M-AM MUTAT ÎN CASĂ NOUĂ

Dragilor, de astăzi începând, renunț la acest blog. Cu mici regrete, e normal. Am ”locuit” pe Blogspot 10 ani.

De acum mă puteți găsi doar aici: 

https://catalinmoisa.ro/

La bună vedere!

Noi avem discernământ, bă!

   Am tot scris despre preferințele orientate mai degrabă către profunzime decât spre suprafață ale oamenilor sau, altfel spus, mațu' gros e mai important și bate pielea fină. Iată niște crâmpeie, surprinse astăzi de dimineață, cam pe la 8.45, care statutează cu claritate de cristal că oamenii au discernământ.

Mi s-a tot spus că am preluat și eu tema falsă conform căreia românii golesc magazinele, unu, și doi, că se orientează exclusiv către alimente, ocolind cu talent produsele de igienă personală. Sigur, recunosc sportiv, așa este. M-am luat după fentă, mărturie îmi stau și reprezentările grafice de mai sus. E lesne de observat cum la raionul ”Alimente de bază” nu mai se bagă nimic deoarece oamenii nu sunt interesați, în timp ce la raionul destinat produselor de igienă e un mic Sisif care tot reumple rafturile, cât e ziulica de lungă. Mea culpa!

Aseară am tot văzut că magazinele sunt pline, că termitele au ras tot. Ce mi-am zis eu? Lasă, Cătăline (ca să fac un monolog de vorbă, vorba lu' Gyuri Pascu), te duci tu dimineață, pe la 8.30, când pleacă lumea la muncă, și faci cumpărături. Păi nu sunt eu deștept? Sunt! Eu și încă vreo câteva sute de semeni. Cam atâția eram azi dimineață în Lidl. Eu aveam lista pe telefon. M-am întors cu ea, cu lista, aproape intactă. N-am găsit mare lucru. Da' am văzut chestii care mi-au readus aminte de proiectul meu, #cumamdevenitmizantrop.
Oamenii intrau în magazin cam cum vedem noi la știri de Black Friday. Întâi strigau cu superioritate ”Ia uite, bă', ce-au ras ajtia tot!”, după care rașchetau ei înșiși rafturile. Unii dintre ei, pe motiv că nu găsiseră ce căutau, mai rașchetau și prin coșurile unora mai puțin vigilenți. Asta m-a fascinat definitiv. Și, foarte important, majoritatea autorilor de mici furtișaguri era formată din distinse doamne, ușor pensionare, ținută demnă, braț lung, obraz gros și mină serioasă. ”Cine, dom'le? Eu? Da' nu ți-e rușine? Cum adică am furat din coșul dumitale? De o oră sunt în magazin și urmăresc unde se bagă marfă!”. Băbăiatule, dacă nu ai văzut cum a pus mâna, o crezi. Marcel Iureș e pistol cu apă. Marii actori ai neamului nu joacă pe scenele teatrelor. Nicidecum. Ei evoluează în Lidl.
Mă rog, am plecat ușor resemnat către Auchan. Dacă nu sunt obișnuit cu magazinul, am tot întrebat unde găsesc aia, unde găsesc cealaltă. Am ajuns la un raion unde credeam eu că voi găsi ce caut. M-am tot învârtit, m-am tot sucit, nimic. Am zis să întreb.
-Săru'mânuța, puteți să-mi spuneți, vă rog, unde găsesc drojdie la pliculețe?
-Ce doriți? Drojdie? Hahahahahahahahaha! I-auzi, Lenuțo, domnu' vrea drojdie la plic!
-Hahahahahahahaha, a executat și Lenuța.
-Încercați la borș. Poate mai aveți noroc și găsiți cuburi.
Am încercat și am avut noroc. Așa-mi trebuie, vreau eu să-mi fac pâine de casă în plină pandemie!
M-am mai uitat pe listă. Fasole cu bob mediu! Pfoaaaaa... Zău că mi-era teamă să mai întreb.
N-am avut încotro. Nu mă descurcam defel în magazin. Cu sufletu' mic, așa, cam de mărimea unui purice, am interpelat o doamnă bine alcătuită care mișuna pe la alimente de bază.
-Săru'manuța. Fiți amabilă, vă rog, unde pot găsi fasole?
-Fasole? Hihihihihih... De care fasole?
Eu, pe modelu' prost-prost, da' hotărât, am răspuns.
-De aia cu bob mediu.
-Hihihihihihihihihihi.... Cu bob mediu.. Hahahahahaha... Așa ziceți...
-Da, așa scrie, bob mediu. (e clar, nu mă mai fac bine!)
-Domnu', nu mai e fasole de ieri. Dacă aveți noroc, mai găsiți niște fasole la cutie. Iote acolo!
Și mi-a arătat cu degetu' unde. Mi-am zis să nu mai forțez norocu', să las și la alții. Mi-am luat drojdia și-am plecat. Aproape de casă, am intrat și în Penny Market. Mai aveam pe listă ”mălai de Penny”. M-am dus în spatele magazinului, aici știam. La mălai era un raft sexy. Vorba filosofilor greci, canci mălai! Am zis din nou să întreb.
-Fiți amabil, aveți idee dacă mai există mălai în magazie?
-Stați să văd. (după 1 minut) Da, avem, dar acum am altceva de făcut. Durează 10 minute.
-OK, aștept.
M-am învârtit vreo 15 minute prin magazin (între noi fie vorba, în 15 minute l-am acoperit de 4 ori) și am revenit. O clientă l-a întrebat pe un angajat Penny Market dacă mai e mălai.
-Nu, nu mai este, a zis acesta.
-Ba mai este, m-am băgat eu. Mai e un palet, aștept să-l aducă unul dintre colegii dumneavoastră.
S-a dus omu'n spate să verifice, după care s-a întors.
-Nu, nu avem mălai. Nu știu cine v-a zis că avem.
-Păi, colegul Dvs.
-Care coleg? Arătați-mi-l!
Cam avea dreptate. Unde peștii mei să i-l arăt? În momentu' ăla am concluzionat că nu e ziua mea norocoasă și am renunțat. Am plecat acasă. Nu mai mănânc mămăligă, să moară caii mei!
Așa mi-am petrecut eu prima parte a zilei. Oameni și probleme, frate!

