luni, 5 septembrie 2016

Da, mă! Nu-s bărbat!

Mi-a zis un fost coleg, în urmă cu vreo 20 de ani, că dacă nu te uiți la fotbal, nu ești bărbat. Băi, dacă aș merge pe criteriul ăsta, nu-s bărbat. Da' deloc! Aseară am aflat de meciul România-Muntenegru destul de tărziu, datorită unui vecin de la o curte alăturată, care-i spunea cuiva, cu care vorbea la telefon, că se uită la meciul României, repriza a II-a. Am bănuit că tricolorii nu au fost prea glorioși în prima repriză, prea era liniște în cartier.
Cum spunea amicul, nu-s bărbat pen'că nu mă uit la fotbal. Păi cum aș putea să mă uit la un sport care n-are nimic în comun cu ideea de fair-play? Ditamai plăvanii de oameni se tăvălesc pe jos în chinuri după ce au fost [uneori] atinși cu un deget, solicită penalty-uri imaginare, dau de cele mai multe ori dovadă de egoism feroce și pentru toate astea, cred că li se cuvine statutul de VIP, de speciali, de zei. Mă uit la sport. La mai multe ramuri. Handbalul este una dintre ele. L-am și practicat în copilărie. Deși nu pare, handbalul este unul dintre cele mai dure sporturi. Dacă ai ști ce se întâmplă pe semicerc, câte vânătăi colectează un pivot în timpul unui meci, cât se aleargă la un meci, ai privi cu alți ochi acest sport. Acolo nimeni nu se tăvălește pe jos decât dacă are fractură deschisă, ruptură de ficat ori splină sau, în cazul femeilor, naștere înainte de termen. Atletismul îmi place, cu toate disciplinele lui. Tenisul îmi place mult. A, mă uit cu plăcere, de câte ori am ocazia, la tenis de masă. Sportivii acestei ramuri au împins atât de departe ideea de fair-play încât recunosc singuri că a fost punct pentru adversar atunci când, din cauza vitezei loviturilor, arbitrul nu poate vedea realitatea. Așa ceva e o utopie în fotbal. Mă uit din când în când și la darts, judo, lupte, haltere ori box. Preferatul meu, de departe, este snooker-ul. M-aș putea uita la acest sport cu anii. Rar vei găsi oameni atât de rafinați care să practice un sport. Sigur, e opinia mea.
Da, nu sunt bărbat pentru că nu mă uit la fotbal. Aminteam de meciul România-Muntenegru. Nu știu cum a decurs prima repriză. Pe cea de-a II-a am văzut-o printre picături. Am avut un déjà vu. În copilărie am văzut un meci mare pentru Oneștiul meu natal: Energia-Victoria București (ăsta era un satelit al lui Dinamo pe atunci). Ăsta a fost meciul. :)
Ce m-a făcut pe mine extrem de atent a fost ceea ce a urmat după meci. L-am văzut pe unul, Stoichiță, care încerca să pară miezul din dodoașcă. Zău, cum mi-l fezanda și tranșa el pe antrenoru' ăsta neamț și nou în același timp (scuze, nu i-am reținut numele. e o problemă veche de-a mea), n-ai văzut nicăieri în lumea civilizată. Așa cum n-ai văzut în lumea civilizată nici reporteri care să le inducă jucătorilor, mare parte dintre ei (la jucători mă refer) fiind săraci cu duhul, faptul că au fost distribuiți pe poziții de joc total străine lor, iar vinovat pentru asta e doar neamțu'. Să fie clar!
O altă chestie care m-a făcut să mă întreb dacă nu am călătorit cumva în timp a fost momentul interviurilor luate jucătorilor. Toți, dar absolut toți cei intervievați, spuneau că ”am dominat meciul de la un cap la altul”, ”am fost singurii cu ocazii la poartă”, ”meciul a fost la discreția noastră”etc. Băi, ăsta a fost momentul în care am început să-mi pun întrebările următoare:
1. Mi-a pus Bubu ceva în mâncare și eu am văzut totul pe dos?
2. Mi-am luat tratamentul de dimineață?
3. Am ațipit cel puțin 4 ani, exact cât ar putea trece între două campanii de calificare la Mondiale?
4. Jucătorii au fumat ceva între sfârșitul meciului și interviuri?
5. Citeau răspunsurile de pe prompter? (Aici recunosc sportiv, am avut ceva rezerve. Toți jucătorii se uitau în jos, loc în care nicio televiziune din lumea asta nu pune promptere. Plus că... citeau? Dooh!)
Ultima treabă pe care am observat-o la toți jucătorii intervievați a fost ”mâna care atinge fața” (cei care au fost la cursurile mele știu deja asta).
-Aveți ceva să-i reproșați lui.... (ăla care a ratat penalty-ul, ți-am spus că nu rețin nume)?
Fiecare respondent (nu, nu-i o greșeală, ăsta e cuvântul corect) își făcea un masaj facial în timp ce-și mângâia porubeii albi de pe creștet.
-Nici vorbă, ce să-i reproșăm? Se întâmplă frecvent astfel de lucruri.
Înțelegem cu toții destul de lesne că expresia astfel de lucruri este cât se poate de nevinovată, da? :)
Uite de asta nu sunt eu bărbat. Pen'că nu mă pot uita la niște oameni care calcă în picioare orice e legat de ideea de sport, de fair-play. 
Ia, gata! Uite că e Ronnie la masă și are șanse de break maxim!

luni, 1 august 2016

Cea mai mare mizerie din presă!

