Nu știu alții cum sunt dar dialogurile mele cu soția mea sunt reconfortante. Ne facem planuri, discutăm despre extinderea business-ului meu, despre viitoarea caravană națională de cursuri (voi reveni cu un material pe acest subiect), despre politică uneori, despre alimentație, despre filme, ne mai și alintăm, chestii d'astea. În weekend-ul ce tocmai a trecut am avut câteva ore de astfel de discuții. Trebuie să dezvălui faptul că micul dejun în weekend este task-ul meu. Și chiar îmi place treaba asta. Să revin, dialogul într-una din zile a decurs cam așa:
-Bubu, tu știi că eu te iubesc? mi-a zis soția mea.
-Nu știu. Mă iubești?
-Da, Buburuza mea! mi-a zis ea din nou.
-Ei, atunci te iubesc și eu Gândăcelul meu (weekendul ăsta am fost pe insecte). Și ca drept dovadă, mă duc să prepar micul dejun și să pun de cafea.
-Iuhuuuu! a exclamat Gândăcelul.
În aproximativ 30 de minute masa era pusă iar noi mâncam și ne amuzam din orice. Am strâns tacâmurile și am adus cafeaua.
-Buburuza mea, să știi că eu chiar te iubesc! mi-a declarat soția mea zâmbind.
-Știu Gândăcelul meu, mi-ai spus acum câteva minute. Eu chiar am ținere de minte! (aici făceam aluzie la memoria ei căreia îi trebuie urgent un upgrade!)
-Și o să te iubesc toată viața! Chiar și după ea!
-Ia, ia.... ia stai puțin! Cum ai zis?
-Da, Bubu. Am să te iubesc și viața următoare. Mă țin după tine.
-Ne, ne, neeeeee... Gândăcelu' meu, lasă-mi și mie o viață de respiro, de relache, de limpezire a gândurilor, zi-i tu cum vrei.
-Dar de ce, iubire? Nu e bine să fim împreună?
(asta e una dintre întrebările capcană, mai bine nu răspund)
-Ai să vezi ce bine o să fie, a continuat ea.
-Gândăcelul meu, te rog mult de tot, am stabilit. O viață este deja suficientă.
-Treaba ta. Să știi că am să te bântui! mi-a zis ea cu un zâmbet destul de hotărât.
Cum spuneam, nu știu alții cum sunt dar dialogurile mele cu soția mea sunt reconfortante. Și se pare că voi avea parte de ele și-n următoarea viață. Asta e!
luni, 23 februarie 2015
joi, 19 februarie 2015
Cât de greu poate fi?
Ceea ce urmează să citești este ușor atipic acestui blog. Probabil voi muta materialul acesta pe blog-ul catalinmoisa.ro atunci când va fi gata. Ce urmează să citești este despre motivație, despre self esteem, despre empowering și despre alte cuvinte fistichii pe care le folosesc vorbitorii publici. Doar că nu va fi un text pretențios ci mai degrabă o întâmplare petrecută în urmă cu câteva ore. Să purcedem, dară.
Astăzi am fost la înot, de o lună fac asta în fiecare zi. Ca de obicei, am mers la recepție, am lăsat cardul de membru, mi-am luat prosoapele și cheia de la dulap și m-am dus în vestiar. În timp ce-mi aranjam hainele în dulap a intrat un grup mic și zgomotos de străini. Doi vorbeau o engleză britanică impecabilă iar al treilea vorbea cu un accent slav, acesta din urmă fiind cel mai sportiv dintre toți. I-am lăsat în vestiar și am plecat la duș-scări-piscină. Pentru că am prins culoarul cel mai bun liber am înotat ca un bezmetic vreo 30-40 lungimi de bazin după care m-am mai înmuiat. Exact când eu eram mai domol a intrat în bazin, pe culoarul de lângă mine, cel care vorbea engleza cu accent slav. Felul în care înota respectivul aproape m-a convins să ies din bazin și să mă apuc de șah. Omul ăsta părea că s-a născut și a trăit până acum în apă! A înotat și el vreo 30-40 de lungimi de bazin (fără oprire) după care a luat o pauză. În acel moment a intrat în bazin o mămică tânără cu fetița ei de cca 2 ani. Sportivul le-a cedat culoarul și a plecat să înoate la comun. Eu eram singur pe culoar așa că mi-am zis că aș putea să-l invit pe sportiv alături de mine, cu atât mai mult cu cât fusese un gentleman adineauri. Zis și făcut. Am stabilit că plecarea e pe dreapta și întoarcerea pe stânga. El a zâmbit, mi-a mulțumit și a început turele. Mi-am zis că dacă nu mă țin după el, macar 6-7 bazine, mă las de înot. Și i-am dat bice! Preț de vreo 6 lungimi de bazin eram acolo. De pe la al șaptelea bazin am început să scârțâi. Mai luam câte o gură de apă, mai stropeam, mă mai abăteam de la traseu. Respectivul a simțit asta și... ce a făcut? A încetinit! Practic, îmi dădea o șansă. Mă aștepta și pe mine. Inițial nu am înțeles de ce.
Mi-am făcut un calcul al turelor făcute și mi-a dat cca 1,3 km de înot în mai puțin de o oră. Nu-i rău deloc, mi-am zis. L-am salutat pe distinsul domn și am ieșit din bazin. Am făcut un duș scurt și am intrat în jacuzzi. Cinci minute după mine a intrat și cel despre care tot scriu. După vreo 4-5 miunte am rămas doar noi doi în jacuzzi.
-Congratulations!
Așa a început și mi-a întins mâna.
-Thank you, i-am răspuns destul de incert.
Nu înțelegeam de ce mă felicita. El s-a prins imediat și s-a prezentat. Așa am aflat că a fost campion de natație în Polonia 2 ani la rând, are 33 de ani iar acum lucrează pentru o multinațională. Este în București pentru 2 zile, stă la Marriott și a coborât la bazin. Felicitările veneau pentru că după ce înotasem vreo 40 de minute înainte de venirea lui am reușit să țin pasul cu cineva care a scris istorie în țara lui pe acest tărâm. Apoi m-a întrebat câți ani de înot am făcut. Am crezut inițial că mă ia în balon. M-a asigurat că nu, moment în care i-am spus că am făcut bazin doar vreo 3 luni în ultimii 20 de ani. Acum a fost rândul lui să creadă că glumesc. După ce l-am asigurat că vorbesc serios mi-a mai întins o dată mâna. Ulterior am trecut la niște discuții despre care nu voi aminti aici. :)
Acum, ce am desprins eu de aici? Juliusz, un fost campion de natație, a cedat culoarul unei mămici care venise cu fiica de 2 ani să o obișnuiască la bazin, mi-a dat o șansă încetinind puțin ritmul iar apoi m-a felicitat pentru că mi-am dat sufletul în apă. Tot noianul acesta mi-a plăcut, m-a făcut să mă simt bine. Pe de o parte pentru că am simțit că ceea ce am făcut a fost apreciat. Și nu de oricine, de un campion de profil. Apoi m-am simțit bine cu mine pentru că am putut ține pasul cu un profesionist în domeniu. Totodată mi-am propus ca nimic în lume să nu mai stea între mine și sală, să nu mai găsesc vreodată motie pentru a lipsi de la sală, chiar și o zi în cursul săptămânii. Sigur, astea sunt treburi care mă privesc doar pe mine, vei zice. Ești sigur?
Cum ar fi dacă fiecare dintre noi, indiferent dacă e părinte, profesor, șef sau orice presupune o componentă educativă ar avea un cuvânt de laudă către cei de care se ocupă în mod direct? Cum ar fi ca fiecare dintre noi să auzim în fiecare zi cuvinte de mulțumire, felicitări și încurajări pentru treaba bine făcută? Am performa zilnic? Ne-am face treaba ireproșabil? În definitiv, ce e așa complicat?