Suntem decât doi!

   Materialul ăsta va fi, pe de o parte, cel mai ușor de citit din întreg blogul, pe de altă parte, ușor dificil deoarece va trebui să-ți pui imaginația la treabă. Să purcedem, dară!

   Aseară am ieșit la mici cumpărături. Soției mele i s-a făcut poftă de un crap proaspăt, motiv pentru care am intrat în Metro, loc de unde cumpărăm destul de frecvent. La raionul de pește, așa cum era de așteptat, avea pește. În fața mea erau doar două persoane. Când mi-a venit rândul, eu, soția mea și angajatul Metro eram singurii din întreg raionul. L-am rugat pe distinsul domn să-mi cântărească un pește, după care l-am rugat să-l și curețe. Aici i-am stricat feng shui-ul!
-Păi nu vedeți câte comenzi am?, mi-a zis onorabilul arătând către un teanc imaginar de comenzi. Veniți mâine dimineață să-l luați.
Mi s-a părut ciudat că nu-mi dă un bon, un bilețel, orice.
-Și cum veți ști care e peștele meu?
-Nu vă faceți griji, voi ști.
Și am plecat, ce era să fac? E drept, mă tot zgândărea faptul că nu vedeam grămada de comenzi, da' eu port și ochelari, ar putea fi vina mea.
Astăzi am revenit la Metro, raionul de pește. În fața mea, un singur client. După mine, nimeni. Erau doi angajați, o distinsă doamnă și un onorabil domn. M-a ales doamna.
-Ce doriți?
-Aseară am fost aici și...
I-am povestit.
-Păi și eu ce știu ce pește să vă dau?
Kafka, frate!
-Asta i-am zis și eu domnului de aseară, i-am cântat în strună onorabilei.
-Asta e. N-am niciun pește. Vă dau altul.
-Păi aveți timp să-l curățați? Nu e plin de comenzi?
-Păi n-am! Că suntem decât doi! Și primim o tonă juma' de pește!
-Scumpă doamnă, Metro România se laudă că oferă serviciile acestea. Nu am venit să vă cer cocoș pe casă.
Începusem să-mi pierd răbdarea.
-Eu nu știu cum ați venit pentru asta. Ce fel de om vine să ceară așa ceva două zile la rând?
Cam avea dreptate. Doar un prost ca mine. Trebuia să insist aseară la onorabil să-și facă treaba.
-Doamnă, dumneavoastră mă certați?
-Nu, dar nu știu ce fel de om vine pentru așa ceva. Ce mare lucru e să-l curățați? Vă învăț eu, a adăugat distinsa doamnă plină de ironie, dispreț și aroganță.
-Doamnă, nu e nevoie de studii superioare să cureți un pește. Nu v-am cerut altceva decât trebuia să faceți. Nu vreți să-l curățați, spuneți-mi. Merg în altă parte.
-Vi-l curăț. Da' noi suntem puțini și dacă vin o sută d'ăștia ca dumneata, ce facem?
-Cereți să mai angajeze, i-am zis.
Am mai scris că-s prost? Cred că da. Eu tot încercam să păstrez un ton decent, să-i explic femeii că e obligația ei, tâmpenii d'astea.
-Păi mergi dumneata la șefi și spune-le să angajeze, da? Eu nu-s obligată să-ți curăț peștele. (serviciile acestea apar pe site, iată și print screen-urile)

