miercuri, 27 aprilie 2016

Locul care mi-a căzut cu tronc



   Mi-am propus să fac asta ieri. Nu mi-a ieșit. Ieri a fost singura zi liberă între două călătorii și am avut de rezolvat foarte multe prin București. Profit acum de faptul că mai am de cheltuit aproximativ 2 ore în avion, timp berechet să descriu în cuvinte experiența proaspăt încheiată în Delta Dunării. 
Later edit: Am scris materialul pe avion însă abia acum, în camera de hotel, reușesc să-l postez. De aici delay-ul de mai bine de o zi. 
Nu știu cum să încep. De fapt, știu.
Ai fost vreodată în Paradis? Măcar ți-ai imaginat vreodată cum arată? Nu? Buuuun! Hai să-ți spun eu cum arată. Paradisul este o insulă plină de verdeață, în rezervația naturală a Deltei Dunării, în Uzlina, Murighiol. Asta e varianta scurtă. Paradisul arată cam așa.





   Prietenul meu, Cip, m-a sunat în urmă cu ceva timp și mi-a propus să țin un curs de comunicare unui grup de 30 de oameni care activează în turism. Zis și făcut! Inițial am spus că voi rămâne doar pe perioada cursului (aproximativ 4 ore) după care voi pleca spre București. Starea de sănătate destul de șubrezită după tromboflebita declanșată în Onești nu mi-a permis să conduc așa că am ales varianta sejur complet. Și m-am felicitat de mii de ori pentru asta. A fost cam așa.
Joi dimineață, la orele 10.00, ne-am văzut cu toții la autocarul Europa Travel. În 15 minute ne-am îmbarcat și am plecat. A fost o senzație tare plăcută, mi-am adus aminte cu drag de toate excursiile din școală. Glumițe mai mult sau mai puțin reușite, râsete, muzică (trebuie să menționez aici că am ascultat Carla’s Dreams-Sub pielea mea pentru vreo 10-12 ani) și multe altele. Se fac suficiente popasuri astfel încât și o vezică buclucașă se simte în largul ei. ;)




Am ajuns în Uzlina, Murighiol după prânz. Acolo ne așteptau bărcile. Știi bărcile alea cu rame, care păstrează parfumul vremilor de altă dat’? Uită de ele. Aici te vor aștepta bărci cu fotolii de piele crem, motoare puternice și extrem de arătoase. În 10-11 minute am ajuns pe insulă. Gulliver Delta Resort ni se arăta în toată splendorea. Cam așa.














Trebuie să știi că locul este administrat de Carla și Ciprian Enea, doi oneșteni care fac turism încă din cretacicul superior. Voi încerca să trec peste faptul că sunt prietenii mei pentru a păstra o oarecare obiectivitate. Oamenii ăștia sunt peste tot în același timp. Nu știu cum reușesc dar cum ai nevoie de ceva, unul dintre ei te bate pe umăr și te întreabă ce anume. Și asta în condițiile în care ei trebuie să aibă grijă și de cei 3 copii foarte frumoși, unul dintre ei încă sugar (Matilda, Sabin și Rareș, vă mai salut o dată) :) Iată, spre exemplu, cum ne-a servit Cip cognacul. Jur că nu știam metoda. Nu, n-am să ți-o descriu. Trebuie să mergi acolo pentru a o vedea. :)
 



Mâncarea este mult prea multă, variată și extrem de gustoasă. Și vinurile sunt delicioase. Cafeaua și ceaiul sunt la discreție. Bucătarii fac o scurtă descriere a felurilor de mâncare și într-o zi anume, o ciorbă de pește la ceaun de te lingi pe degete fără să-ți mai pui întrebarea dacă e sau nu igienic.



Șederea pe insulă poate fi petrecută în multe feluri. Poți alege un traseu scurt prin rezervație ori varianta de jumătate de zi, poți sta la piscină să capeți o culoare de invidiat ori la umbră să citești ceva sau pur și simplu să postezi citate și pisici pe Facebook. Zilele vor trece foarte ușor, ai să vezi.
În penultima seară riști să-l cunoști pe Vanea, un om al locului care va povesti cum era Delta Dunării în urmă cu câteva zeci de ani. E foarte interesant! Ca picanterie, pe vremuri, când iernile erau foarte grele, legătura între insulă și comuna Uzlina se făcea pe Delta înghețată cu sania trasă de cai. Vanea îți va povesti cu lux de amănunte.