”Felicitări! Mulțumesc! Excelent! Continuă așa, e foarte bine!”
Cât de greu poate fi?
Astăzi am fost la înot, de o lună fac asta în fiecare zi. Ca de obicei, am mers la recepție, am lăsat cardul de membru, mi-am luat prosoapele și cheia de la dulap și m-am dus în vestiar. În timp ce-mi aranjam hainele în dulap a intrat un grup mic și zgomotos de străini. Doi vorbeau o engleză britanică impecabilă iar al treilea vorbea cu un accent slav, acesta din urmă fiind cel mai sportiv dintre toți. I-am lăsat în vestiar și am plecat la duș-scări-piscină. Pentru că am prins culoarul cel mai bun liber am înotat ca un bezmetic vreo 30-40 lungimi de bazin după care m-am mai înmuiat. Exact când eu eram mai domol a intrat în bazin, pe culoarul de lângă mine, cel care vorbea engleza cu accent slav. Felul în care înota respectivul aproape m-a convins să ies din bazin și să mă apuc de șah. Omul ăsta părea că s-a născut și a trăit până acum în apă! A înotat și el vreo 30-40 de lungimi de bazin (fără oprire) după care a luat o pauză. În acel moment a intrat în bazin o mămică tânără cu fetița ei de cca 2 ani. Sportivul le-a cedat culoarul și a plecat să înoate la comun. Eu eram singur pe culoar așa că mi-am zis că aș putea să-l invit pe sportiv alături de mine, cu atât mai mult cu cât fusese un gentleman adineauri. Zis și făcut. Am stabilit că plecarea e pe dreapta și întoarcerea pe stânga. El a zâmbit, mi-a mulțumit și a început turele. Mi-am zis că dacă nu mă țin după el, macar 6-7 bazine, mă las de înot. Și i-am dat bice! Preț de vreo 6 lungimi de bazin eram acolo. De pe la al șaptelea bazin am început să scârțâi. Mai luam câte o gură de apă, mai stropeam, mă mai abăteam de la traseu. Respectivul a simțit asta și... ce a făcut? A încetinit! Practic, îmi dădea o șansă. Mă aștepta și pe mine. Inițial nu am înțeles de ce.
Mi-am făcut un calcul al turelor făcute și mi-a dat cca 1,3 km de înot în mai puțin de o oră. Nu-i rău deloc, mi-am zis. L-am salutat pe distinsul domn și am ieșit din bazin. Am făcut un duș scurt și am intrat în jacuzzi. Cinci minute după mine a intrat și cel despre care tot scriu. După vreo 4-5 miunte am rămas doar noi doi în jacuzzi.
-Congratulations!
Așa a început și mi-a întins mâna.
-Thank you, i-am răspuns destul de incert.
Nu înțelegeam de ce mă felicita. El s-a prins imediat și s-a prezentat. Așa am aflat că a fost campion de natație în Polonia 2 ani la rând, are 33 de ani iar acum lucrează pentru o multinațională. Este în București pentru 2 zile, stă la Marriott și a coborât la bazin. Felicitările veneau pentru că după ce înotasem vreo 40 de minute înainte de venirea lui am reușit să țin pasul cu cineva care a scris istorie în țara lui pe acest tărâm. Apoi m-a întrebat câți ani de înot am făcut. Am crezut inițial că mă ia în balon. M-a asigurat că nu, moment în care i-am spus că am făcut bazin doar vreo 3 luni în ultimii 20 de ani. Acum a fost rândul lui să creadă că glumesc. După ce l-am asigurat că vorbesc serios mi-a mai întins o dată mâna. Ulterior am trecut la niște discuții despre care nu voi aminti aici. :)
Acum, ce am desprins eu de aici? Juliusz, un fost campion de natație, a cedat culoarul unei mămici care venise cu fiica de 2 ani să o obișnuiască la bazin, mi-a dat o șansă încetinind puțin ritmul iar apoi m-a felicitat pentru că mi-am dat sufletul în apă. Tot noianul acesta mi-a plăcut, m-a făcut să mă simt bine. Pe de o parte pentru că am simțit că ceea ce am făcut a fost apreciat. Și nu de oricine, de un campion de profil. Apoi m-am simțit bine cu mine pentru că am putut ține pasul cu un profesionist în domeniu. Totodată mi-am propus ca nimic în lume să nu mai stea între mine și sală, să nu mai găsesc vreodată motie pentru a lipsi de la sală, chiar și o zi în cursul săptămânii. Sigur, astea sunt treburi care mă privesc doar pe mine, vei zice. Ești sigur?
Cum ar fi dacă fiecare dintre noi, indiferent dacă e părinte, profesor, șef sau orice presupune o componentă educativă ar avea un cuvânt de laudă către cei de care se ocupă în mod direct? Cum ar fi ca fiecare dintre noi să auzim în fiecare zi cuvinte de mulțumire, felicitări și încurajări pentru treaba bine făcută? Am performa zilnic? Ne-am face treaba ireproșabil? În definitiv, ce e așa complicat?
”Felicitări! Mulțumesc! Excelent! Continuă așa, e foarte bine!”
Cât de greu poate fi?
vineri, 13 februarie 2015
Stelu, discursul de jurământ și frumoasa doamnă ofițer
Vorbeam despre de toate deunăzi cu un prieten foarte bun. Din una în alta am ajuns la armată. Subiectul ăsta ne-a mâncat câte un an din viață la vremea aceea și câteva ore la momentul discuției. Am râs copios în cele câteva ore. I-am povestit prietenului foarte bun câteva dintre întâmplările pe care le mai rețin iar acesta a tot insistat să le urc și aici. Acesta ar fi primul motiv pentru care o fac acum. Al doilea motiv este că am decis ca #Stelu să devină un soi de personaj colectiv, o categorie. De câte ori voi povesti câte ceva și vreau ca personajul să rămână anonim, voi apela la #Stelu. Să purcedem, dară.
L-am primit în primăvara lui '92. M-a sunat secretara din Primăria Onești (ne cunoșteam, făceam presă pe atunci) și mi-a dat vestea. Nu prea îmi era clar ce trebuie să fac mai departe. Așa că am început să întreb. Cei mai mari decât mine mi-au spus că va trebui să mă prezint la Bacău. Așa că m-am dus. Prima dată mi-a atras atenția numărul exagerat de mare de cadre medicale, vreo 4 doctorițe și vreo 10 asistente. Câțiva ani mai târziu am aflat de la studentele la Medicină că era un obicei. Mergeau în gașcă să vadă câteva sute de tineri goi pușcă (dacă mai aud vreodată că bărbații sunt perverși, iau foc!). Că așa e la încorporare, te dezbracă de tot. Da, frate. Îmi venise ordinul de încorporare!
După ce m-au plimbat perversele alea de la una la alta, am primit permisiunea să mă îmbrac și mi s-a spus să merg în sala mare. Asta am făcut. Acolo erau vreo 3 ofițeri la pupitru, cca 5-6 militari în termen care ne dirijau prin sală și vreo 200 de recruți. După ce ne-a plictisit vreo 30 de minute cu placa aia că armata te face bărbat, șefu' ofițerilor a trecut la subiect, spunându-ne fiecăruia dintre noi unde urmează să ajungem. Nu știu ce anume a fost greșit dar eu și încă doi băieți nu am fost repartizați. ”Veniți data viitoare, asta e” mi-a zis chelbosu'. ”Nici nu vreau să aud. Am venit acum, acum vreau repartiție!” i-am zis extrem de hotărât. S-a uitat la mine cu ură și mirare, s-a retras puțin după care s-a întors. ”Am obținut încă 3 locuri. Două la Tecuci și unul la Târgu Mureș. Voi doi la Tecuci (cei doi care au tăcut) iar tu, ăla cu gura mare, la Mureș. Ca să vezi și tu frumusețile patriei”. Cătăline, dacă te-a mâncat ca pe Zambilica, mergi la Mureș. Asta e. Știam de la cei care făcuseră armata că cel mai bine este să încorporezi toamna. De asta m-am învârtoșat eu.