-

Bun, în linii mari, asta a fost întâmplarea. Acum e rândul tău. Va trebui să-ți imaginezi cum am fost amuzant în textul de mai sus, cum am construit eu textul astfel încât poantele să fie inteligente. Ce să mai, imaginează-ți că te-ai distrat. Nu te gândi că la raionul de pește de la Metro Berceni lucrează cel puțin doi nesimțiți. 
A, mă întrebase onorabila doamnă dacă aseară a fost aglomerat. I-am răspuns că la fel de aglomerat ca azi, adică nimeni după mine. A început să bombăne indescifrabil. Și m-a chemat peste zece minute.
M-am dus, că-i era poftă soției. De Crăciun fii mai bun!

Devin din ce în ce mai bun!

M-am trezit devreme. Simțeam cumva că urmează o zi perfectă. Așa a și fost. O zi perfectă pentru ce urma să fac. 22 august, nu voi uita nicicând ziua asta. Sigur, amatorii de teorii ale conspirației vor spune că data de 22 august este predestinată luptei, bazându-se, probabil, pe faptul că există voci care spun că insurecția armată din 1944 a început pe 22, nu pe 23 august. Chiar și așa, nu îmbrățișez astfel de teorii.
Spuneam, de fapt, scriam, că am simțit că urma o zi perfectă pentru luptă. Căci luptă în întregul sens al cuvântului a fost. Totul a început cu pregătirea și alimentarea. A durat aproximativ 30 de minute. Am cerut sfaturi, am discutat, am dezbătut și, într-un final, aveam tot ce-mi trebuie pentru a purcede mai departe.
Pe la 11.30, când vântul adia binișor, soarele zâmbea incert din spatele unor nori subțiri, eram echipat și pregătit, atât mental, cât și fizic, de luptă. O luptă liniară, exactă, de anduranță, pe de o parte, și de rutină, pe de altă parte. Au fost trei ore pline. Trei ore în care am transpirat, am simțit crampe musculare, am simțit oboseală în repetate rânduri. Dar nu, nu am cedat! Poate că la asta a contribuit și faptul că recitesc zilele acestea una dintre cărțile care mi-au încântat copilăria, "Cei trei muschetari", de Alexandre Dumas. Cum să cedez așa ușor? Ce s-ar fi întâmplat dacă D'Artagnian, Athos, Porthos ori Aramis ar fi cedat ușor? Cardinalul ar fi învins mereu. 😏
După cele trei ore de efort fără pauză, au urmat alte ore de luptă, e drept, mai lejeră, dar, hei, tot luptă se numește. Cam după șase ore am încheiat lupta. Învingător, cum altfel? Da, am învins! Și am scos un timp mai bun decât anul trecut. Practic, e o bătălie a mea cu mine. Vreau să fiu mai bun în fiecare an. Sunt exigent, sever cu mine. Vreau mai mult și mai bine pentru că știu că pot. Și, da, devin din ce în ce mai bun.
Șase ore. Atât a durat lupta. A meritat. Serios! Cum să nu merite? În definitiv, voi avea la dispoziție un an ca să mă refac pentru lupta următoare. Un an de relaxare, de pregătire psihică. Timp berechet să consum, să mă bucur de tot sucul de roșii care m-a muncit cele șase ore despre care am scris anterior. 😀

