia. Ea, vorba filosofilor greci, canci! Îi dădea flit. Eu am eram în spatele lor. Ei s-au oprit la un suc iar eu am întrebat dacă servesc țigări la bucată. ”Adică la fir?” m-a luat în balon chișcarul. Frumușica a intervenit nesperat: ”Cum adică la fir? Ce formulare e asta?” a spus ea râzând. Stelu s-a făcut iar căcăniu când m-a văzut. ”Moldovene, ia vino aici. Câți ani ai tu. mă?” m-a întrebat el condescendent. ”19” am zis. ”Băi, eu am făcut 20 de ani numai de școală până când am terminat liceul”. ”Ce să zic? Eu am reușit asta în 12!”. În drum spre ieșire (nu mai era de stat, parol) am apucat să văd zâmbetul celei mai frumoase doamne ofițer din România. De neprețuit!

Despre Stelu mai sunt multe de povestit. Revin. Până atunci, ' aidi orvuar de paregzamplu!
  

marți, 10 februarie 2015

Despre politicieni

   Nu fac politică. Și nu pentru că nu aș fi în stare ci din cauza calității oamenilor politici actuali. Am tot văzut postările presei române legate de Elena Udrea și gestul ei mafiot. Nu la asta aș vrea să mă refer acum deși nu pot să nu mă amuz văzând-o cum apasă distinsa doamnă cu falanga pe nară atât de ostentativ încât zici că i-a făcut unu' o glumă studențească ungându-i arătătorul cu superglue.

   Să revin la calitatea oamenilor politici. Mi-i aduc aminte pe vașnicii oameni politici care se-mbulzeau calcându-se-n picioare care mai de care să-i sărute primul mânușița celebrei blonde. I-au făcut catrene, poezii, unii au declarat că o visează sau că dorm cu poza ei sub pernă, alții au pictat-o pe diferiți pereți făuriți din bani europeni ori de la buget, ce mai, până mai deunăzi Elena Udrea părea să fie miezul. Aseară, în timp ce mă dădeam pe net citind știrile, am văzut filmulețele în care apărea duduia cu pricina în Parlament. Sigur, am văzut cu toții cum își presa nasul, cum tasta de zor pe telefon, cum zâmbea fals (de parcă până acum a văzut-o cineva zâmbind sincer în public) sau cum urmărea camerele video. Eu am mai observat ceva. Celebra Nuți era aproape singură. Lângă ea era un singur tip și parcă am mai văzut vreo douâ costume bărbătești apărând în cadru la cca 1 metru. Ce spune asta? Au simțit distinșii oameni politici că blonda se scufundă și au fugit care-ncotro. Au uitat cu toții de odele de odinioară, de temenelele televizate, de omagiile deșanțate.

    Nu fac politică. Simt că m-aș sufoca lângă niște oameni care și-ar vinde propriile mame ca să intre în grațiile vreunui jupân sau pur și simplu să-și salveze pielea. Mde, truisme...

duminică, 8 februarie 2015

Să muncească cine vrea, eu nu fac asta!

   Nu-mi place să muncesc, am mai scris asta pe undeva. Probabil sună aiurea în capul tău acum dar ăsta e adevărul. Nu caut să țin secret lucrul ăsta, îl spun la toate cursurile mele. Da' hai mai bine să vedem cum a început totul.