Pe 21 octombrie am ajuns în unitate. Eram 3 băcăuani. Cam întârziasem, trenul nu ținea cu noi. Ar fi trebuit să venim cu o zi înainte ca să nu întârziem. (N-ai să vezi!) Ne-a luat în primire un burtos cu ținută camuflaj nou-nouță (era singurul cu astfel de țintă) care s-a rățoit la noi. Eu n-am fost niciodată prea docil. Tonul burtosului m-a făcut să-l întreb: ”Și ce-ar fi trebuit să fac? Să vin cu o zi înainte? Adică o noapte în plus în armată?”. A fost prima mea greșeală. M-a luat nemernicu' la ochi și nu m-a uitat până în ziua 'liberării.
Prin noiembrie, cu ceva zile înainte de depunerea jurământului, a venit la mine șeful de Stat Major al unității, Stelu. Nu-l chema Stelu, are nume de cur dar până la sfârșitul scrierii îl voi numi așa. Deci, Stelu a venit la mine cerându-mi să scriu discursul pentru militarul de ciclul I și pentru cel de ciclul II. Eu eram răcit cobză în infirmerie. Am zis că o să văd. ”N-ai să vezi nimic, e un ordin. Moldovean nesimțit!” a urlat el. Stelu (maiorul cu nume de cur) era din Iași, să ne înțelegem. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a venit la mine și chioșcaru' unității, pilosu' burtosului de căpitan care m-a luat în cătare încă din prima zi și mi-a zis: ”Bibane, vezi ce discurs îmi faci. Să nu avem probleme, da?”. Asta a pus capac! Am simțit cum îmi vin dracii ăia mari. I-am răspuns cam așa: ”Prietene, uite cum stă treaba. Ai două posibilități. Fie îmi dai câte un pachet de țigări bune pe zi până la jurământ și îți scriu un discurs pe care să-l înțelegi și tu, fie îți scriu un discurs din care n-ai să înțelegi decât conjuncțiile.” Ca să n-o lungesc, am fumat LM vreo 2 săptămâni. :)
Militarul de ciclu I (bibanul, ca să ne-nțelegem) care trebuia să citească discursul era un pilos, fiu de militar. Într-o zi, cât exersam pasul de defilare, a venit comandantul unității și a întrebat cine a scris discursurile. Stelu m-a scos imediat în față. ”Ai zbârcit-o, moldovene!”. What the fuck? Iașiul nu mai e în România? Mă rog, am ieșit în față. ”Dacă te-ai ocupat de scris, tot tu să citești” a zis comandantul. Stelu s-a făcut căcăniu la față (are nume de cur, cum altfel?). ”Domnu' comandant, avem alt militar pentru asta”. ”Am stabilit, Moisă citește” a închis comandantul discuția.
Băi, nu țineam să fac asta neapărat. Până atunci. Deodată mi s-a deschis pofta de a-l scoate din sărite pe Stelu. Aveam 19 ani, era de înțeles. :)
Stelu mi-a cerut discursul și mi-a zis că-l va corecta. ”Ce, bă? Numai tu ai fost ziarist? Eu am scris la Pentru Patrie. De două ori!”. A rămas că mi-l aduce peste 2 zile. S-a ținut de cuvânt, mi l-a adus. ”Acum vezi cum faci să-l treci pe curat. E plin de corecturi, moldovene!”. (Really?)
M-am retras la o țigară alături de doi locotenenți și vreo 5 tablagii. Nimeni nu-l suporta pe Stelu. Am simțit că pot fi sincer și le-am zis: ”Eu nu schimb un cuvânt. Îl transcriu dar nu schimb un cuvânt. I-l arăt, îl las să jubileze și apoi îi spun”. Toți mi-au zis că sunt sinucigaș.
Câteva zile mai târziu, la adunarea de după masa prânz, când toată unitatea era de față, i-am dus discursul. Stelu l-a citit cu emfază, aproape că nu-și putea apropia picioarele de ce genitale uriașe-i crescuseră. ”Vezi, moldovene? Se simte mâna unui profesionist. Învața, mocofane!”. Pfoaaaaaaa.... Cadrele din front îmi făceau disperate semn să nu zic nimic. Sanchi! Niciodată nu am cerut permisiunea atât de oficial. ”Domnule maior, vă rog să-mi permiteți să raportez. Nu am schimbat niciun cuvânt. Discursul este același cu cel pe care vi l-am dat inițial. Nicio virgulă nu lipsește”.
Puteai auzi curcubeul, atât de liniște era. Cele 30-40 de secunde au părut ani. ”Ești un nesimțit! Un nesimțit! Un moldovean nesimțit! Am vrut să-ți dau satisfacție, să te bucuri și tu că ai scris un text. Crezi că nu m-am prins? Ești un nesimțit!”. Ultimele cuvinte ieșeau destul de pițigăiate și jur că Stelu avea cu 50 de cm mai puțin. S-a întors și dus a fost. În ziua aia am băut gratis. Au făcut cinste ofițerii și subofițerii.
Stelu mi-a purtat sâmbetele până în ultima zi. Da' nici eu nu-l slăbeam. Într-una din zile m-am întâlnit cu Stelu la chioșcul unității. Se chinuia să intre în grațiile celei mai frumoase femei ofițer din România la vremea aia. Ea, vorba filosofilor greci, canci! Îi dădea flit. Eu am eram în spatele lor. Ei s-au oprit la un suc iar eu am întrebat dacă servesc țigări la bucată. ”Adică la fir?” m-a luat în balon chișcarul. Frumușica a intervenit nesperat: ”Cum adică la fir? Ce formulare e asta?” a spus ea râzând. Stelu s-a făcut iar căcăniu când m-a văzut. ”Moldovene, ia vino aici. Câți ani ai tu. mă?” m-a întrebat el condescendent. ”19” am zis. ”Băi, eu am făcut 20 de ani numai de școală până când am terminat liceul”. ”Ce să zic? Eu am reușit asta în 12!”. În drum spre ieșire (nu mai era de stat, parol) am apucat să văd zâmbetul celei mai frumoase doamne ofițer din România. De neprețuit!
Despre Stelu mai sunt multe de povestit. Revin. Până atunci, ' aidi orvuar de paregzamplu!
L-am primit în primăvara lui '92. M-a sunat secretara din Primăria Onești (ne cunoșteam, făceam presă pe atunci) și mi-a dat vestea. Nu prea îmi era clar ce trebuie să fac mai departe. Așa că am început să întreb. Cei mai mari decât mine mi-au spus că va trebui să mă prezint la Bacău. Așa că m-am dus. Prima dată mi-a atras atenția numărul exagerat de mare de cadre medicale, vreo 4 doctorițe și vreo 10 asistente. Câțiva ani mai târziu am aflat de la studentele la Medicină că era un obicei. Mergeau în gașcă să vadă câteva sute de tineri goi pușcă (dacă mai aud vreodată că bărbații sunt perverși, iau foc!). Că așa e la încorporare, te dezbracă de tot. Da, frate. Îmi venise ordinul de încorporare!