   Unul dintre cursurile pe care l-am predat în repetate rânduri și la care țin foarte mult, este cel de leadership. Nu, nu voi ține cursul acum. :)
Una dintre întrebări, la începutul cursului, este ”ce leader, din orice perioadă, îți vine în minte acum?”. Întrebarea pare extrem de banală, la vecinătate cu prostia chiar, nu-i așa? Ei, trebuie să știi că rar, extrem de rar (o dată într-o mie), numele care apare în extrageri este al unui personaj pozitiv. Primii în top sunt Hitler, Ceaușescu, Stalin etc. Ce spune asta despre noi? Spune că am fost modelați de mass-media ultimilor ani în așa hal încât vedem doar lucrurile negre, pline de ură, negative. Sigur, poți să nu fii de acord cu mine.
Dar să și probez ce am scris mai sus, da?
Pe la mijlocul primăverii a apărut o știre într-o publicație din Timișoara. Din păcate,. nu mai găsesc ”originalul”. Da' nu-i bai, avem atâtea ecouri. Iată-le:
Napoca News - http://www.napocanews.ro/2016/04/la-timisoara-a-inceput-dar-al-harb-taramul-razboiului-impotriva-crestinilor-romani.html
Impact Press - http://www.impactpress.ro/2016/04/alerta-mai-multi-imigranti-furiosi-au-atacat-pietoni-in-centrul-timisoarei-am-fugit-cat-am-putut-pe-lespezile-de-piatra-de-langa-bastion-ca-sa-scap-din-mainile-lor-povesteste-una-dintre-victi/
Aflasitu.eu - http://aflasitu.eu/violente-fara-precedent-in-romania-la-timisoara-imigrantii-au-vandalizat-strazi-si-au-atacat-oameni-in-centrul-orasului-imagini-socante/
Nașul TV (cum altfel?) - http://www.nasul.tv/alerta-mai-multi-imigranti-furiosi-au-atacat-pietoni-in-centrul-timisoarei-am-fugit-cat-am-putut-pe-lespezile-de-piatra-de-langa-bastion-ca-sa-scap-din-mainile-lor/
Curentul - http://www.curentul.info/actualitate/14266-mai-multi-imigranti-furiosi-au-atacat-pietoni-in-centrul-timisoarei
Fluierul.ro - http://www.fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=697461&title=mai-multi-imigranti-furiosi-au-atacat-pietoni-in-centrul-timisoarei
Reporteronline.ro - http://reporteronline.net/alerta-timisoaraimigrantii-furiosi-au-atacat-pietonii-centrul-orasului/
Loon.ro - http://loon.ro/imigranti-musulmani-furiosi-au-atacat-romani-centrul-timisoarei-fugit-cat-putut-pe-lespezile-de-piatra-de-langa-bastion-ca-sa-scap-din-mainile-lor-povesteste-una-dintre/
Actialmm.ro - http://actualmm.ro/alerta-mai-multi-imigranti-furiosi-au-atacat-pietoni-in-centrul-timisoarei/
Subiectul este ofertant, trebuie să recunosc. Pe fondul crizei refugiaților e ușor să faci rating cu o astfel de știre. Oamenii nu mai verifică de mult timp dacă o știre este adevărată sau nu. Scuza la îndemână este timpul. Cu alte cuvinte, iei știrea cu cel mai mare impact, o mesteci bine, după care o îmrăștii. Și ăia de scriu prin diferite locuri fac la fel. Doar că în cazul ultimilor, există (în teorie, cel puțin) deontologia profesională. Exact, de-on-to-lo-gi-a! Noțiunea asta ar fi trebuit să le oblige pe distinsele făpturi care publică prin diferite locuri să revină cu o dezmințire, cu un update, cu adevărul în definitiv. Ce să vezi? Doar Adevărul a făcut asta, ia de vezi minune:
Adevărul - http://adevarul.ro/locale/timisoara/cum-s-a-inventat-timisoara-povestea-romanului-terorizat-musulmani-manipularea-5-arabi-agresivi-ajuns-politie-facut-valva-internet-1_5707b5925ab6550cb8c338a3/index.html.
Nu încerc să induc faptul că cei mai profesioniști ziariști din România sunt cei de la Adevărul, nicidecum. Spun doar că ei au ales să demonteze un conflict care stătea să izbucnească. Acum au fost mai corecți.
Îți place sau nu, ăștia suntem.
Revin cu întrebarea: ce leader, din orice perioadă, îți vine în minte acum? :)

joi, 21 iulie 2016

Pentru cea care am iubit-o mult

   Am iubit-o încă de la început, din primele momente. Dar ce spun eu am iubit-o? Încă o mai iubesc. Sunt îndrăgostit de ea până peste cap. Mă atrage necontenit, cu gradul ei ridicat de dificultate, cu banalitățile ei, cu lucrurile ei unice, cu simililitudinile întâlnite la multe altele.
N-am avut curajul să oficializez relația cu ea. Am iubit-o mereu în taină, neștiut, neoficial. M-au amuzat mereu hachițele ei, secretele ei. Dintotdeauna am știut că e dificilă și asta m-a făcut să mă simt mândru, cu atât mai mult cu cât îmi place să cred despre mine că am înțeles-o, că o cunosc destul de bine.

   Nu sunt singurul care a dezvoltat o pasiune pentru ea. Nici vorbă! Suntem mulți. Mă rog... multișori, dacă pot formula așa (iată că am și reușit!). Pe vremuri am fost mai mulți. Acum ne rărim, avem acces la mai multe, unele dintre ele sunt mult mai tinere. Deși nu-mi dispac celelalte, recunosc sportiv, parfumul ei de domniță fină, stilată, trecută ușor de prima tinerețe, mă năucește în continuare, mă atrage în mrejele ei fără a-mi lăsa vreo șansă de a mă împotrivi, chiar și formal. Mi se pare atât de frumoasă încât îmi vine să urlu de furie uneori. Da, atunci când văd că suntem din ce în ce mai puțini cei care mai avem sentimente pentru ea. A, și mai e ceva. O iubesc atât de mult încât nici măcar nu observ că este pe moarte. Sau observ, dar nu vreau să accept. Știu, sună complicat.