 
Ultima zi, ziua plecării, va veni cu regrete. Îți garantez. Acum trebuie să recunosc sportiv că eu am avut marele noroc să petrec 4 zile alături de supergașca Europa Travel. Oamenii ăștia se distrează copios iar când este cazul, ca la un semn, din senin, se apucă toți de muncă. Zici că-s alți oameni! :)






Drumul înapoi se face tot cu autocarul Europa Travel, în aceleași condiții care pot face să zâmbească și vezica unui om care știe pe de rost prospectul Prostamol.





Seara ești deja în București și-ți pregătești cuvintele pentru a le povesti colegilor cât de fain a fost.
După ce am descris cum e acolo, probabil te întrebi cât ar putea să coste așa ceva. Vei fi surprins. Aruncă o privire aici.
Nu știu ce vei face tu și nici nu e treaba mea. Eu știu că anul acesta voi căuta să mai ajung de 3-4 ori la Gulliver Delta Resort alături de cei dragi mie. Mai mult, zilele acestea voi seta un pachet de curs+team building în acest loc de vis. Revin cu amănunte.
De curiozitate, ce perioadă ai ales și ce pachet? :)

joi, 14 aprilie 2016

Să urâți frumos!

   Mi se întâmplă deseori să văd oameni nemulțumiți. De cei din jur, de sistem, de tot ce-i înconjoară, aproape niciodată de ei. Am momente în care mi-aș dori sincer să am timp suficient pentru a sta de vorbă cu ei în speranța că vor înțelege unde e buba. Nu am atât timp. Pe de altă parte, și dacă aș face asta, în scurt timp ar apărea alt nemulțumit care i-ar aduce pe proapăt convinși în locul de unde am plecat. Mi-am petrecut ultimele 9 zile în Spitalul Municipal din Onești. Nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că m-a lovit o tromboflebită exact când am început un curs de Formator în Onești. Am început cu camera de gardă. Nu era multă lume. Cel puțin prin comparație cu ce este la Floreasca, locul pe care l-am mai vizitat de câteva ori. Oamenii? Nemulțumiți. Că de ce să aștepte 1 oră până să fie preluați? Mie nu-mi venea să cred. La Floreasca dacă aștepți doar 1 oră și nu tâșnește sângele din tine, ești un fericit. Prioritate au cei cu adevărat grav afectați. Controalele de rutină se fac la cabinetele medicale. Ca să nu trag concluzii pripite, am întrebat cum e și prin alte părți. Iată ce am aflat:
-Madrid - dacă nu ești foarte grav, durează ore bune până ești preluat
-Lyon - dacă nu ești foarte grav, durează 8-10 ore
-SUA - [doar dacă ai asigurarea plătită și] nu ești foarte grav, poate dura zile; te sună ei
Noi dăm ochii peste cap dacă nu suntem primiți imediat. Mă rog, să mergem mai departe. Seara am ajuns pe secție, ”internat la Interne”. Aici am văzut multe. Fiecare zi din cele 9 a venit cu surprize.
Am să descriu doar câteva întâmplări. Eu voi trage concluziile mele, tu pe ale tale. În prima seară am fost ”cazat” într-o rezervă de 2 paturi. Avantajele erau vizibile: baie în salon și doar 2 persoane cazate. Singurul dezavantaj a fost faptul că singura priză era la patul deja ocupat. Am întrebat-o pe asistenta de serviciu dacă rezerva are doar o priză iar ea mi-a răspuns că da, dar ar putea să-mi ofere un alt salon care să aibă priză. Am preferat să mă mut, cu atât mai mult cu cât noaptea lucrez până târziu. Am stat singur într-un salon 7 zile. Imediat ce m-am mutat, stând cu ușa deschisă, auzeam diferite persoane de la saloanele vecine zbierând literalmente pe parcursul discuțiilor. Asistentele și infirmierele făceau cărare până la ei pentru a-i ruga să reducă volumul. În zadar.
Am auzit pacienți care se plângeau de faptul că spitalul nu arată foarte bine. Apoi am citit critici în online. Pe mine mă sunau prietenii și mă întrebau cum de am ales spitalul ăsta. Ce să zic? Probabil că nu este cel mai modern spital din România.



