joi, 12 martie 2015

Bărbatul trebuie să fie dur, nenică!

   Mi-am propus să scriu materialul ăsta pe 9 martie. Nu mi-a ieșit, până aseară am predat un nou curs de Formator. Am fost în sală până seara, târziu, așa că am amânat. Până acum. Materialul are și rol de preambul pentru un modul de curs Bărbați versus Femei care va fi susținut în Caravana Națională Excellency despre care voi scrie în curând.

   8 Martie este o zi specială de când mă știu. Este ziua (insist, ziua, adică singura de cele mai multe ori) în care o sărbătorim pe ea, Femeia, indiferent că este mama, educatoarea/învățătoarea/profesoara, prietena, logodnica, soția, amanta, colega, șefa, subalterna, vecina, casierița de la supermarket, femeia de serviciu sau pur și simplu orice femeie care ne iese în cale. Wikipedia ne arată că a opta zi din martie este cunoscută pe planeta asta drept Ziua Internațională a femeii. Cu toate acestea noi, ca superiori ce suntem (cei mai viteji și mai drepți dintre traci, ce mama naibii?) nu ne punem la mintea siropoșilor ăștia ce-o ard online mondial cât e ziulica de lungă. Nuuu! Noi suntem duri, bărbați, masculi... cojones, frățică.

Am urmărit atent maniera în care bărbații tratează ziua de 8 Martie deoarece am ceva antecedente pe topicul cu pricina, vezi AICI. Nimic surprinzător, ca să zic așa. Aceleași femei resemnate la supermarket, aceeași bărbați indiferenți. De fapt, ar fi ceva nou. Anul ăsta mi s-a părut că discuțiile au atins o latură neexplorată până acum. Bărbații, unii dintre ei ca să fiu corect, au adoptat o atitudine belicoasă pe modelul ”nu mă cobor la acest nivel încât să omagiez gratuit femeile”, ”niciun bărbat nu ar trebui să fie atât de siropos”, ”eu nu fac parte din grupul libidinoșilor” și așa mai departe. Pe mine m-a pus puțin pe gânduri treaba asta, serios. Am încercat să-mi imaginez ce anume a dus la ruptura asta atât de evidentă, să-mi explic de unde ni se trage atitudinea. N-am tras o concluzie încă, mai lucrez la asta.
Sigur, există câteva sute de pagini web ori de Facebook care exagerează cu tone de dulcegării de toată jena, majoritatea pline de greșeli gramaticale pe tema zilei de 8 Martie. Mai există și celebrul personaj Radu F. Constantinescu asupra căruia nu vreau să insist. E suficient că există. Cu toate astea, cred că e nevoie de mai multe motive care să te convingă. Nu pot crede că un personaj extrem de cinic, e drept, cu o activitate abundentă în blogosferă (într-o zi am să scriu câteva cuvinte despre niște obiceiuri frecvente în blogosferă), poate determina atât de mulți bărbați să adopte o atitudine de macho doar ca să nu fie etichetați siropoși. Așa cum nu pot crede că există un motiv plauzibil (exceptând proasta creștere) pentru care atât de mulți bărbați au ales mojicia ca mijloc de exprimare. Chestiunea care mă râcâie vizibil este dacă au folosit aceleași căi de comunicare cu femeile din viața lor. Cu propriile mame, de exemplu. Dacă răspunsul este da, măcar știm una și bună. Dar dacă acasă au fost mieroși iar în societate neînduplecați, e mai grav decât îmi imaginam. E patologic.

marți, 3 martie 2015

Despre dreptul la cunoaștere. Hai, mă... pe bune?

   Mi-o aduc aminte pe mamaia. Era din Ardeoani, lângă Tescaniul lui Enescu. Era o femeie credincioasă. Îmi aduc aminte că în vacanțele de vară mergeam la țară și mă bucuram teribil de asta. Mamaia mea a fost cea care m-a învățat Înger, Îngerașul meu, asta doar după ce am rugat-o eu. Da, doar după ce am rugat-o. Mi-a spus că nu e bine să obligi pe cineva să se roage, să creadă, să meargă la biserică. Oamenii vor face pasul către Dumnezeu când vor dori ei, nu când le cere altcineva asta. Pe atunci nu prea îmi era clar de ce spunea mamaia lucrurile astea însă era bătrână, trebuia să aibă dreptate. Așa învățasem la școală.
O vedeam în fiecare seară rugându-se înainte de culcare. Aș fi vrut să fac și eu asta însă nu știam cum. Am rugat-o să mă îndrume iar ea m-a ascultat. Așa am învățat rugăciunea copilăriei mele, Înger, Ingerașul meu. Nu era seară de la Dumnezeu fără ca eu să-mi spun rugăciunea.
Pe cât era de credincioasă mamaia mea, pe atât era de rezervată în lume. Nu discuta despre religie, nu dădea pilde, nimic de acest fel. Își vedea liniștită de credința ei. Era o femeie simplă, de la țară, fără prea multă carte. Așa era atunci.