   Încerc din răsputeri să o salvez. O prezint cât pot eu de bine la toate cursurile mele și îmi crește inima de fiecare dată când mai găsesc oameni ca mine, care-o iubesc, o prețuiesc la fel ca mine. Mă așteptam ca persoanele publice, politicienii, profesorii universitari, academicienii acestei țări să aibă măcar o simpatie pentru ea, dacă nu iubire. Și nu e mereu așa. Țara asta nu a avut vreodată un președinte, un prim-ministru, un președinte de cameră  care s-o iubească necondiționat. Și e greșit! Toți se folosesc de ea și, din păcate, foarte puțini în mod onest. Din ce în ce mai mulți o siluiesc, își bat joc de ea, o schingiuesc, o măscăresc. Iar ea, frumoasa, distinsa, așteaptă resemnată ca toate acestea să se termine.
Da, cetitorule care-ai ajuns până aici. limba română, căci despre ea scrie autorul, este pe moarte. Și nu mă refer aici la neologismele deșănțate de tip atașamentele de pe e-mail, ce locație interesantă, ori face sens. Lucrul cel mai banal care-mi vine acum în minte este prepoziția pe. Eu am declarat decesul acestei părți de vorbire. Care-am iubit-o mult! :)
Sigur, nu e la îndemâna or'șicui să știe că prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt, că prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Pare destul de complicat. De fapt, chiar e. Da' măcar să știm că nu putem scrie ori zice mașina care-am văzut-o azi. Or'șicât, unii dintre noi am luat BAC-ul (dacă ai de gând să bagi mizeria aia odioasă cu bac-ul de la Tulcea, vin la tine printre megabiții de Internet și te strâng de gât!), măcar de-o prepoziție să știm și noi. Nu?
Mă tot gândesc la soluții. Singura treabă care-mi vine în minte este cutia cu amenzi. Pe vremea când lucram în radio, aveam o cutie în redacție. Fiecare om care ieșea pe post putea deveni membru cotizant. Mai pe scurt, dacă slobozeai vreo dumă sau gherlă (îți voi explica altă dată deosebirile dintre acestea), te duceai frumușel la cutie și băgai bănuțul. Cum ar fi să avem și noi, poporul român, o cutie cu amenzi? Ai ratat o prepoziție? Pac! A ieșit din pământ (literalmente) cutia. Bagi bănuțul, n-ai scăpare. Ți-a ieșit dezacordul? Puf, marcă banu'! În scurt timp, ori vom vorbi cu toții corect, ori vom deveni cel mai tăcut popor.  Nu știu, ceva trebuie să se întâmple! Gata, mă duc să mai citesc niște materiale care le-am selectat.
Cât? 5 lei? Asta e...

joi, 30 iunie 2016

Despre bărbați și femei

   Lucrez la o carte. Mă rog, am întrerupt puțin dar, generic vorbind, lucrez la o carte. Se numește ”Cum prezint când prezint”. Nu voi aduce chestii care vor revoluționa omenirea și nici nu voi crea o nouă eră. În linii mari este despre cum poți susține prezentări cu impact sporit. Aceasta este prima mea carte și cred eu că va fi oarecum cu ”circuit închis” în sensul că mare parte dintre cititori vor fi cursanții Caravanei Excellency. Cel puțin o perioadă. Ea se va găsi atât în format hard copy (print, cum ar veni) cât și e-book și audiobook. Imediat după ce toate variantele vor exista pe piață, voi începe lucrul la cea de-a doua carte. Cred că aceasta va fi mai populară deoarece informațiile pe care le voi oferi nu vor fi aplicate doar în business ori public speaking. Cea de-a doua carte se va numi ”Bărbați vs femei”. Astăzi mi-am salvat câteva notițe pe care le voi dezvolta ulterior. În linii mari, notițele sunt despre câteva trucuri clișeizate deja care gâdilă urechile în mod plăcut deopotrivă bărbaților și femeilor.
Aș vrea să stabilim înainte de toate că nu toată lumea este la fel, reacționează la fel sau are aceleași așteptări. Cu siguranță tu, care citești acum, ești diferit, special, nu dai pe spate la auzul unor replici ieftine. Aici este vorba despre ei și ele, ceilalți oameni, da? Suntem lămuriți? Pot continua? Mulțumesc amplu! :)

A fost o perioadă, înainte de 1989, când era cool să fii ușor rebel, puțin împotriva regimului comunist, oarecum dizident. Ceva bancuri cu Bulă care făceau trimiteri evidente către Ceaușescu ori Securitate, părul puțin mai lung, o pereche de jeanși clasici și deja erai un bărbat interesant. Pentru femei era diferit. Bancurile împotriva regimului erau un atribut al bărbațlor. Lor le rămâneau coafurile, vestimentația și mersul. În vremurile acelea, dacă femeia îi spunea unui bărbat ”Știi ce-mi place mie cel mai mult la tine? Că ești rebel!”făcea ce voia cu el. În oglindă, dacă-i spuneai ei ”Îmi place foarte mult de tine pentru că ești modernă”, jumătate din treabă era făcută, if you know what I mean. :)
A trecut ceva timp, Ceaușescu a sucombat brusc, românii au devenit liberi. Ei, în aceste noi condiții nu se cădea să rămânem ancorați în vechile cutume. A trebuit să primenim nițel procedura. Exact, doar nițel. La bărbați nu s-a schimbat mare lucru. Ca să fiu mai exact, s-au schimbat doar hainele. Au apărut jeanșii tăiați, șireturile viu colorate, tricourile imprimate. Cuvântul cheie a rămas același: rebel. La femei lucrurile s-au schimbat și în profunzime. Deja a apărut noțiunea de ”femeie complicată”. Ce mă intrigă foarte tare este că femeile nici măcar nu erau nevoite să depună eforturi notabile pentru un așa statut. Mă rog, eforturi în viziunea unui bărbat. Principalul lucru pe care trebuia să-l facă o femeie ”complicată” era să ... tacă interesant. Un bărbat face asta în mod natural. Femeile trebuie să transpire puțin. Cu o mină serioasă, cu un aer ușor arogant, femeia putea obține multe. Bine, chiar dacă nu-i ieșea treaba asta dar el îi spunea că este o femeie complicată, din nou jumătate din treabă era rezolvată.
Deci, să recapitulăm. Înainte de '89 lui trebuia să-i spui că e rebel, după '89 lui trebuia să-i spui că e rebel. Înainte de '89 îi spuneai ei că este modernă, după '89 îi spuneai că este complicată.
Mai facem un arc peste timp și ajungem în zilele noastre. Am preferat să trec peste perioadele incerte în care contau sacii de bani. Ce găsim în zilele noastre?
Bărbații au devenit ceva mai pedanți, a apărut noțiunea de metrosexual, treabă complicată. În pofida acestor neologisme comportamentale, bărbații fac în continuare ochi de Bambi (căprioara, nu surorile alea odioase) când sunt categorisiți drept rebeli. Mda, mereu am spus că noi, bărbații, suntem niște ființe foarte simple. :)
Hai să vedem ce s-a întâmplat cu femeile. La vestimentație nu mă bag, pur și simplu mă simt bătrân. Pe vremea mea găina se purta în majoritatea timpului în coteț și dintr-o dată, în oală. Azi e diferit.
În zilele noastre, la modă este femeia inteligentă. Zi-i unei femei că principalul ei atu este inteligența și ... you already know. E plin Internetul de tot felul de texte despre femeia inteligentă pe care trebuie să o meriți să o înțelegi, să o sprijini, să o dezvolți. Sigur, mi se pare ciudat că niciuna dintre colegele, prietenele, cunoștințele mele nu flutură steagul inteligenței deși ar putea face asta în cel mai legitim mod cu putință (e, am învățat?).
Boooon! Ultima recapitulare. În anii '80, anii '90 și în zilele noastre, bărbații cad ca muștele când sunt categorisiți drept rebeli. Cum spuneam, nu suntem prea complicați. :)
În anii '80, femeile fremătau când li se spunea că sunt moderne, în anii '90, trepidau, dacă pot spune asta (și iată că am și reușit) dacă erau recunoscute drept complicate iar în zilele noastre, îmbobocesc dacă li se spune că sunt inteligente. Evoluție, frățioare!
Știu că există posibilitatea ca nimeni să nu-mi dea dreptate. Da' nu prea-mi pasă. Eu sunt rebel. Fără cauză.
'aidi orvuar de paregzamplu!