Eu nu cred că se mai poate

 

   Nu, nu sunt alarmist. Și nici pesimist nu sunt. Ba din contră. Cu toate acestea, nu cred că lucrurile se vor îndrepta către o zonă civilizată, normală, modernă prea curând. Dar ca să înțelegi mai bine ce vreau eu să demonstrez, hai să mă mă explic.

   Exceptând alegerile din 1990, 1992 și 1996, prezența la vot a fost mai mereu slabă. Îngrijorătoare, am tot spus și scris. Doar două partide politice și-au păstrat aproape neschimbat numărul votanților: PSD-ul de azi (odinioară FSN, PDSR etc) și UDMR. Cu cât prezența la urne a fost mai scăzută, cu atât au crescut șansele acestor partide.
Nu am să discut despre calitatea votanților. Nu acum, cel puțin. Vreau totuși să readuc în discuție faptul că lipsa de implicare aduce la putere secretarele, gospodinele, toți șoferii, agricultorii ori strungarii. Nu mi-i pot scoate din minte pe tinerii care umpleau pub-urile din Centrul Vechi al Bucureștiului la ultimele alegeri, declarând că ei n-au cu cine vota. Mulți dintre acei tineri au umplut online-ul ultimilor doi ani cu texte prin care se dezvinovățeau. Vina nu este a lor că nu au știut cu cine să voteze. Nu, nici vorbă! Este a profesorilor care nu i-au îndrumat, nu le-au deschis ochii, nu le-au construit un fundament, o bază, o temelie democratică. Nu e maxim? Practic, nu ei sunt de vină pentru că n-au citit, n-au studiat, n-au vrut să cunoască, ci profesorii lor.
Unele dintre aceste ”victime” au ales calea pribegiei. Dar, pentru că mai aveau ceva nerezolvat, au început să arunce cu gunoi către țara de baștină și cei care-au rămas în ea. Că e cel mai simplu așa, corect?

   După tot dezastrul care guvernează România de mai bine de doi ani, am sperat că oamenii se vor trezi, că au înțeles că lipsa de implicare ne aduce în astfel de situații. Am crezut că fiecare om întreg la minte a auzit citatul ăla care arată bine la status, ”Somnul națiunii naște monștri”. Cu un singur ”i”, da? Primul moment în care m-a lovit bănuiala că lucrurile nu stau chiar așa a fost campania ”Fără penali în funcții publice”. Fără a avea importanță ce formațiune politică a fondat proiectul, ar fi trebuit să existe cozi la punctele de prezență de pe întreg teritoriul țării. N-a fost așa.
Al doilea (și cel mai recent) moment s-a întâmplat săptămâna trecută. Într-una din zile, chiar nu mai rețin care, niște oameni de la USR-Plus adunau semnături pentru euro-parlamentare. Treaba asta se întâmpla la intrarea/ieșirea stației de metrou Dimitrie Leonida. La fiecare tren care ajungea în stație, ieșeau din clădire cca 300 de oameni. Dacă ar fi să pariezi, câți oameni din fiecare tren crezi se opreau să discute cu reprezentanții celor două partide? Doar dacă ai scris 4-5 ai câștigat. Mă rog, dacă se poate spune așa.
Nu contează că ești sau nu simpatizant al ăstora. Oprește-te, pune întrebări. află, descoase-i, dar fă naibii ceva! Implică-te cumva! Despre asta e vorba în orice țară te-ai duce. Sentimentul de autosuficiență este extrem de nociv. Nimeni nu este de vină pentru că tu ești laș, comod ori ignorant. Nimeni în afară de tine, evident.