Orele de religie în școală. Mare iureș pe subiect zilele acestea. Preoții din toate colțurile țării se întrec în smerenie când explică importanța religiei, BOR-ul a scris istorie organizând prima campanie publicitară din istorie (vezi Liana Stanciu, Manuela Hărăbor, Sofia Vicoveanca, Ana Blandiana, Connect-R), din-cale-afară-de-fericitul Daniel face declarații de tipul "Înscrierea pentru ora de Religie este un act de credinţă, de mărturisire publică a credinţei, a iubirii noastre faţă de Hristos şi a dorinţei noastre de a creşte spiritual. Biserica a botezat copiii pe care părinţii i-au născut şi i-au adus să fie botezaţi. Dacă Biserica a botezat copiii înseamnă că are şi datoria de a-i creşte în credinţă".
N-am o problemă cu predarea religiei în școală. Cu o singură condiție: să fie vorba despre o istorie a religiilor, cu atât mai mult cu cât ne putem mândri cu Mircea Eliade și al sau Tratat de Istorie a Religiilor. În România există cel puțin 15 culte religioase, firesc ar fi să fie studiate toate.
”Biserica a botezat copiii pe care părinţii i-au născut şi i-au adus să fie botezaţi. Dacă Biserica a botezat copiii înseamnă că are şi datoria de a-i creşte în credinţă", spune exagerat-de-fericitul Daniel? Foarte bine. Atunci aș completa așa: Biserica are datoria de a-i crește și educa, de a le asigura accesul la informație, de a-i ajuta să se exprime corect gramatical, de a-i ajuta să treacă examenele cinstit, de a le insufla dorința de a ajuta, de a cultiva voluntariatul etc. Bat câmpii, așa e?
Întreprinderea Bisericii este de înțeles, în definitiv este nevoie de enoriași pe termen lung. Ce mi se pare mie incredibil este reacția societății, a părinților în cele din urmă. Au îmbrățișat ideea instantaneu! Este notoriu faptul că învățământul românesc se află într-un impas cum n-a mai fost vreodată, procentele de promovabilitate ”reușite” în ultimii ani îmi dau fiori pe șira spinării, programa școlară este elucubrantă. Cu toate acestea, prima grijă este introducerea [obligativității] orelor de religie în școli. Așa rezolvăm totul!
Sunteți bolnavi? Nu cred că ar ieși atât deranj dacă ar fi vorba de introducerea unor module de comunicare, de persuasiune, de competențe antreprenoriale, de ore de dezvoltare fizică armonioasă. În definitiv, de ce ne-am dori copii deștepți și sănătoși? Nu e important. Să-i știm la orele de religie, asta e tot ce contează.

Da, cred în Dumnezeu! Este vorba de Dumnezeul care mă face să ajut oamenii, să le dau șanse celor care sunt la început de carieră, să organizez și să particip la programe de voluntariat, să nu fac rău nimănui, fără să-mi ceară astea. Dumnezeul în care cred eu nu mă trimite pe stradă să-i conving pe oameni de importanța religiei în școală, El știe că oamenii vor veni la El când sunt pregătiți pentru asta. Este Dumnezeul în care credea mamaia mea, femeie simplă de la țară, fără prea multă carte. O fi vorba despre același Dumnezeu pe care-l invocă oamenii în campania publicitară pe Youtube? 