marți, 31 mai 2016

N-am visat așa ceva în viața mea

   Noaptea trecută a plouat în Popești-Leordeni. Cu tunete și fulgere ca la 10 mai, asta ca să zic din filmografia incertă a lui Sergiu Nicolaescu (vezi ”Ultimul cartuș”, minutul 00:14:34).
Nu zic, a fost bine că a plouat. A mai răcorit puțin atmosfera, solul, betonul și, mai presus de toate, mi-a spălat mașina. În linii mari am fost mulțumit. Singura mică neplăcere a fost în legătură cu somnul. Nu știu ce-au pus ăstia în ploaie că am dormit agitat. M-am zvărcolit toată noaptea. Și am visat. Am visat mult. Am să scriu acum despre unul dintre visele de noaptea trecută. Da, pentru că m-a marcat. N-am visat așa ceva în viața mea.
Am visat de-a lungul celor 43 de ani tot felul de lucruri, majoritatea lor în timpul somnului. Aș aminti aici că nu rețin să fi avut parte de mult erotism în visele mele. Nu știu dacă asta e bine ori rău, psihologii mi-ar putea da o mână de ajutor în acest sens. Dacă e de bine ori de rău, ca să oprim din fașă glumele de autobază, da?
Visul meu a fost atât de ciudat încât, dacă aș fi nevoit să-l trec la o categorie, nu aș putea. Nu aș ști din ce categorie face parte, simplu. Nici măcar nu știu dacă a fost un vis frumos ori coșmar. Nu știu nici cât a durat, nici dacă a fost vorba despre o persoană anume. Au apărut episodic persoane cunoscute însă mare parte dintre actorii visului meu îmi era total necunoscută, fapt care mă face să cred că nici măcar locul unde s-a întâmplat visul nu îmi era familiar. Sigur, la asta ar putea contriibui și faptul că nu am recunoscut nici măcar o stradă ori o clădire. Mă gândesc.
Probabil că, dacă tot ai ajuns până aici cu cititul, te întrebi despre ce a fost visul meu, așa e? Vezi cât de bine te cunosc? :)
Promit să-ți spun asta în următorul material pe care-l voi scrie. Hei, nu-i frumos să-mi zici de mamă! Ți-am spus că te cunosc? :) OK, glumeam...
Visul meu a început într-un oraș. Nu știu ce oraș era dar cu siguranță era un oraș și nu mai fusesem în el nicicând. Apropo, a observat cineva că în limba română, verbul a fi la indicativ-trecut, mai mult ca perfectul sună ca un test de dicție? Nu? Cred că tot de la fulgerele de aseară mi se trage. Să revenim. Scriam că nu cunoșteam orașul. Era lume multă în visul meu. Deodată, din pământ, din iarbă verde, a ieșit un personagiu. P'ăsta îl știam, recunosc. Era... de fapt e mai bine să nu-ți spun. Îți vei imagina tu cine este.
Personagiul a pocnit o dată din degete și... nimic. A mai încercat o dată. Tot nimic. A început să strige din toți bojocii și, ca la un semn, au apărut 'șpe omuleți cu sacoșe în mâini. Știi tu, sacoșe d'alea pe care nu le găsești decât într-un an din patru. Omuleții se îndreptau spre mulțimea care (și aici a venit surpriza tuturor) se uita siderată! Nimeni nu aștepta cu mâna întinsă! Purtătorii de sacoșe nu înțelegeau nimic.
-Luați, bă, dă-vă-n spume! (bine, spuneau altfel da' am înțeles că sunt și minori printre cititori) Că e de undeee...
Nimic. Mulțimea se uita scârbită. Purtătorii de sacoșe se înveninau pe interior.
-Ce vreți, bă? Nu vă mai ajunge alimentele? Făina, zahărul și uleiul nu mai e bune?
-Sunt, a zis cineva din mulțime.
-Păi așa, tăticu'. Hai, ia de aici, ia să ai pe tren, spuse omulețul cu sacoșe.
-Sunt bune. Așa e corect.
-Frățioare, asta zic și și io. Așa e corect. Să iei dacă ți se dă. Nu să mă lași cu mâna întinsă, da? Hai, lasă nazurile și ia-ți plasa.
-Nu m-ați înțeles. Corect este sunt bune, nu e bune. Asta am încercat să vă zic.
-Iote un' se-ascundea Pruteanu... Rupt în gură de foame da' cu pretenții. Hai, care mai vrea o sacoșe cu d'ale gurii? Hai că e de undeeee...
Disprețul oamenilor era atât de evident că și Ray Charles, Stevie Wonder ori George Nicolescu l-ar fi observat. După câteva minute, oamenii cu sacoșele au plecat. Cu tot cu întâiul lor și cu tricourile lor purpurii.
La câteva minute au apărut alții. Alte culori, aceleași obiceiuri și produse. Același scenariu. Cum au venit, așa au și plecat. Cu tot cu tricourile lor palide.
În vis am petrecut o zi. Cea mai frumoasă zi din ultimii 26 de ani. Se făcea că în campanie electorală, atunci când se întâmplă cele mai glorioase violuri asupra celei pe care o numim generic LEGE, oamenii, votanții, au hotărât să fie corecți, onești. (Onești, da?) Nu au mai acceptat pomeni electorale, nu s-au mai certat între ei precum chiorii, nu s-au mai înjurat, nu au mai crezut promisiunile cu autostrăzi, locuri de muncă ori servicii care țin de Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii ori Ministerul de Finanțe/ANAF. Mai mult, au început să-i întrebe pe candidați diferite lucruri. De unde au banii pentru sacoșe, care sunt soluțiile pentru problema X, ce expertiză managerială au, ce situații de criză au gestionat, cum sunt împărțite task-urile în echipă, ce proiecte personale au determinat un succes, în linii mari, chestii normale.
Incredibil! Oamenii formau ceea ce îmi doresc de mai bine de 20 de ani: o societate civilă. Nu știu ce crezi tu despre visul meu dar mie mi s-a părut cel mai tare vis de care-mi aduc aminte.
Dimineață, când am plecat din casă, m-am uitat în cutia poștală. Aveam două pliante electorale din interiorul cărora îmi zâmbeau din poziții nefirești (pasiunea mea pentru body language mă face să roșesc ușor la vederea unor așa poziții) doi candidați din Popești-Leordeni. Promisiunile lor ar jigni până și inteligența unui nou-născut. Cu toate acestea, doar în visul meu oamenii amendau nesimțirea. În viața de zi cu zi, oamenii cred tot felul de tâmpenii, votează mânați de aspectul fizic al candidatului, votează în continuare liste și ce e mai dureros, nu-și cunosc propria forță. A, trebuie să spun și asta, oamenii sunt mârșavi. Pentru că acceptă sacoșe.
Dacă ești om fain, așa cum sunt cei apropiați mie, te invit la noapte în visul meu. Să vezi cum este și într-o lume normală. Și dacă ți-o plăcea, vei ști ce ai de făcut începând chiar de mâine dimineață.
Apropo, știi că mâine dimineață este 1 Iunie? Știi că, cel puțin teotetic, tu ar trebui să lași copiilor o lume mai bună?
Deci?