Da, lipsesc niște bucăți de linoleum. Zău dacă am simțit vreo apăsare legată de treaba asta. Ce am observat eu, în schimb, este curățenia. Locul lucea de curățenie.


Fete spălau cu simț de răspundere de minim 2 ori pe zi, cu o soluție care mirosea atât de bine încât am și întrebat despre ce este vorba. Am fost în multe case care nu arătau atât de curat. Dar oamenii sunt nemulțumiți. Se poate verifica, este vorba despre salonul 315.


Când vine vorba despre toalete, situația devine tragicomică. În toate cele 9 zile am avut impresia că asist la un joc de tip hoții și vardiștii, 2 încarcă/doi descarcă etc. Imediat după ce făceau fetele curat, venea responsabilul cu dezastrul și murdărea tot. Incredbil! Nu, n-am să pun poze cu toaletele.
Câțiva dintre cei internați aici știau mai bine decât medicii despre ce e vorba. Se supărau dacă nu primeau antibiotice, perfuzii, că ei pentru asta au venit doar.
În cea de-a treia sau a patra seară, doi dintre pacienții internați pe secție au avut ceva probleme grave. Asistentele alergau pe hol cu seringi, tratamente de urgență și cine mai știe câte. În ușa unui salon, o distinsă doamnă a găsit că atunci e momentul să se impună: ”da nia nu ni-a făcut niminia perfuzia, și tot fașisi?”. În meseria asta chiar ai nevoie de nervi de fier. Distinsa doamnă a povestit timp de 3 zile cum trebuie ea să se roage de fete pentru tratament.
Pe linia asta s-au petrecut multe dintre ultimele nouă zile. E greu să vezi cât a evoluat un spital dacă ești atât de încrâncenat. Oneștiul are Doppler, asta ar trebui să fie privită ca o veste bună. De unde? Important este că stai o oră la camera de gardă.
O doamnă care a profesat ani buni în medicină în afara țării s-a întors la o clinică privată din București în speranța că va aduce cu ea experiența occidentală. După o perioadă a fost întrebată cum s-a acomodat în România. Răspunsul? ”Îmi este greu să văd în jurul meu atâta ură”.
Ce mai poți adăuga?

luni, 11 aprilie 2016

Ne mai revenim și noi?

   Cam de vreo săptămână am foarte mult timp liber. Mai mult decât aș avea nevoie dar ținând cont că acțiunea se petrece în spital, pe undeva e firesc. Cum spuneam, am foarte mult timp liber. De regulă, în așa momente îți trec prin minte tot felul de idei care în perioadele normale nu au loc din cauza celor uzuale.

   În urmă cu câțiva ani, tangențele mele cu spitalul erau legate exclusiv de proiectul de voluntariat de care am tot amintit, Haideți să schimbăm lumea. Ptii, ce amintiri! Am cunoscut în perioada aceea tot felul de oameni. Unii corecți, alții meschini, unii oportuniști, ce mai la deal-la vale, lume diferită.
Dintre aceștia, cei care mă intrigau cel mai mult erau cei care mă priveau cruciș când le povesteam ce încercăm să facem.
Unul dintre clienții mei la acea vreme era un producător de materiale de construcții. Aveam ca persoană de contact unul dintre managerii de top din acea companie. Într-una din zilele alea de sfârșit de săptămână, omul avea ceva timp liber. M-a invitat să rămân la o cafea și un pahar de vorbă (când clientul îți face o așa invitație, pentru nimic în lume nu refuzi). Din una în alta am ajuns și la proiectul mai sus amintit. I-am explicat de prima noastră acțiune de la Centrul Alexandra, de acțiunea pe care o pregăteam la Spitalul Municipal Onești, de echipa alături de care plănuiam toate astea, de satisfacțiile rezultate, de utilitatea acestor acțiuni și de multe altele.
”Și tu faci toate astea la Onești deși stai în București?”, m-a întrebat el cu o curiozitate incertă.
”Da”, i-am răspuns.
Recunosc sportiv că în momentul acela mă gândeam că am mai câștigat un voluntar în grup. Ținând cont de poziția lui, urma să se audă despre noi în cercuri la care nu aveam acces pe atunci.
„Serios?”
”Serios!”
”Prietene, tu ai prea mult timp liber. Pune mâna și fă un  copil, lasă prostiile astea pe seama lui Mahatma Gandhi!”
Nu știu ce ai fi făcut tu dar eu am amuțit. Pur și simplu nu-mi găseam cuvintele. Și crede-mă, pot număra pe degetele de la mâna unui tâmplar bețiv situațiile în care am putut spune ceva. Tot Universul s-a năruit. Mă întrebam în interiorul meu dacă am folosit limbajul corect, dacă emoțional am transmis ce trebuia. Nu găseam nimic nelalocul lui. I-am zâmbit și ...atât. Cu el n-am mai vorbit nicicând despre proiect.