duminică, 1 martie 2015

Despre grandilocvenții de Facebook

   În urmă cu câteva ore, cineva din lista mea de prieteni de pe Facebook a scris o treabă care mi-a atras atenția: ”astăzi s-a născut marele ion creangă...”. Ortografiat exact așa cum vezi.
Aș fi vrut să las un comment. Aș fi scris ”Cât de mare s-a născut? Sper că e băiat pentru că altfel cu numele ăsta va avea de îndurat ceva glume. Ce notă a primit la naștere? Sper să fie sănătos iar părinții să se bucure de el”. Nu am avut cum, respectivul și-a șters postarea.
Sigur că da, Ion Creangă s-a născut pe 1 martie. În urmă cu 178 de ani dar cine mai stă să-i numere? În școală ni se spunea că este cel mai mare povestitor român, lucru care mă confuza olecuță. Cum adică povestitor? Tot în școală am aflat că Mihail Sadoveanu este cel mai mare scriitor român iar Eminescu cel mai mare poet din spațiul carpato-danubiano-pontic, zonă geografică de care am auzit inițial tot în școală. Câțiva ani mai târziu, după ce am citit ceva cărți, am început să mă revolt. Am împărțit titlul de cel mai mare scriitor român între Marin Preda și Mihail Sebastian. L-am descoperit și pe Țuțea care poate trece lesne drept povestitor, i-am descoperit pe Blaga și Nichita în poezie. Practic, eșafodajul copilăriei mele școlare s-a zdruncinat teribil.
Stai, nu spun că nu-mi place Creangă. Cum aș putea spune asta? Îl iubesc pe Creangă. Pentru că-s moldovean, îl iubesc de două ori. Doar că nu sunt de acord cu supranumele cel mai mare povestitor român. Până la urmă e treaba mea, nu? E o țară liberă. Dar să revin la treaba cu postarea.
Ce-mi place mie teribil, este că în lumea asta virtuală a Facebook-ului, scriitorii români (uneori și cei ce aparțin altor meleaguri) sunt pomeniți până la abuz de doar două ori: data nașterii și cea a decesului. Rar se mai găsește un temerar care mai amintește de activitatea lor literară. Probabil că e cool să marchezi și tu când e vorba de cultură, nu se știe când pică ceva. Dar nu despre asta vreau să scriu.
Tu ai în listă oameni prețioși? Artificiali, afectați, bombastici, convenționali, declamatori, emfatici, pompoși, retorici, sentențioși? E o întrebare retorică, sigur că ai. Cu toții avem. De la ce m-am luat? În urmă cu o lună-două am văzut o postare la cineva din lista mea, ceva cu Ramona. Știi unde bat? Exact această Ramona. :) Am dat eu singur click, vorba spotului publicitar, și am citit cartea dintr-o suflare. Da, nu m-am putut opri până nu am citit-o. Am găsit link-ul pe la orele 22.00 și m-am culcat pe la 5.00. Nu e cea mai mai mare capodoperă a,literaturii românești dar este amuzantă, pe mine m-a distrat. În cîteva zile, Ramona a devenit viral. Imediat au apărut prețioșii. ”O carte de 2 bani/un frustrat care-și umple golurile adolescenței cu întâmplări inventate/risipă de cuvinte etc”. Pe unii dintre ei i-am întrebat amuzat ”Deci ai citit cartea, da? Altfel nu-mi imaginez cum ai putea avea o opinie”. Răspunsurile erau de fiecare date bâiguite pe modelul ”am răsfoit-o puțin, după primele pagini am cedat”, cam pe modelul curvelor virgine.
O a doua carte pe care o amintesc aici (nu am citit-o încă dar sper să fac asta cât mai curând) este Scrisori către Rita. Autorul, Ștefan Caraman, postează periodic pasaje delicioase din carte. Așa am apucat să gust puțin din Rita. Apoi am văzut că a fost invitat la Dobro în emisiune însă nu am avut ocazia să ascult. Am citit ceva comentarii care erau pe același palier cu cele referitoare la Ramona. Din puținul pe care l-am citit, Scrisori către Rita pare a fi o chestie faină, care nu are nimic de-a face cu pornografia. Mai mult, Scrisori către Rita a fost pusă și în scenă. Pe bune. Sigur, nu încerc să conving pe nimeni de calitatea literară a celor două proiecte amintite mai sus. Doar vreau să subliniez (ca să folosesc un clișeu odios) faptul că prețioșii cărora le put Ramona și Rita nu par a avea vreo problemă cu Creangă, Eminescu, Topârceanu, Coșbuc, Slavici, Garabet Ibrăileanu și mulți alții care au dezbrăcat de sens cuvântul pornografie. Păi nu avem aceeași măsură pentru toți?
Cuuuum? Nu știați despre scrierile onorabililor?
1. Atunci de ce peștii mei nu stați în banca voastră?
2. Vă aștept cu comentarii după ce lecturați pornoșagurile cu pricina.
Păi ce plm*?

*plm=povestesc lumii mereu