marți, 17 mai 2016

Ai pierdut primul meci

   Te uiți la tine în fiecare zi? Faci o analiză a ceea ce ești tu? Îți pui întrebări legate de ce ai fi putut face ca lucrurile să fi ieșit mai bine? Te întrebi dacă ai făcut suficient pentru cei de lângă tine? Dacă răspunsul la toate întrebările astea este nu, te rog respectuos, oprește-te aici cu cititul și deschide televizorul. Fă-ne amândurora un serviciu, voi continua doar cu cei care au răspuns da la toate sau măcar mjoritatea întrebărilor.
   Așaaaaa.... Dragilor și dragilor (că aici intră deopotrivă femei și bărbați) am să încep cu concluzia. Cu sfârșitul, cum ar veni. Cu părere de rău, te anunț că (acum voi trece la persoana a doua, singular) ai pierdut! Da, vestea proastă e că ai pierdut primul meci. Vestea bună e că poți recupera în retur. Pentru că te văd ușor nedumerit, e vorba de campionatul vieții tale. Viața ta! Dezvoltarea ta personală, armonia ta interioară și aș putea continua. Hai să le luăm pe rând. Să ne așezăm, dară...
Ai auzit cu siguranță în mod repetat că viața este compusă din alegeri. Ce să vezi? Chiar așa este! Fericirea ori nefericirea sunt rezultante ale comportamentului fiecăruia dintre noi (sper să nu intru aici într-un clinci cu mai tinerele mele colege, psihologi de succes dacă e să dau din casă), ale stilului de viață și nu în ultimul rând, ale modelelor pe care ni le alegem.
Când ai început să te uiți la televizor ore în șir, de fapt ai început să pierzi. Ani de-a rândul au fost promovați bucătari care au devenit modele de urmat și care astăzi emit teorii culturale. Personaje de o morală îndoielnică au început să realizeze emisiuni de cursă lungă, oameni cu sintaxa labilă emit ipoteze și teorii ale conspirației din papucii unor specialiști în toate, istorici de RATB ori Metrorex sunt lăsați să zburde pe câmpii zeci de ore în prime time, limba română este schingiuită zi de zi pe majoritatea posturilor TV iar singura ”scuză” pentru toate astea este ratingul. Bun, aș putea trece peste faptul că oamenii din industria asta a audiovizualului sunt interesați doar de bani, în definitiv este o afacere. Dar nu reușesc nici în ruptul capului să înțeleg cum ai putut renunța la meci, cum ai ajuns la un așa scor (că ai luat o căruță de goluri).
Rezultatul final nu e pe goluri, Nu, departe de asta. Rezultatul este ura. Ura cu care se tratează oamenii între ei, ura de rasă, ura de clasă, ura de masă. Să aduc exemple.
De câțiva ani, am un proiect de voluntariat intitulat Haideți să schimbăm lumea. Ce-i drept, stagnează de ceva timp. Nu a existat acțiune de-a căuzașilor fără ca cineva din afara sau interiorul grupului să acționeze din ură.
Am scris de atâtea ori despre oamenii faini din Poliția Română încât îmi verific periodic extrasul bancar întrebându-mă dacă nu sunt cumva angajat MAI.
MATERIALUL 1
MATERIALUL 2
MATERIALUL 3
MATERIALUL 4
La fiecare scriere ori zicere despre polițiști am primit valuri de ură. Nu mă înțelege greșit, nu mă victimizez, aici nu e vorba de mine. Eu rezist la oceane de ură fără să fiu afectat de asta. În bula mea de viață e o atmosferă atât de Zen încât nimeni nu mă scoate din ale mele.
Din când în când mai aduc aminte despre personaje pe care le respect în cel mai pur mod cu putință (Majestatea Sa Regele Mihai, Neagu Djuvara etc). Ca la un semn, ura izvorăște din locuri nebănuite. Nu, nu e suficient să ignori mesajele, trebuie să-ți etalezi mușchii și ura deopotrivă.
Am obiceiul de a scrie despre oamenii faini pe care-i întâlnesc prin diferite instituții. Perioada trecută am scris AICI despre experiențele mele în Spitalul Municipal Onești. Ce să vezi? Tot ura era cea care izvora din taste.
În urmă cu câteva săptămâni am fost invitat la Bruxelles, la Parlamentul European. Așa am aflat că fiecare europarlamentar are alocat un buget pentru a invita câțiva cetățeni din țară cu scopul de a face cât mai cunoscută activitatea la Parlament. Am acceptat cu drag invitația, era provocator. Iată câteva mărturii.