   Eu nu cred că avem șanse să schimbăm acest grup care a prins [iar] șansa la ciolan. Nu în acest moment. Anul acesta avem euro-parlamentarele și prezidențialele. Dacă semianalfabeții câștigă și aici, vom vedea pe piele noastră (și aici mă refer la cei care n-au apucat acele vremuri) ce înseamnă expresia ”anii '50”. Iar voi, cei care sunteți deasupra problemelor atât de mărunte, pregătiți-vă să vă apostrofați foștii profesori pe motiv că nu v-au explicat că 11 Iunie nu e ”decât” o stradă.

Avem nevoie de vinovați!

   Probabil că Sărbătorile care stau să vină îmi dau ghes. Ori obiceiul meu de a căuta ceva lumină acolo unde majoritatea vede întuneric. Sau pur și simplu dorința de a mai atenua puțin din nedreptatea la care unele organizații ori instituții sunt supuse, altfel nu-mi explic întreprinderea mea care se întinde pe următoarele rânduri.
Înainte de toate, dacă te știi cu sintaxa labilă, plin de ură fără fundament, nihilist ori și mai simplu,prost, nu-ți recomand să continui lectura. Te vei enerva, o să ți se umfle o venă și ai putea avea probleme de sănătate, iar eu nu vreau asta. De Crăciun fii mai bun, or'ș'cât.