După ce m-au plimbat perversele alea de la una la alta, am primit permisiunea să mă îmbrac și mi s-a spus să merg în sala mare. Asta am făcut. Acolo erau vreo 3 ofițeri la pupitru, cca 5-6 militari în termen care ne dirijau prin sală și vreo 200 de recruți. După ce ne-a plictisit vreo 30 de minute cu placa aia că armata te face bărbat, șefu' ofițerilor a trecut la subiect, spunându-ne fiecăruia dintre noi unde urmează să ajungem. Nu știu ce anume a fost greșit dar eu și încă doi băieți nu am fost repartizați. ”Veniți data viitoare, asta e” mi-a zis chelbosu'. ”Nici nu vreau să aud. Am venit acum, acum vreau repartiție!” i-am zis extrem de hotărât. S-a uitat la mine cu ură și mirare, s-a retras puțin după care s-a întors. ”Am obținut încă 3 locuri. Două la Tecuci și unul la Târgu Mureș. Voi doi la Tecuci (cei doi care au tăcut) iar tu, ăla cu gura mare, la Mureș. Ca să vezi și tu frumusețile patriei”. Cătăline, dacă te-a mâncat ca pe Zambilica, mergi la Mureș. Asta e. Știam de la cei care făcuseră armata că cel mai bine este să încorporezi toamna. De asta m-am învârtoșat eu.
Pe 21 octombrie am ajuns în unitate. Eram 3 băcăuani. Cam întârziasem, trenul nu ținea cu noi. Ar fi trebuit să venim cu o zi înainte ca să nu întârziem. (N-ai să vezi!) Ne-a luat în primire un burtos cu ținută camuflaj nou-nouță (era singurul cu astfel de țintă) care s-a rățoit la noi. Eu n-am fost niciodată prea docil. Tonul burtosului m-a făcut să-l întreb: ”Și ce-ar fi trebuit să fac? Să vin cu o zi înainte? Adică o noapte în plus în armată?”. A fost prima mea greșeală. M-a luat nemernicu' la ochi și nu m-a uitat până în ziua 'liberării.
Prin noiembrie, cu ceva zile înainte de depunerea jurământului, a venit la mine șeful de Stat Major al unității, Stelu. Nu-l chema Stelu, are nume de cur dar până la sfârșitul scrierii îl voi numi așa. Deci, Stelu a venit la mine cerându-mi să scriu discursul pentru militarul de ciclul I și pentru cel de ciclul II. Eu eram răcit cobză în infirmerie. Am zis că o să văd. ”N-ai să vezi nimic, e un ordin. Moldovean nesimțit!” a urlat el. Stelu (maiorul cu nume de cur) era din Iași, să ne înțelegem. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a venit la mine și chioșcaru' unității, pilosu' burtosului de căpitan care m-a luat în cătare încă din prima zi și mi-a zis: ”Bibane, vezi ce discurs îmi faci. Să nu avem probleme, da?”. Asta a pus capac! Am simțit cum îmi vin dracii ăia mari. I-am răspuns cam așa: ”Prietene, uite cum stă treaba. Ai două posibilități. Fie îmi dai câte un pachet de țigări bune pe zi până la jurământ și îți scriu un discurs pe care să-l înțelegi și tu, fie îți scriu un discurs din care n-ai să înțelegi decât conjuncțiile.” Ca să n-o lungesc, am fumat LM vreo 2 săptămâni. :)
Militarul de ciclu I (bibanul, ca să ne-nțelegem) care trebuia să citească discursul era un pilos, fiu de militar. Într-o zi, cât exersam pasul de defilare, a venit comandantul unității și a întrebat cine a scris discursurile. Stelu m-a scos imediat în față. ”Ai zbârcit-o, moldovene!”. What the fuck? Iașiul nu mai e în România? Mă rog, am ieșit în față. ”Dacă te-ai ocupat de scris, tot tu să citești” a zis comandantul. Stelu s-a făcut căcăniu la față (are nume de cur, cum altfel?). ”Domnu' comandant, avem alt militar pentru asta”. ”Am stabilit, Moisă citește” a închis comandantul discuția.
Băi, nu țineam să fac asta neapărat. Până atunci. Deodată mi s-a deschis pofta de a-l scoate din sărite pe Stelu. Aveam 19 ani, era de înțeles. :)
Stelu mi-a cerut discursul și mi-a zis că-l va corecta. ”Ce, bă? Numai tu ai fost ziarist? Eu am scris la Pentru Patrie. De două ori!”. A rămas că mi-l aduce peste 2 zile. S-a ținut de cuvânt, mi l-a adus. ”Acum vezi cum faci să-l treci pe curat. E plin de corecturi, moldovene!”. (Really?)
M-am retras la o țigară alături de doi locotenenți și vreo 5 tablagii. Nimeni nu-l suporta pe Stelu. Am simțit că pot fi sincer și le-am zis: ”Eu nu schimb un cuvânt. Îl transcriu dar nu schimb un cuvânt. I-l arăt, îl las să jubileze și apoi îi spun”. Toți mi-au zis că sunt sinucigaș.
Câteva zile mai târziu, la adunarea de după masa prânz, când toată unitatea era de față, i-am dus discursul. Stelu l-a citit cu emfază, aproape că nu-și putea apropia picioarele de ce genitale uriașe-i crescuseră. ”Vezi, moldovene? Se simte mâna unui profesionist. Învața, mocofane!”. Pfoaaaaaaa.... Cadrele din front îmi făceau disperate semn să nu zic nimic. Sanchi! Niciodată nu am cerut permisiunea atât de oficial. ”Domnule maior, vă rog să-mi permiteți să raportez. Nu am schimbat niciun cuvânt. Discursul este același cu cel pe care vi l-am dat inițial. Nicio virgulă nu lipsește”.
Puteai auzi curcubeul, atât de liniște era. Cele 30-40 de secunde au părut ani. ”Ești un nesimțit! Un nesimțit! Un moldovean nesimțit! Am vrut să-ți dau satisfacție, să te bucuri și tu că ai scris un text. Crezi că nu m-am prins? Ești un nesimțit!”. Ultimele cuvinte ieșeau destul de pițigăiate și jur că Stelu avea cu 50 de cm mai puțin. S-a întors și dus a fost. În ziua aia am băut gratis. Au făcut cinste ofițerii și subofițerii.
Stelu mi-a purtat sâmbetele până în ultima zi. Da' nici eu nu-l slăbeam. Într-una din zile m-am întâlnit cu Stelu la chioșcul unității. Se chinuia să intre în grațiile celei mai frumoase femei ofițer din România la vremea aia. Ea, vorba filosofilor greci, canci! Îi dădea flit. Eu am eram în spatele lor. Ei s-au oprit la un suc iar eu am întrebat dacă servesc țigări la bucată. ”Adică la fir?” m-a luat în balon chișcarul. Frumușica a intervenit nesperat: ”Cum adică la fir? Ce formulare e asta?” a spus ea râzând. Stelu s-a făcut iar căcăniu când m-a văzut. ”Moldovene, ia vino aici. Câți ani ai tu. mă?” m-a întrebat el condescendent. ”19” am zis. ”Băi, eu am făcut 20 de ani numai de școală până când am terminat liceul”. ”Ce să zic? Eu am reușit asta în 12!”. În drum spre ieșire (nu mai era de stat, parol) am apucat să văd zâmbetul celei mai frumoase doamne ofițer din România. De neprețuit!
Despre Stelu mai sunt multe de povestit. Revin. Până atunci, ' aidi orvuar de paregzamplu!
marți, 10 februarie 2015
Despre politicieni
Nu fac politică. Și nu pentru că nu aș fi în stare ci din cauza calității oamenilor politici actuali. Am tot văzut postările presei române legate de Elena Udrea și gestul ei mafiot. Nu la asta aș vrea să mă refer acum deși nu pot să nu mă amuz văzând-o cum apasă distinsa doamnă cu falanga pe nară atât de ostentativ încât zici că i-a făcut unu' o glumă studențească ungându-i arătătorul cu superglue.