Ptii, ce să vezi? Ultima fotografie a declanșat jihadul! Nici vorbă de ironii fine ori umor. Direct ură!
Asta văd peste tot în jurul meu. Oamenii urăsc pe oricine. Urăsc indivizi, grupuri, categorii sociale ori bresle, se urăsc între ei, se urăsc și pe ei. Ce să vezi? Ca la televizor!
Dar știi ce este înfricoșător? Unii dintre ei au copii. Locuiesc în aceeași casă, mănâncă la aceeași masă, împărtășesc idei comune. Cu alte cuvinte, ne-am asigurat de ură și în viitor.

   Dragilor și dragilor (revin la persoana a doua, plural) zilele astea reprezintă tot ce v-ați putea dori. E campanie electorală. De ce v-ați mulțumi doar cu o glumiță strecurată în context când puteți arunca hârdaie de ură în catindați?  
Urăște, frate, urăște din rărunchi!

joi, 12 mai 2016

Despre imprimante și candidați

   În urmă cu ceva ani, am plecat foarte hotărât să cumpăr o imprimantă. Nu mă pricepeam la periferice dar cât de complicat putea fi? Ceri o imprimantă și dacă îți convine prețul, cumperi. Nu? Nu! Stai să vezi.

   Am intrat în primul magazin pe care-l știam. M-am dus mândru în fața tipului de la pupitru și i-am spus:
-Bună ziua. Aș dori să cumpăr o imprimantă.
-De care?
-De-aia care printează, e bine?
Tipul, zâmbind condescendent, îmi spune:
-Color sau alb negru?
Cam avea dreptate.
-Cât costă una, cât costă cealaltă?
De aici a urmat un dialog care a avut ca singură concluzie că-s destul de bou în imprimante. Nu mai era de stat așa că am șters-o. Nu mai țin minte dacă englezește, franțuzește ori românește da' cred că am scos o dâră de fum. Sau praf, că nu se vedea prea bine.
Am mers la următorul magazin. Deja știam că vreau o imprimantă color. Eram cineva!
-Săru' mânuța, i-am spus tipei frumușele de la raionul dedicat. Aș dori să cumpăr o imprimantă color. Pam-pam! (bine, n-am zis pam-pam da' am lăsat impresia că am făcut-o)
-De care doriți?
Really?
-Din aia care știe toate culorile. Și asta pe de rost, bine? (Pfoaaaa, praf am făcut-o!)
Frumușica mi-a dat patruj' de kile de flit.
-Cu jet sau laser?
Pentru că jet suna a glumă de autobază am căutat primul moment de neatenție și am șters-o. Englezește de data asta, sunt sigur!
Dovedindu-mă la fel de bou, am mers mai departe, către următorul magazin. Eram boul consecvent.
-Bună ziua, i-am spus tocilarului de la raion. Aș dori o imprimantă color, cu jet. Aveți așa ceva? (hai că sunt bineeeee!)
-Sigur. Ce capacitate și ce viteză de printare v-ar interesa?
Băi, pe bune! Toți știți că-s bou? De aici am ieșit agale, nu mai aveam puterea să o șterg în vreun fel. Eram boul perfect.
Am ajuns acasă, am citit despre imprimante, m-am documentat și am cumpărat imprimanta de la un hipermarket celebru. Cât de simplu era dacă făceam asta de prima dată? Foarte simplu. Dar nu, eu trebuia să-mi dau în petec. Treaba asta se întâmpla prin 2000-2001.
Hai să revenim în zilele noastre. Acum sunt cu 15 ani mai matur iar viața mi-a servit destul de multe lecții pentru a înțelege că anumite întreprinderi necesită cunoștințe, răbdare și ceva bune intenții.
Dacă mă uit la candidații de la locale, din întreaga țară, nu e o regulă a unei zone, constat că fie n-au cumpărat o imprimantă în viața lor, fie nu s-au maturizat.
Na, c-am zis-o!

marți, 10 mai 2016

Și tu poți fi deșteptul lunii

   Ai văzut Ziua Cârtiței? Dacă da, felicitări. Dacă nu, ți-l recomand. În linii mari, e cam așa. Phil Connors (Bill Murray), meteorolog de serviciu, este trimis să relateze de pe teren, dintr-un cătun obscur aflat în centrul atenției o dată pe an, de "Ziua Cârtiței". Pentru că a făcut același lucru în ultimii patru ani, Phil nu face niciun efort să-și mascheze nemulțumirea. Rutina anilor trecuți se repetă până în zorii zilei următoare când, după un somn liniștit, eroul nostru se trezește și constată că ziua precedentă se repetă. Phil își dă seama că este blestemat să-și petreacă eternitatea în același loc, văzând aceleași persoane și făcând același lucru în fiecare zi.