   Să încep cu începutul. Undeva, prin anii '90, când încă făceam presă, primeam la redacție tot felul de sesizări legate de măcelul de pe Valea Asăului ori din zona Comănești. Am fost la fața locului de câteva ori și, recunosc sportiv, m-am îngrozit. Muntele era literalmente rașchetat. Dacă în copilărie, când veneam pe aici, până în vârf, cât timp urcai, nu vedeai soarele, acum nu ai unde să te ascunzi la umbră. Am început să întreb în stânga și-n dreapta, eram curios cum s-a putut întâmpla asta și, mai important, în timp atât de scurt. Am aflat că localnicii au tăiat pădurea. În linii mari scenariul era același. Proprietarul, cel care avea acte pe suprafața împădurită, trecuse la cele veșnice. Moștenitorii erau plecați în străinătate ori nu făcuseră succesiunea. De treaba asta au aflat și ”micii întreprinzători” din zonă. Și s-au pus pe treabă. La finalul anilor '90, în Asău găseai un gater la două-trei case. Duduia ”economia” locală. Zece ani mai târziu, Asăul era zonă defavorizată. Pe cine crezi că arăta lumea cu degetul? Pe cine? Exact! Romsilva.
În urmă cu câțiva ani, am încercat să punem de o acțiune de reîmpădurire a suprafețelor rașchetate. Am ajuns din aproape în aproape la cei de la Romsilva, Direcția Silvică Bacău. Persoana cu care discutam îmi spunea că nu e așa simplu cum cred eu. ”Eh, încă unul care vrea să mă refuze politicos”, mi-am zis eu. Persoana a trecut peste suspiciunile mele și mi-a explicat că nu putem planta pe terenurile oamenilor fără acordul acestora. Și cam așa era. Cui să-i ceri acordul? Mare parte dintre proprietari părăsise deja această lume. Dar vinovatul era Romsilva, să ne fie clar!
În Harghita și Covasna s-a tăiat în dușmănie. Verestoy Attila este doar unul dintre cei care au făcut mulți bani din defrișările ilegale (reține noțiunea aceasta, voi reveni la ea). Dar tot la Romsilva se făcea trimitere. Bun, ai prins ideea. Hai să facem niște exerciții.
Cam cât la sută din pădurile României crezi că sunt în curtea celor de la Romsilva? Cât? 85-90? Greșit. Mai puțin de jumătate! Suprafața de 3.136.500 de hectare de pădure reprezintă fondul forestier proprietate publică a statului (te rog să reții și această formulare). Diferența de aproximativ 3.305.000 de hectare aparține de ceea ce s-ar numi generic pădure privată. În acest caz,deținătorii sunt persoane fizice (1.303.611 de ha), UAT-uri (970.600 de ha), forme asociative de proprietate (765.762 de ha), unități de cult (129.201 de ha), de învățământ (7.503 de ha), Academia Română (16.887 de ha) și Fundația Elias (2.989 de ha). Romsilva, cea care administrează mai puțin de jumătate din totalul fondului forestier național, este organizată în 41 de direcții silvice, 313 ocoale silvice. Ei, dacă tot am ajuns la ocoale silvice, trebuie să știi că și acestea sunt de două feluri: de stat și private. Exact! Există ocoale silvice private. Și-s mai multe decât cele de stat. Sunt 478! Bun, acum că știi care sunt procentele, unde crezi că se întâmplă nenorocirile? Hai, nu toate, ci majoritatea.
Îți sugeram anterior să reții formularea ”defrișări ilegale”, îți amintești? Hai să-ți zic cum stă șmecheria. Probabil că ai văzut prin presa scrisă ori pe la televiziuni tot felul de reportaje speciale, anchete ori rubrici dedicate tăierilor ilegale de lemn. Până aici nimic greșit, ar fi bine ca mass-media să fie câinele de pază al poporului, așa cum se spunea pe vremuri. De câte ori ai auzit că la Ocolul Silvic Privat X ori Ocolul Silvic Y Romsilva? Niciodată. De câte ori ai auzit că un pădurar de la Romsilva sau un pădurar de la un ocol privat? De câte ori ai auzit despre defrișări controlate și defrișări ilegale? Niciodată. Intuiești șmecheria? Dacă nimeni nu precizează despre ce formă de ocol silvic este vorba, anatema cade pe Romsilva. Dacă se repetă obsesiv cuvântul defrișare, nimeni nu mai crede că defrișarea controlată este benefică. Și necesară. Defrișare sună a nenorocire, clar!
Tot la Romsilva în curte sunt și ariile protejate. Aici întâlnim rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, arii speciale de conservare, situri de importanță comunitară, arii de protecție specială avifaunistică,  rezervații ale biosferei UNESCO, zone de importanță internațională-situri RAMSAR, situri naturale UNESCO, geoparcuri etc. Ai idee ce s-ar întâmpla cu acestea dacă ar fi în administrarea privatului?
Un alt domeniu de care se ocupă și Romsilva, într-o foarte mică pondere din totalul național, este vânătoarea. Aici ar fi bine să amintim și salmonicultura și pescuitul sportiv. Spun foarte mică pondere deoarece este vorba de 12,3% din Fondul Cinegetic Național.Așa-i că atunci când auzi de vânătoare te gândești întâi la Romsilva? Și e normal, mass-media nu prezintă procentele acestea. Ba din contră.
Dar știi ce? Despre vânătoare, efective din diferite specii, situația din România față de vestul Europei, pudibonderia unor ONG-uri ori a societății civile într-un material viitor. Nu de alta, dar se adună prea multe elemente de noutate. Hai, nu te bosumfla! Uite, tura viitoare îți las un filmuleț cu niște zimbri. Ăia despre care am învățat noi la școală că erau pe cale de dispariție. Oamenii de la Romsilva au avut grijă ca efectivele de zimbri să crească. Privatul i-ar fi împușcat fără remușcări. Închei cu un exercițiu de imaginație. Exact același pe care l-am făcut și când am scris despre Poliția Română. Hai să ne imaginăm România fără Romsilva. Șase luni, nu mai mult. Ce crezi că s-ar întâmpla? Dacă în cazul Poliției ar fi fost necesare alte șase luni pentru a restaura ordinea, în cazul Romsilva ar fi nevoie de sute de ani. Ai atât timp?
Cum zice la TV? Până data viitoare când ne vom revedea, numai bine! :)