Să revin la calitatea oamenilor politici. Mi-i aduc aminte pe vașnicii oameni politici care se-mbulzeau calcându-se-n picioare care mai de care să-i sărute primul mânușița celebrei blonde. I-au făcut catrene, poezii, unii au declarat că o visează sau că dorm cu poza ei sub pernă, alții au pictat-o pe diferiți pereți făuriți din bani europeni ori de la buget, ce mai, până mai deunăzi Elena Udrea părea să fie miezul. Aseară, în timp ce mă dădeam pe net citind știrile, am văzut filmulețele în care apărea duduia cu pricina în Parlament. Sigur, am văzut cu toții cum își presa nasul, cum tasta de zor pe telefon, cum zâmbea fals (de parcă până acum a văzut-o cineva zâmbind sincer în public) sau cum urmărea camerele video. Eu am mai observat ceva. Celebra Nuți era aproape singură. Lângă ea era un singur tip și parcă am mai văzut vreo douâ costume bărbătești apărând în cadru la cca 1 metru. Ce spune asta? Au simțit distinșii oameni politici că blonda se scufundă și au fugit care-ncotro. Au uitat cu toții de odele de odinioară, de temenelele televizate, de omagiile deșanțate.
Nu fac politică. Simt că m-aș sufoca lângă niște oameni care și-ar vinde propriile mame ca să intre în grațiile vreunui jupân sau pur și simplu să-și salveze pielea. Mde, truisme...
Să revin la calitatea oamenilor politici. Mi-i aduc aminte pe vașnicii oameni politici care se-mbulzeau calcându-se-n picioare care mai de care să-i sărute primul mânușița celebrei blonde. I-au făcut catrene, poezii, unii au declarat că o visează sau că dorm cu poza ei sub pernă, alții au pictat-o pe diferiți pereți făuriți din bani europeni ori de la buget, ce mai, până mai deunăzi Elena Udrea părea să fie miezul. Aseară, în timp ce mă dădeam pe net citind știrile, am văzut filmulețele în care apărea duduia cu pricina în Parlament. Sigur, am văzut cu toții cum își presa nasul, cum tasta de zor pe telefon, cum zâmbea fals (de parcă până acum a văzut-o cineva zâmbind sincer în public) sau cum urmărea camerele video. Eu am mai observat ceva. Celebra Nuți era aproape singură. Lângă ea era un singur tip și parcă am mai văzut vreo douâ costume bărbătești apărând în cadru la cca 1 metru. Ce spune asta? Au simțit distinșii oameni politici că blonda se scufundă și au fugit care-ncotro. Au uitat cu toții de odele de odinioară, de temenelele televizate, de omagiile deșanțate.
Nu fac politică. Simt că m-aș sufoca lângă niște oameni care și-ar vinde propriile mame ca să intre în grațiile vreunui jupân sau pur și simplu să-și salveze pielea. Mde, truisme...
duminică, 8 februarie 2015
Să muncească cine vrea, eu nu fac asta!
Nu-mi place să muncesc, am mai scris asta pe undeva. Probabil sună aiurea în capul tău acum dar ăsta e adevărul. Nu caut să țin secret lucrul ăsta, îl spun la toate cursurile mele. Da' hai mai bine să vedem cum a început totul.
Eram un băiețel slăbuț și destul de bolnăvicios pe la începutul anilor '80. Purtam ochelari (Purtam e doar un fel de-a spune, ieșeam cu ei din casă pentru a arăta asta părinților și cum dispăream din raza lor vizuală mi-i dădeam jos. Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să nu facă asta. Eu am fost un bou, recunosc, și acum am dioptrii serioase), luam premii, citeam în medie o carte pe zi, cântam la chitară, ce mai tura-vura, nu eram chiar profilul unuia care se descurcă la bătaie. Și ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, am avut meningită și hepatită la vreo doi ani diferență. Vreo câțiva ani nu am avut voie să fac mișcare. Și citeam. Citeam mult. (Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să facă asta. Îmi vor mulțumi peste câțiva ani). Așa am învățat foarte multe lucruri. Unele mi-au adus note bune = premii = cărți = chitară și aș putea continua, altele mi-au adus foloase pe stradă. Cum așa? Ieșeam din diferite situații delicate (adică firava-mi față nu încerca să oprească pumnii eventuali care s-ar fi putut îndrepta asupră-mi, ca să exprim elevat) cu ajutorul cuvintelor. Am descoperit că dacă sunt combinate eficient, ele, cuvintele, pot face minuni. Și mi-am zis că e o chestie!
Pe la sfârșitul anilor '80, licean fiind, am descoperit arta conversației cu fetele. Ce reconfortant era pe atunci pentru mine să mă văd în top-ul popularității masculine din acea perioadă. Sigur, acum mă amuz pe acest subiect, acum sunt adult. :)
Pe 1 aprilie 1990 , elev într-a XI-a încă, împreună co colegul Emi, am început să scriu în presa locală. Din nou am constatat că toate cărțile alea din copilărie mi-au fost de folos. Cuvintele ieșeau lesne. Perioada aceea a fost o piatră de hotar în ceea ce mă privește. Atunci mi-am promis că nu voi munci niciodată. A urmat o perioadă scurtă în televiziune iar apoi brusc, armata. Despre asta voi scrie altă dată, acum amintesc doar faptul că tot arta conversației m-a ajutat să obțin cel mai râvnit loc din unitate, radiotelegrafist pe Centru de Transmisiuni (radist CT pour les connaisseurs). După armată am plecat la facultate în Iași. Aici am reușit să construiesc una dintre cele mai puternice rețele de distribuție din Moldova fără să fi lucrat în prealabil în vânzări. Din nou m-au ajutat cuvintele. N-am simțit un moment că muncesc. 3 ani mai târziu m-am întors în Oneștiul natal unde, pentru 5 ani, m-am distrat zilnic în radioteleviziunea locală alături de niște oameni super haioși despre care voi scrie cândva. Ce să vezi? Planul meu funcționa! Nu munceam defel dar câștigam decent. Aici e de mine, ca-n Ivan Turbincă.
Peste câțiva ani m-am mutat în București. Primii ani au fost un calvar, recunosc. Am început încet, încet să caut ceva care să-mi placă. Și așa am ajuns să lucrez în telecom, inițial într-un call-center. Rețin că la vremea aceea aveam cele mai multe contracte din firmă iar majoritari erau clienții din provincie cu care nu mă vedeam. Vorbeam la telefon, le trimiteam draft-ul de contract și ulterior, facturile. Pe atunci era o șmecherie. Apoi am tot crescut. Sigur, pare că mă laud aici. Nici vorba! Încerc doar să subliniez faptul că toată viața mea am făcut doar ce mi-a plăcut. Asta m-a ferit de muncă. Nu provin dintr-o familie bogată, nu am nicio mătușă Tamara, nu câștig la Loto (probabil și din cauză că nu joc), deci a cam trebuit să mă descurc singur. Și mi se pare că am cam făcut-o. Modestia-i pentru proști, vorba lui Nicolae Iorga. :)
De câțiva ani conduc o companie de training și consultanță iar întreținerea mi-o plătesc vorbindu-le oamenilor. Destul de bine dacă e să mă iau după formularele de feedback dar nu despre asta este vorba aici. Tot preambulul acesta are un singur scop. Dacă vrei să faci bine ce faci trebuie să-ți placă asta înainte de orice. Partea bună? Niciodată nu e prea târziu să te reorientezi profesional. Partea proastă? Puțini au curajul să o facă. Uită-te în jurul tău. La magazine, la spital, la ghișee, oriunde. Vei vedea oameni plictisiți, apăsați de probleme, triști. De ce? Unii dintre ei au ajuns în job-ul acela conjunctural. Nu acela a fost planul lor. Are sens? Hai să-ți arăt un filmuleț care va demonstra că dacă îți place meseria aleasă vei excela.