   Astăzi este o zi importantă pentru România modernă. Este Ziua Regelui. Pe vremuri, între 1866-1916 și 1918-1948, 10 Mai a fost Ziua Națională a României. Tot astăzi se sărbătoreşte și Ziua Independenței României. Bun, gata cu istoria.

   La fel ca în Ziua Cârtiței, trăiesc senzația că este un scenariu care se repetă în fiecare an. Eu postez urări de Ziua Regelui și de Ziua Majestății Sale, Regele Mihai I al României iar câțiva useri aruncă șuvoaie de ură ce au la bază informații de pe site-urile de istorie și cultură nationalisti.ro, cyd.ro, fluierul.ro și multe altele.


   Ca să nu mă abat de la subiectul filmului Ziua Cârtiței, că așa am început, am postat și astăzi un mesaj de urare. Aștept cu nerăbdare mesajele ce mustesc de ură. Să vedem cine va fi desemnat deșteptul lunii mai 2016 2017.
3, 2, 1... start!

miercuri, 27 aprilie 2016

Locul care mi-a căzut cu tronc



   Mi-am propus să fac asta ieri. Nu mi-a ieșit. Ieri a fost singura zi liberă între două călătorii și am avut de rezolvat foarte multe prin București. Profit acum de faptul că mai am de cheltuit aproximativ 2 ore în avion, timp berechet să descriu în cuvinte experiența proaspăt încheiată în Delta Dunării. 
Later edit: Am scris materialul pe avion însă abia acum, în camera de hotel, reușesc să-l postez. De aici delay-ul de mai bine de o zi. 
Nu știu cum să încep. De fapt, știu.
Ai fost vreodată în Paradis? Măcar ți-ai imaginat vreodată cum arată? Nu? Buuuun! Hai să-ți spun eu cum arată. Paradisul este o insulă plină de verdeață, în rezervația naturală a Deltei Dunării, în Uzlina, Murighiol. Asta e varianta scurtă. Paradisul arată cam așa.





   Prietenul meu, Cip, m-a sunat în urmă cu ceva timp și mi-a propus să țin un curs de comunicare unui grup de 30 de oameni care activează în turism. Zis și făcut! Inițial am spus că voi rămâne doar pe perioada cursului (aproximativ 4 ore) după care voi pleca spre București. Starea de sănătate destul de șubrezită după tromboflebita declanșată în Onești nu mi-a permis să conduc așa că am ales varianta sejur complet. Și m-am felicitat de mii de ori pentru asta. A fost cam așa.
Joi dimineață, la orele 10.00, ne-am văzut cu toții la autocarul Europa Travel. În 15 minute ne-am îmbarcat și am plecat. A fost o senzație tare plăcută, mi-am adus aminte cu drag de toate excursiile din școală. Glumițe mai mult sau mai puțin reușite, râsete, muzică (trebuie să menționez aici că am ascultat Carla’s Dreams-Sub pielea mea pentru vreo 10-12 ani) și multe altele. Se fac suficiente popasuri astfel încât și o vezică buclucașă se simte în largul ei. ;)




Am ajuns în Uzlina, Murighiol după prânz. Acolo ne așteptau bărcile. Știi bărcile alea cu rame, care păstrează parfumul vremilor de altă dat’? Uită de ele. Aici te vor aștepta bărci cu fotolii de piele crem, motoare puternice și extrem de arătoase. În 10-11 minute am ajuns pe insulă. Gulliver Delta Resort ni se arăta în toată splendorea. Cam așa.














Trebuie să știi că locul este administrat de Carla și Ciprian Enea, doi oneșteni care fac turism încă din cretacicul superior. Voi încerca să trec peste faptul că sunt prietenii mei pentru a păstra o oarecare obiectivitate. Oamenii ăștia sunt peste tot în același timp. Nu știu cum reușesc dar cum ai nevoie de ceva, unul dintre ei te bate pe umăr și te întreabă ce anume. Și asta în condițiile în care ei trebuie să aibă grijă și de cei 3 copii foarte frumoși, unul dintre ei încă sugar (Matilda, Sabin și Rareș, vă mai salut o dată) :) Iată, spre exemplu, cum ne-a servit Cip cognacul. Jur că nu știam metoda. Nu, n-am să ți-o descriu. Trebuie să mergi acolo pentru a o vedea. :)
 



Mâncarea este mult prea multă, variată și extrem de gustoasă. Și vinurile sunt delicioase. Cafeaua și ceaiul sunt la discreție. Bucătarii fac o scurtă descriere a felurilor de mâncare și într-o zi anume, o ciorbă de pește la ceaun de te lingi pe degete fără să-ți mai pui întrebarea dacă e sau nu igienic.



Șederea pe insulă poate fi petrecută în multe feluri. Poți alege un traseu scurt prin rezervație ori varianta de jumătate de zi, poți sta la piscină să capeți o culoare de invidiat ori la umbră să citești ceva sau pur și simplu să postezi citate și pisici pe Facebook. Zilele vor trece foarte ușor, ai să vezi.
În penultima seară riști să-l cunoști pe Vanea, un om al locului care va povesti cum era Delta Dunării în urmă cu câteva zeci de ani. E foarte interesant! Ca picanterie, pe vremuri, când iernile erau foarte grele, legătura între insulă și comuna Uzlina se făcea pe Delta înghețată cu sania trasă de cai. Vanea îți va povesti cu lux de amănunte.




 
Ultima zi, ziua plecării, va veni cu regrete. Îți garantez. Acum trebuie să recunosc sportiv că eu am avut marele noroc să petrec 4 zile alături de supergașca Europa Travel. Oamenii ăștia se distrează copios iar când este cazul, ca la un semn, din senin, se apucă toți de muncă. Zici că-s alți oameni! :)






Drumul înapoi se face tot cu autocarul Europa Travel, în aceleași condiții care pot face să zâmbească și vezica unui om care știe pe de rost prospectul Prostamol.