   Eram un băiețel slăbuț și destul de bolnăvicios pe la începutul anilor '80. Purtam ochelari (Purtam e doar un fel de-a spune, ieșeam cu ei din casă pentru a arăta asta părinților și cum dispăream din raza lor vizuală mi-i dădeam jos. Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să nu facă asta. Eu am fost un bou, recunosc, și acum am dioptrii serioase), luam premii, citeam în medie o carte pe zi, cântam la chitară, ce mai tura-vura, nu eram chiar profilul unuia care se descurcă la bătaie. Și ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, am avut meningită și hepatită la vreo doi ani diferență. Vreo câțiva ani nu am avut voie să fac mișcare. Și citeam. Citeam mult. (Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să facă asta. Îmi vor mulțumi peste câțiva ani). Așa am învățat foarte multe lucruri. Unele mi-au adus note bune = premii = cărți = chitară și aș putea continua, altele mi-au adus foloase pe stradă. Cum așa? Ieșeam din diferite situații delicate (adică firava-mi față nu încerca să oprească pumnii eventuali care s-ar fi putut îndrepta asupră-mi, ca să exprim elevat) cu ajutorul cuvintelor. Am descoperit că dacă sunt combinate eficient, ele, cuvintele, pot face minuni. Și mi-am zis că e o chestie!
   Pe la sfârșitul anilor '80, licean fiind, am descoperit arta conversației cu fetele. Ce reconfortant era pe atunci pentru mine să mă văd în top-ul popularității masculine din acea perioadă. Sigur, acum mă amuz pe acest subiect, acum sunt adult. :)
   Pe 1 aprilie 1990 , elev într-a XI-a încă, împreună co colegul Emi, am început să scriu în presa locală. Din nou am constatat că toate cărțile alea din copilărie mi-au fost de folos. Cuvintele ieșeau lesne. Perioada aceea a fost o piatră de hotar în ceea ce mă privește. Atunci mi-am promis că nu voi munci niciodată. A urmat o perioadă scurtă în televiziune iar apoi brusc, armata. Despre asta voi scrie altă dată, acum amintesc doar faptul că tot arta conversației m-a ajutat să obțin cel mai râvnit loc din unitate, radiotelegrafist pe Centru de Transmisiuni (radist CT pour les connaisseurs). După armată am plecat la facultate în Iași. Aici am reușit să construiesc una dintre cele mai puternice rețele de distribuție din Moldova fără să fi lucrat în prealabil în vânzări. Din nou m-au ajutat cuvintele. N-am simțit un moment că muncesc. 3 ani mai târziu m-am întors în Oneștiul natal unde, pentru 5 ani, m-am distrat zilnic în radioteleviziunea locală alături de niște oameni super haioși despre care voi scrie cândva. Ce să vezi? Planul meu funcționa! Nu munceam defel dar câștigam decent. Aici e de mine, ca-n Ivan Turbincă.
   Peste câțiva ani m-am mutat în București. Primii ani au fost un calvar, recunosc. Am început încet, încet să caut ceva care să-mi placă. Și așa am ajuns să lucrez în telecom, inițial într-un call-center. Rețin că la vremea aceea aveam cele mai multe contracte din firmă iar majoritari erau clienții din provincie cu care nu mă vedeam. Vorbeam la telefon, le trimiteam draft-ul de contract și ulterior, facturile. Pe atunci era o șmecherie. Apoi am tot crescut. Sigur, pare că mă laud aici. Nici vorba! Încerc doar să subliniez faptul că toată viața mea am făcut doar ce mi-a plăcut. Asta m-a ferit de muncă. Nu provin dintr-o familie bogată, nu am nicio mătușă Tamara, nu câștig la Loto (probabil și din cauză că nu joc), deci a cam trebuit să mă descurc singur. Și mi se pare că am cam făcut-o. Modestia-i pentru proști, vorba lui Nicolae Iorga. :)
   De câțiva ani conduc o companie de training și consultanță iar întreținerea mi-o plătesc vorbindu-le oamenilor. Destul de bine dacă e să mă iau după formularele de feedback dar nu despre asta este vorba aici. Tot preambulul acesta are un singur scop. Dacă vrei să faci bine ce faci trebuie să-ți placă asta înainte de orice. Partea bună? Niciodată nu e prea târziu să te reorientezi profesional. Partea proastă? Puțini au curajul să o facă. Uită-te în jurul tău. La magazine, la spital, la ghișee, oriunde. Vei vedea oameni plictisiți, apăsați de probleme, triști. De ce? Unii dintre ei au ajuns în job-ul acela conjunctural. Nu acela a fost planul lor. Are sens? Hai să-ți arăt un filmuleț care va demonstra că dacă îți place meseria aleasă vei excela.



   Ei? Cum e? Acum mă crezi? Câți medici procedează așa? Puțini, exact cei care s-au făcut medici din pasiune. Și este valabil pentru orice profesie. Fie că ești preot, chimist, arhitect, muzician sau profesor, trebuie să îți placă ce faci pentru ca lucrurile să iasă bine. Altfel... e fușereală!

   Nu știu cine a scornit treaba asta cu munca. Trebuie să muncești pe brânci pentru a avea. Să transpiri, să-ți dai sufletul pentru a obține rezultate. Serios? E o țară liberă, fă tu asta dacă vrei. Eu prefer să mă distrez alături de colegii mei și de cei care vin la cursurile noastre. 

Hei-rup, hei-rup, hei-rup...