Ei? Cum e? Acum mă crezi? Câți medici procedează așa? Puțini, exact cei care s-au făcut medici din pasiune. Și este valabil pentru orice profesie. Fie că ești preot, chimist, arhitect, muzician sau profesor, trebuie să îți placă ce faci pentru ca lucrurile să iasă bine. Altfel... e fușereală!
Nu știu cine a scornit treaba asta cu munca. Trebuie să muncești pe brânci pentru a avea. Să transpiri, să-ți dai sufletul pentru a obține rezultate. Serios? E o țară liberă, fă tu asta dacă vrei. Eu prefer să mă distrez alături de colegii mei și de cei care vin la cursurile noastre.
Hei-rup, hei-rup, hei-rup...
Eram un băiețel slăbuț și destul de bolnăvicios pe la începutul anilor '80. Purtam ochelari (Purtam e doar un fel de-a spune, ieșeam cu ei din casă pentru a arăta asta părinților și cum dispăream din raza lor vizuală mi-i dădeam jos. Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să nu facă asta. Eu am fost un bou, recunosc, și acum am dioptrii serioase), luam premii, citeam în medie o carte pe zi, cântam la chitară, ce mai tura-vura, nu eram chiar profilul unuia care se descurcă la bătaie. Și ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, am avut meningită și hepatită la vreo doi ani diferență. Vreo câțiva ani nu am avut voie să fac mișcare. Și citeam. Citeam mult. (Dacă există copii care citesc ce scriu eu aici îi îndemn să facă asta. Îmi vor mulțumi peste câțiva ani). Așa am învățat foarte multe lucruri. Unele mi-au adus note bune = premii = cărți = chitară și aș putea continua, altele mi-au adus foloase pe stradă. Cum așa? Ieșeam din diferite situații delicate (adică firava-mi față nu încerca să oprească pumnii eventuali care s-ar fi putut îndrepta asupră-mi, ca să exprim elevat) cu ajutorul cuvintelor. Am descoperit că dacă sunt combinate eficient, ele, cuvintele, pot face minuni. Și mi-am zis că e o chestie!
Pe la sfârșitul anilor '80, licean fiind, am descoperit arta conversației cu fetele. Ce reconfortant era pe atunci pentru mine să mă văd în top-ul popularității masculine din acea perioadă. Sigur, acum mă amuz pe acest subiect, acum sunt adult. :)
Pe 1 aprilie 1990 , elev într-a XI-a încă, împreună co colegul Emi, am început să scriu în presa locală. Din nou am constatat că toate cărțile alea din copilărie mi-au fost de folos. Cuvintele ieșeau lesne. Perioada aceea a fost o piatră de hotar în ceea ce mă privește. Atunci mi-am promis că nu voi munci niciodată. A urmat o perioadă scurtă în televiziune iar apoi brusc, armata. Despre asta voi scrie altă dată, acum amintesc doar faptul că tot arta conversației m-a ajutat să obțin cel mai râvnit loc din unitate, radiotelegrafist pe Centru de Transmisiuni (radist CT pour les connaisseurs). După armată am plecat la facultate în Iași. Aici am reușit să construiesc una dintre cele mai puternice rețele de distribuție din Moldova fără să fi lucrat în prealabil în vânzări. Din nou m-au ajutat cuvintele. N-am simțit un moment că muncesc. 3 ani mai târziu m-am întors în Oneștiul natal unde, pentru 5 ani, m-am distrat zilnic în radioteleviziunea locală alături de niște oameni super haioși despre care voi scrie cândva. Ce să vezi? Planul meu funcționa! Nu munceam defel dar câștigam decent. Aici e de mine, ca-n Ivan Turbincă.
Peste câțiva ani m-am mutat în București. Primii ani au fost un calvar, recunosc. Am început încet, încet să caut ceva care să-mi placă. Și așa am ajuns să lucrez în telecom, inițial într-un call-center. Rețin că la vremea aceea aveam cele mai multe contracte din firmă iar majoritari erau clienții din provincie cu care nu mă vedeam. Vorbeam la telefon, le trimiteam draft-ul de contract și ulterior, facturile. Pe atunci era o șmecherie. Apoi am tot crescut. Sigur, pare că mă laud aici. Nici vorba! Încerc doar să subliniez faptul că toată viața mea am făcut doar ce mi-a plăcut. Asta m-a ferit de muncă. Nu provin dintr-o familie bogată, nu am nicio mătușă Tamara, nu câștig la Loto (probabil și din cauză că nu joc), deci a cam trebuit să mă descurc singur. Și mi se pare că am cam făcut-o. Modestia-i pentru proști, vorba lui Nicolae Iorga. :)
De câțiva ani conduc o companie de training și consultanță iar întreținerea mi-o plătesc vorbindu-le oamenilor. Destul de bine dacă e să mă iau după formularele de feedback dar nu despre asta este vorba aici. Tot preambulul acesta are un singur scop. Dacă vrei să faci bine ce faci trebuie să-ți placă asta înainte de orice. Partea bună? Niciodată nu e prea târziu să te reorientezi profesional. Partea proastă? Puțini au curajul să o facă. Uită-te în jurul tău. La magazine, la spital, la ghișee, oriunde. Vei vedea oameni plictisiți, apăsați de probleme, triști. De ce? Unii dintre ei au ajuns în job-ul acela conjunctural. Nu acela a fost planul lor. Are sens? Hai să-ți arăt un filmuleț care va demonstra că dacă îți place meseria aleasă vei excela.
Ei? Cum e? Acum mă crezi? Câți medici procedează așa? Puțini, exact cei care s-au făcut medici din pasiune. Și este valabil pentru orice profesie. Fie că ești preot, chimist, arhitect, muzician sau profesor, trebuie să îți placă ce faci pentru ca lucrurile să iasă bine. Altfel... e fușereală!
Nu știu cine a scornit treaba asta cu munca. Trebuie să muncești pe brânci pentru a avea. Să transpiri, să-ți dai sufletul pentru a obține rezultate. Serios? E o țară liberă, fă tu asta dacă vrei. Eu prefer să mă distrez alături de colegii mei și de cei care vin la cursurile noastre.
Hei-rup, hei-rup, hei-rup...
vineri, 6 februarie 2015
Prostul, eterna poveste
Sunt câteva treburi pe care nu le înțeleg nici în ruptul capului. Nu le înțeleg și pace! Sigur, proști au existat mereu, nu e un secret. Și vorba lui Murphy, ”orice este prost în lume, poate deveni și mai prost”. Știu, știu la ce te gândești. Îi fac proști pe alții ca să stau eu într-o lumină favorabilă. E o țară liberă, poți gândi ce vrei. Mă rog, gata cu vorbăria. Ia să vin eu cu niște exemple.
Transportul este un factor extrem de important în viața fiecăruia dintre noi. Cel mai des venim în întâmpinarea acestui factor cu o mașină, o motocicletă, un avion ori elicopter, o barcă etc. Cei mai multi dintre noi folosim mașina. Ce mașină? Asta e! Cele mai proaste alegeri? Mașinile sport dacă ai peste 60 de ani, eventual și o burtă care nu-ți permite să-ți vezi... degetele de la picioare, ce credeai că scriu? Pe bune, când ai minim 60 de ani (indiferent dacă ești bărbat sau femeie) tu îți iei Porsche roșu? Lăsând la o parte faptul că în București (locul în care-mi duc traiul zilnic) vei merge cu viteza medie de 30 de km/h. de ce ai conduce o mașină care-ți mută pietrele din rinichi și litiaza în cutia craniană? (cutie craniană avem cu toții, creierul e pe lista de opționale) Un alt mijloc de locomoție este SUV-ul. Băi nene, dacă locuiești în oraș, nu mergi la munte decât pe Valea Prahovei, de ce ți-ai lua o astfel de mașină? Și dacă tot ai făcut asta, de ce peștii mei îți iei doar opțiunea 2WD, mereu tracțiune spate? Da' cine sunt eu să te iau la bani mărunți? În definitiv tu știi cum e mai bine.