Seara ești deja în București și-ți pregătești cuvintele pentru a le povesti colegilor cât de fain a fost.
După ce am descris cum e acolo, probabil te întrebi cât ar putea să coste așa ceva. Vei fi surprins. Aruncă o privire aici.
Nu știu ce vei face tu și nici nu e treaba mea. Eu știu că anul acesta voi căuta să mai ajung de 3-4 ori la Gulliver Delta Resort alături de cei dragi mie. Mai mult, zilele acestea voi seta un pachet de curs+team building în acest loc de vis. Revin cu amănunte.
De curiozitate, ce perioadă ai ales și ce pachet? :)

joi, 14 aprilie 2016

Să urâți frumos!

   Mi se întâmplă deseori să văd oameni nemulțumiți. De cei din jur, de sistem, de tot ce-i înconjoară, aproape niciodată de ei. Am momente în care mi-aș dori sincer să am timp suficient pentru a sta de vorbă cu ei în speranța că vor înțelege unde e buba. Nu am atât timp. Pe de altă parte, și dacă aș face asta, în scurt timp ar apărea alt nemulțumit care i-ar aduce pe proapăt convinși în locul de unde am plecat. Mi-am petrecut ultimele 9 zile în Spitalul Municipal din Onești. Nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că m-a lovit o tromboflebită exact când am început un curs de Formator în Onești. Am început cu camera de gardă. Nu era multă lume. Cel puțin prin comparație cu ce este la Floreasca, locul pe care l-am mai vizitat de câteva ori. Oamenii? Nemulțumiți. Că de ce să aștepte 1 oră până să fie preluați? Mie nu-mi venea să cred. La Floreasca dacă aștepți doar 1 oră și nu tâșnește sângele din tine, ești un fericit. Prioritate au cei cu adevărat grav afectați. Controalele de rutină se fac la cabinetele medicale. Ca să nu trag concluzii pripite, am întrebat cum e și prin alte părți. Iată ce am aflat:
-Madrid - dacă nu ești foarte grav, durează ore bune până ești preluat
-Lyon - dacă nu ești foarte grav, durează 8-10 ore
-SUA - [doar dacă ai asigurarea plătită și] nu ești foarte grav, poate dura zile; te sună ei
Noi dăm ochii peste cap dacă nu suntem primiți imediat. Mă rog, să mergem mai departe. Seara am ajuns pe secție, ”internat la Interne”. Aici am văzut multe. Fiecare zi din cele 9 a venit cu surprize.
Am să descriu doar câteva întâmplări. Eu voi trage concluziile mele, tu pe ale tale. În prima seară am fost ”cazat” într-o rezervă de 2 paturi. Avantajele erau vizibile: baie în salon și doar 2 persoane cazate. Singurul dezavantaj a fost faptul că singura priză era la patul deja ocupat. Am întrebat-o pe asistenta de serviciu dacă rezerva are doar o priză iar ea mi-a răspuns că da, dar ar putea să-mi ofere un alt salon care să aibă priză. Am preferat să mă mut, cu atât mai mult cu cât noaptea lucrez până târziu. Am stat singur într-un salon 7 zile. Imediat ce m-am mutat, stând cu ușa deschisă, auzeam diferite persoane de la saloanele vecine zbierând literalmente pe parcursul discuțiilor. Asistentele și infirmierele făceau cărare până la ei pentru a-i ruga să reducă volumul. În zadar.
Am auzit pacienți care se plângeau de faptul că spitalul nu arată foarte bine. Apoi am citit critici în online. Pe mine mă sunau prietenii și mă întrebau cum de am ales spitalul ăsta. Ce să zic? Probabil că nu este cel mai modern spital din România.



Da, lipsesc niște bucăți de linoleum. Zău dacă am simțit vreo apăsare legată de treaba asta. Ce am observat eu, în schimb, este curățenia. Locul lucea de curățenie.


Fete spălau cu simț de răspundere de minim 2 ori pe zi, cu o soluție care mirosea atât de bine încât am și întrebat despre ce este vorba. Am fost în multe case care nu arătau atât de curat. Dar oamenii sunt nemulțumiți. Se poate verifica, este vorba despre salonul 315.


Când vine vorba despre toalete, situația devine tragicomică. În toate cele 9 zile am avut impresia că asist la un joc de tip hoții și vardiștii, 2 încarcă/doi descarcă etc. Imediat după ce făceau fetele curat, venea responsabilul cu dezastrul și murdărea tot. Incredbil! Nu, n-am să pun poze cu toaletele.
Câțiva dintre cei internați aici știau mai bine decât medicii despre ce e vorba. Se supărau dacă nu primeau antibiotice, perfuzii, că ei pentru asta au venit doar.
În cea de-a treia sau a patra seară, doi dintre pacienții internați pe secție au avut ceva probleme grave. Asistentele alergau pe hol cu seringi, tratamente de urgență și cine mai știe câte. În ușa unui salon, o distinsă doamnă a găsit că atunci e momentul să se impună: ”da nia nu ni-a făcut niminia perfuzia, și tot fașisi?”. În meseria asta chiar ai nevoie de nervi de fier. Distinsa doamnă a povestit timp de 3 zile cum trebuie ea să se roage de fete pentru tratament.
Pe linia asta s-au petrecut multe dintre ultimele nouă zile. E greu să vezi cât a evoluat un spital dacă ești atât de încrâncenat. Oneștiul are Doppler, asta ar trebui să fie privită ca o veste bună. De unde? Important este că stai o oră la camera de gardă.
O doamnă care a profesat ani buni în medicină în afara țării s-a întors la o clinică privată din București în speranța că va aduce cu ea experiența occidentală. După o perioadă a fost întrebată cum s-a acomodat în România. Răspunsul? ”Îmi este greu să văd în jurul meu atâta ură”.
Ce mai poți adăuga?