Într-o sâmbătă dimineață, am avut o întâlnire cu șeful achizițiilor de la un important lanț de magazine din România. Pentru că nici unul dintre noi nu mai avea altceva de făcut în acea zi am mai zăbovit la un ceai. Din una în alta am ajuns la proiectul cu pricina. Cu aceeași fervoare, i-am povestit mai pe larg ce facem noi. Omul se uita mirat la mine. Părea că se bucură să descopere că cineva, pe așa vremuri, vrea să facă ceva pentru cei din jur. Începeam să recapăt încredere în mine. ”Hai că se poate, mai avem o șansă”, mi-am spus mie.
”Tu nu ai copii, așa e?”, m-a întrebat.
”Nu am încă”, i-am răspuns.
Simțeam de data asta că cineva mă înțelege. Eram în al nouălea cer. Așteptam cu sufletul la gură continuarea.
”Ai prea mult timp liber. De ce nu-ți iei un câine? Ce-ți trebuiesc ție toate tâmpeniile astea de Miss World?”, a venit răspunsul fără să-mi lase vreo șansă.
Dacă eram labil psihic, clacam iremediabil. Mă afundam probabil într-o depresie fără sfârșit.
Har Domnului, nu-s. Mi-am zis că sunt un bou definitiv în relaționarea cu anumite persoane. Știu unde sunt deficitar și fie nu mai încerc la ușile astea, fie mă perfecționez.
Cu alte cuvinte, eșuasem glorios cu două persoane din două, corect? Maxim!
Până aici ar putea părea doar puțin amuzant. Ce se întâmplase în realitate? Discutam cu două persoane care aveau de toate. Viața nu le-a tras vreun șut până la acel moment.

Au trecut 4 ani de atunci. Nu m-am mai văzut cu cele două persoane. Mai schimbăm ceva mesaje, câte-un like, maxim un share. În ultimele luni am citit despre două cazuri.
În primul caz era vorbe despre un puști de 6 ani care trecea printr-o experiență grea. O boală urâtă încerca să-i încheie socotelile cu viața. Părinții se dădeau peste cap să găsească finanțarea operațiilor ce urmau a fi făcute într-o clinică din străinătate. Au făcut apel la rețelele sociale și au rezolvat problema. Au găsit înțelegere la rude, prieteni, cunoscuți și chiar necunoscuți din online. Am contribuit la rându-mi cu un SMS la strângerea de fonduri. Imediat după ce am primit confirmarea m-a fulgerat un gând. Oare dacă acum aș fi avut discuția cu tatăl copilului care nu era nimeni altul decât persoana din prima relatare, managerul de top, care ar fi fost finalitatea?
Unu dintre cunoscuții mei s-a operat în urmă cu aproximativ o lună. A trebuit să facă un transplant. Cu câteva zile înainte de operație, pacientul ne ruga pe cei care-l cunoaștem să-l pomenim în rugăciunile noastre și să-i trimitem un gând bun. Operația a decurs bine, pacientul este bine. Așa cum bine ai intuit, este vorba despre achizitorul din cea de-a doua relatare. Din nou m-am întrebat care ar fi fost deznodământul dacă discuția ar fi avut loc acum?

Au fost doar întrebări care mi-au trecut fugitiv prin minte, nu am avut control. Cumpenele prin care au trecut cei doi se întâmplă zilnic celor din jurul nostru. Unii aleg să se implice, alții rămân indiferenți iar alții tratează subiectul cu o superioritate care pare să-i excludă din probabilitățile unei astfel de drame în propria familie. Ce să vezi? Viața ne mai dă și șuturi. De cele mai multe ori, devenim sensibili la nevoile celorlalți numai după ce noi înșine am trecut printr-un impas. Nu știu ce e greșit la noi. De ce nu am face lucruri faine, care să conteze pe termen lung fără să așteptăm să se consume propriile drame? Habar nu am.
Și mergem înainte.