Vacanțele au un rol major în viața noastră. nu poți doar să trudești, îți trebuie și ceva odihnă. Aici aș dori să-i nominalizez pe următorii:
-cei care au rău de mare și închiriază bungalow-uri pe apă cu podea de sticlă (da, știu eu pe unii care și-au vărsat măruntaiele în fiecare zi) :)
-cei care merg în vacanțe externe, nu știu o buche într-o limbă străină și nu vor să achite serviciile unui ghid profesionist
-cei care aleg all sau ultra all inclusive pentru a-și lua câte 8 kile de hrană la fiecare masă iar după ce gustă din fiecare se ridică ușor nemulțumiți că n-au mici
-cei care se plâng în Croația că nu au plaje cu nisip fin
Tăticu', la prima căutare pe Google afli orice despre orice. Cum să mai fii luat prin surprindere? Cum să nu știi cum va arăta camera ta, cum sunt plajele, ce mâncăruri se pot servi etc?
Sigur. aș mai putea scrie despre multe alte lucruri. Voi încheia cu abonamentul la sală. Zilele trecute am scris aici despre Stelu. Acum voi scrie despre aceeași sală, loc select într-un hotel de 5 stele din București. Facilitățile sunt ireproșabile, totul arată perfect. Eh, mai sunt și oamenii, bată-i vina. Văd în fiecare zi oameni care vin la sală echipați regulamentar, au și un prosop în jurul gâtului dar nu fac un exercițiu. O ard tot timpul cu un telefon la ureche și gesticulează amplu. Cei mai simpatici dintre ei vin la piscină. Mă gândeam astăzi să fac ceva poze care să ilustreze grafic cele ce urmează. Nu cred că-i tocmai în regulă, motiv pentru care trebuie să mă crezi pe cuvânt. Sau nu. Deci, distinșii domni (până acum am văzut doar bărbați care fac asta) intră în piscina acoperită. Pe marginea bazinului sunt câteva zeci de chaise longue-uri care nu-și au rostul. Cel puțin așa credeam până acum. Cum spuneam, distinșii domni întră la piscină, fac dușul regulamentar și... se întind pe chaise longue-uri (Vezi? Nu e o întâmplare, chiar știu de unde se trage șezlongul) :)
Pe totți sfinții, cum să plătești abonament lunar la piscină ca să stai întins pe marginea unui bazin acoperit? În februarie, când afară sunt -2 grade? Serios?
M-am gândit serios la treburile astea și m-am tot întrebat de ce mă deranjează. Am ajuns la concluzia că invidia e de vină. Da, sunt invidios pe producătorii auto, pe agențiile de turism, pe sălile de fitness și pe mulți alții. Mă muncește faptul că toți aceștia iau o parte din banii proștilor. Mi-e ciudă că nu-mi revine și mie ceva. Proștii nu vin la cursurile mele. Ei nu merg la cursuri defel. Asta e, nu poți să le ai pe toate. Mă mulțumesc sincer cu faptul că sunt perfect. În definitiv, ce-mi trebuiesc mie proști la cursuri? Cu atât mai mult cu cât am parte în sală numai de oameni deștepți. Ca tine. Exact tu care citești acum și zâmbești. :)
Transportul este un factor extrem de important în viața fiecăruia dintre noi. Cel mai des venim în întâmpinarea acestui factor cu o mașină, o motocicletă, un avion ori elicopter, o barcă etc. Cei mai multi dintre noi folosim mașina. Ce mașină? Asta e! Cele mai proaste alegeri? Mașinile sport dacă ai peste 60 de ani, eventual și o burtă care nu-ți permite să-ți vezi... degetele de la picioare, ce credeai că scriu? Pe bune, când ai minim 60 de ani (indiferent dacă ești bărbat sau femeie) tu îți iei Porsche roșu? Lăsând la o parte faptul că în București (locul în care-mi duc traiul zilnic) vei merge cu viteza medie de 30 de km/h. de ce ai conduce o mașină care-ți mută pietrele din rinichi și litiaza în cutia craniană? (cutie craniană avem cu toții, creierul e pe lista de opționale) Un alt mijloc de locomoție este SUV-ul. Băi nene, dacă locuiești în oraș, nu mergi la munte decât pe Valea Prahovei, de ce ți-ai lua o astfel de mașină? Și dacă tot ai făcut asta, de ce peștii mei îți iei doar opțiunea 2WD, mereu tracțiune spate? Da' cine sunt eu să te iau la bani mărunți? În definitiv tu știi cum e mai bine.
Vacanțele au un rol major în viața noastră. nu poți doar să trudești, îți trebuie și ceva odihnă. Aici aș dori să-i nominalizez pe următorii:
-cei care au rău de mare și închiriază bungalow-uri pe apă cu podea de sticlă (da, știu eu pe unii care și-au vărsat măruntaiele în fiecare zi) :)
-cei care merg în vacanțe externe, nu știu o buche într-o limbă străină și nu vor să achite serviciile unui ghid profesionist
-cei care aleg all sau ultra all inclusive pentru a-și lua câte 8 kile de hrană la fiecare masă iar după ce gustă din fiecare se ridică ușor nemulțumiți că n-au mici
-cei care se plâng în Croația că nu au plaje cu nisip fin
Tăticu', la prima căutare pe Google afli orice despre orice. Cum să mai fii luat prin surprindere? Cum să nu știi cum va arăta camera ta, cum sunt plajele, ce mâncăruri se pot servi etc?
Sigur. aș mai putea scrie despre multe alte lucruri. Voi încheia cu abonamentul la sală. Zilele trecute am scris aici despre Stelu. Acum voi scrie despre aceeași sală, loc select într-un hotel de 5 stele din București. Facilitățile sunt ireproșabile, totul arată perfect. Eh, mai sunt și oamenii, bată-i vina. Văd în fiecare zi oameni care vin la sală echipați regulamentar, au și un prosop în jurul gâtului dar nu fac un exercițiu. O ard tot timpul cu un telefon la ureche și gesticulează amplu. Cei mai simpatici dintre ei vin la piscină. Mă gândeam astăzi să fac ceva poze care să ilustreze grafic cele ce urmează. Nu cred că-i tocmai în regulă, motiv pentru care trebuie să mă crezi pe cuvânt. Sau nu. Deci, distinșii domni (până acum am văzut doar bărbați care fac asta) intră în piscina acoperită. Pe marginea bazinului sunt câteva zeci de chaise longue-uri care nu-și au rostul. Cel puțin așa credeam până acum. Cum spuneam, distinșii domni întră la piscină, fac dușul regulamentar și... se întind pe chaise longue-uri (Vezi? Nu e o întâmplare, chiar știu de unde se trage șezlongul) :)
Pe totți sfinții, cum să plătești abonament lunar la piscină ca să stai întins pe marginea unui bazin acoperit? În februarie, când afară sunt -2 grade? Serios?
M-am gândit serios la treburile astea și m-am tot întrebat de ce mă deranjează. Am ajuns la concluzia că invidia e de vină. Da, sunt invidios pe producătorii auto, pe agențiile de turism, pe sălile de fitness și pe mulți alții. Mă muncește faptul că toți aceștia iau o parte din banii proștilor. Mi-e ciudă că nu-mi revine și mie ceva. Proștii nu vin la cursurile mele. Ei nu merg la cursuri defel. Asta e, nu poți să le ai pe toate. Mă mulțumesc sincer cu faptul că sunt perfect. În definitiv, ce-mi trebuiesc mie proști la cursuri? Cu atât mai mult cu cât am parte în sală numai de oameni deștepți. Ca tine. Exact tu care citești acum și zâmbești. :)
marți, 3 februarie 2015
Cum cine e Buricul Pământului? Stelu!