Despre poliție, producători auto şi cai

   La cursurile de comunicare şi relații publice pe care le susțin, analizăm diferite aspecte. Unele dintre ele sunt formulele de temporizare şi de încheiere.
   Ieri, pe drumul de la Bucureşti la Oneşti, am interacționat cu Poliția Română de două ori. Prima dată s-a întâmplat în Goleşti, exact înainte de Focşani. Un polițist de la Rutieră mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta iar dialogul a fost cam aşa:
-Bună ziua. Sunt agent........., vă rog să prezentați actele pentru verificare. Ştiți pentru ce v-am oprit?
-Cu multă stimă (am să scriu odată despre formularea aceasta), nu, nu ştiu.
-Circulați cu proiectoarele aprinse. Doar cu ele.
-Nu sunt proiectoarele, sunt luminile de zi. Parol!
Toate astea pe un tot relaxat, zâmbitor.
-A, da, aveți dreptate, am crezut că sunt proiectoarele deoarece sunt poziționate destul de jos. Ştiți că legislația prevede că pe drumurile europene trebuie să circulați cu farurile aprinse.
-Înțeleg, am spus în timp ce căutam actele.
S-a apropiat un agent mai în vârstă care m-a preluat.
-Bună ziua, sunt agent......... Ştiți pentru ce ați fost oprit?
-Da, mi-a explicat colegul Dvs. Circulam cu luminile de zi.
-A, sunt lumini de zi. Am crezut că sunt proiectoarele. Ştiți că legislația spune...
-Da, mi-a spus colegul Dvs, farurile.
Acelaşi ton relaxat, zâmbitor.
-Exact, mi-a spus polițistul cu actele mele în mână. Producătorii auto nu au ținut cont de prevederile legale. Vă rog să aveți grijă la regulamentul rutier, a apucat să-mi spună înainte de a-mi oferi actele înapoi. Drum bun!
Am fost puțin descumpănit, recunosc. Nu mi-a spus că eu nu cunosc regulamentul, nu mi-a dat amendă, nu avertisment. Mi-a spus că producătorii auto nu țin cont de regulamentul rutier. Foarte tare! M-a făcut mat!
Mi-am continuat drumul, de data asta cu farurile aprinse. În Coțofăneşti, foarte aproape de Oneşti, era deja întuneric. La un moment dat, am văzut un cal care se plimba liber pe marginea drumului. Brusc, mi-am adus aminte că în urmă cu vreo 8 ani am reuşit să evit în ultimul moment impactul cu un cal, exact în aceeaşi zonă. În plus, în urmă cu câteva luni, o fată a murit în zonă din cauza impactului cu un cal care circula liber pe stradă.
Am sunat la 112. Mi-a răspuns operatoarea care, după ce i-am descris situația, mi-a făcut legătura la Poliția Bacău. Le-am descris din nou situația şi mi-au făcut legătura cu Poliția Oneşti.
-Cu multă stimă (chiar am să scriu despre formularea asta), sunt Cătălin Moisă. Mă aflu în Coțofăneşti, pe sensul de mers către Oneşti.
-Aşa!
-Pe marginea drumului se plimbă un cal lăsat liber. Vizibilitatea este scăzută, se poate întâmpla o nenorocire în orice moment. Vă rog să luați legătura cu un echipaj mobil, cât se mai poate.
A fost o pauză de câteva secunde. Probabil că polițistul cu care vorbeam se întreba dacă nu cumva e o glumă.
-Bine, domnu' Moisă.... Cătălin. O să trimitem pe cineva, a adăugat pe un ton uşor plictisit, iritat pe alocuri. Şi a închis. Nu tu un "mulțumim că ne-ați anunțat/adus la cunoştință/informat etc.
Imediat am făcut comparația între cei doi. Cine a interacționat cu polițistul din Focşani va spune că Poliția Română este o instituție modernă, atentă la prevenție. Cine a interacționat cu polițistul din Oneşti va afirma contrariul. Aşa se întâmplă când comunicarea nu e punctul forte al reprezentanților unei organizații.
Personal, nu am o problemă. Faptul că am contribuit la evitarea unei nenorociri este peste tonul polițistului oneştean. De fapt, chiar sunt recunoscător. Am căpătat un exemplu pe care-l voi folosi în sala de curs pentru a întări importanța comunicării în interiorul organizațiilor şi în exteriorul lor.
Mulțumesc.

Later edit:
Art. 44 alin. 2 OUG nr. 195/2002:
(2) In circulatia pe autostrazi, pe drumurile expres si pe cele nationale europene (E) conducatorii de autovehicule si tractoare agricole sau forestiere sunt obligati sa foloseasca si in timpul zilei luminile de intalnire sau luminile pentru circulatia diurna.
Modificarea a fost introdusa prin OG nr. 14/2017