Astăzi mi-a fost dat să asist la o fază care m-a dat pe spate. Definitiv! Și credeam că le-am văzut pe toate, că nimic nu mă va mai scoate din ale mele. Aiurea. Bine, să vezi cum a fost....
Astăzi, pe la 14.00, eram la bazin. (Da, mă! Merg la sală zilnic, oftică-te!). Am înotat cca 1 oră, așa cum fac în fiecare zi (mai oftică-te o dată), apoi m-am băgat în jacuzzi. Acolo a început totul. Ca să înțelegi mai bine, găletușa aia de jacuzzi are un diametru de cca 2 m. Practic, 4 persoane stau lejer la bulbuci. Când am intrat eu mai erau 2 tipi, unul dintre ei foarte volubil. La el mă voi referi de aici înainte de aceea îl voi numi Stelu. Nu știu de ce dar în mintea mea așa se intitulează individul. Stelu are cam 55-60 de ani, se ține destul de bine, ușor pedant și vorbește ca și cum ar deține toate secretele omenirii de la facerea Lumii până la sfârșitul ei.
După bazin + dușul regulamentar m-am insinuat în jacuzzi. Stelu mă fixa cu o privire incertă. La început nu am înțeles de ce. După câteva minute de liniște (d'aia jenantă, nene) a decis că poate continua. Și a făcut-o aplecându-se către urechea colegului de bulbuci. Colegul devenea din ce în ce mai jenat. Mde, bărbații nu se simt foarte în largul lor când sunt aproape goi și se lipesc unii de alții. :) N-am reușit să aud mare lucru, Stelu mormăia indescifrabil.
După 3 cicluri de bulbuci m-am băgat la un duș. În timp ce-mi dădeam clorul din păr mi s-a părut că-l aud. Ptiu, drace! Mi-a intrat Stelu-n cap, mi-am zis. Da' de unde, Stelu era la 2 cabine de mine și turuia de zor. Am ieșit repede în ideea în care scap de el la vestiar. N-a fost să fie. Stelu + colegul au intrat în vestiar 3 minute după mine. Și a început (reproduc din memorie; dacă nu am reținut exact, asta e).
”Dacă vrei să ai acces la gaze, știu unde trebuie vorbit. Tu crezi că N. a fost de capu' lui? Ești copil? Plus că e nevoie de aprobări de sus. Și e sigură treabaaaaa!”. ”Licențele nu se dau oricui. Ele costă, înțelegi”, ”Putem vorbi pentru aprobări, îi știu pe băieți. Rezolvăm și în teritoriu.”, ”Pentru standardele de care zici tu, trebuie discutat cu cei de la Uniune. Nimic nu-i imposibil”. În linii mari cam așa a decurs toată treaba. Începeam deja să mă umflu în pene pe motiv că sunt coleg de sală cu Stelu, aka Buricul Pământului sau Ombilicul Terrei (e doar semantică). Stelu e maxim, am zis! Părul meu era deja uscat, țineam uscătorul de păr în mână de chichi. Nu se făcea să pierd așa ocazie. Brusc, momentul magic s-a produs! A sunat telefonu' lu' Stelu! Ești atent? Ai un infinit de încercări să ghicești ce a urmat. Te lași păgubaș? A, nu? Bine, mai încearcă. Nu. Nu. Nu. Nu. Nici asta. Neah! Renunți? În sfârșiiiit...
”Alo! Cum pisici să te sun dacă nu mai am credit? Cu ce?”, a tunat Stelu cu spume la gură.
Stelu, du-te-n ***********************************************************************************!
Înainte de toate, dacă vreodată mai e Stelu-n jacuzzi, eu aștept până iese. Cum să zici ”cum pisici să te sun”? Pe de altă parte, cum să n-ai tu câțiva cenți, acolo, măcar de beep? În momentele astea mi-e ciudă că n-am un jpeg cu Stelu. Zău c-ar trebui să fie celebru!
Astăzi, pe la 14.00, eram la bazin. (Da, mă! Merg la sală zilnic, oftică-te!). Am înotat cca 1 oră, așa cum fac în fiecare zi (mai oftică-te o dată), apoi m-am băgat în jacuzzi. Acolo a început totul. Ca să înțelegi mai bine, găletușa aia de jacuzzi are un diametru de cca 2 m. Practic, 4 persoane stau lejer la bulbuci. Când am intrat eu mai erau 2 tipi, unul dintre ei foarte volubil. La el mă voi referi de aici înainte de aceea îl voi numi Stelu. Nu știu de ce dar în mintea mea așa se intitulează individul. Stelu are cam 55-60 de ani, se ține destul de bine, ușor pedant și vorbește ca și cum ar deține toate secretele omenirii de la facerea Lumii până la sfârșitul ei.
După bazin + dușul regulamentar m-am insinuat în jacuzzi. Stelu mă fixa cu o privire incertă. La început nu am înțeles de ce. După câteva minute de liniște (d'aia jenantă, nene) a decis că poate continua. Și a făcut-o aplecându-se către urechea colegului de bulbuci. Colegul devenea din ce în ce mai jenat. Mde, bărbații nu se simt foarte în largul lor când sunt aproape goi și se lipesc unii de alții. :) N-am reușit să aud mare lucru, Stelu mormăia indescifrabil.
După 3 cicluri de bulbuci m-am băgat la un duș. În timp ce-mi dădeam clorul din păr mi s-a părut că-l aud. Ptiu, drace! Mi-a intrat Stelu-n cap, mi-am zis. Da' de unde, Stelu era la 2 cabine de mine și turuia de zor. Am ieșit repede în ideea în care scap de el la vestiar. N-a fost să fie. Stelu + colegul au intrat în vestiar 3 minute după mine. Și a început (reproduc din memorie; dacă nu am reținut exact, asta e).
”Dacă vrei să ai acces la gaze, știu unde trebuie vorbit. Tu crezi că N. a fost de capu' lui? Ești copil? Plus că e nevoie de aprobări de sus. Și e sigură treabaaaaa!”. ”Licențele nu se dau oricui. Ele costă, înțelegi”, ”Putem vorbi pentru aprobări, îi știu pe băieți. Rezolvăm și în teritoriu.”, ”Pentru standardele de care zici tu, trebuie discutat cu cei de la Uniune. Nimic nu-i imposibil”. În linii mari cam așa a decurs toată treaba. Începeam deja să mă umflu în pene pe motiv că sunt coleg de sală cu Stelu, aka Buricul Pământului sau Ombilicul Terrei (e doar semantică). Stelu e maxim, am zis! Părul meu era deja uscat, țineam uscătorul de păr în mână de chichi. Nu se făcea să pierd așa ocazie. Brusc, momentul magic s-a produs! A sunat telefonu' lu' Stelu! Ești atent? Ai un infinit de încercări să ghicești ce a urmat. Te lași păgubaș? A, nu? Bine, mai încearcă. Nu. Nu. Nu. Nu. Nici asta. Neah! Renunți? În sfârșiiiit...
”Alo! Cum pisici să te sun dacă nu mai am credit? Cu ce?”, a tunat Stelu cu spume la gură.
Stelu, du-te-n ***********************************************************************************!
Înainte de toate, dacă vreodată mai e Stelu-n jacuzzi, eu aștept până iese. Cum să zici ”cum pisici să te sun”? Pe de altă parte, cum să n-ai tu câțiva cenți, acolo, măcar de beep? În momentele astea mi-e ciudă că n-am un jpeg cu Stelu. Zău c-ar trebui să fie celebru!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)