M-AM MUTAT ÎN CASĂ NOUĂ

Dragilor, de astăzi începând, renunț la acest blog. Cu mici regrete, e normal. Am ”locuit” pe Blogspot 10 ani.

De acum mă puteți găsi doar aici: 

https://catalinmoisa.ro/

La bună vedere!

Noi avem discernământ, bă!

   Am tot scris despre preferințele orientate mai degrabă către profunzime decât spre suprafață ale oamenilor sau, altfel spus, mațu' gros e mai important și bate pielea fină. Iată niște crâmpeie, surprinse astăzi de dimineață, cam pe la 8.45, care statutează cu claritate de cristal că oamenii au discernământ.

Mi s-a tot spus că am preluat și eu tema falsă conform căreia românii golesc magazinele, unu, și doi, că se orientează exclusiv către alimente, ocolind cu talent produsele de igienă personală. Sigur, recunosc sportiv, așa este. M-am luat după fentă, mărturie îmi stau și reprezentările grafice de mai sus. E lesne de observat cum la raionul ”Alimente de bază” nu mai se bagă nimic deoarece oamenii nu sunt interesați, în timp ce la raionul destinat produselor de igienă e un mic Sisif care tot reumple rafturile, cât e ziulica de lungă. Mea culpa!

Aseară am tot văzut că magazinele sunt pline, că termitele au ras tot. Ce mi-am zis eu? Lasă, Cătăline (ca să fac un monolog de vorbă, vorba lu' Gyuri Pascu), te duci tu dimineață, pe la 8.30, când pleacă lumea la muncă, și faci cumpărături. Păi nu sunt eu deștept? Sunt! Eu și încă vreo câteva sute de semeni. Cam atâția eram azi dimineață în Lidl. Eu aveam lista pe telefon. M-am întors cu ea, cu lista, aproape intactă. N-am găsit mare lucru. Da' am văzut chestii care mi-au readus aminte de proiectul meu, #cumamdevenitmizantrop.
Oamenii intrau în magazin cam cum vedem noi la știri de Black Friday. Întâi strigau cu superioritate ”Ia uite, bă', ce-au ras ajtia tot!”, după care rașchetau ei înșiși rafturile. Unii dintre ei, pe motiv că nu găsiseră ce căutau, mai rașchetau și prin coșurile unora mai puțin vigilenți. Asta m-a fascinat definitiv. Și, foarte important, majoritatea autorilor de mici furtișaguri era formată din distinse doamne, ușor pensionare, ținută demnă, braț lung, obraz gros și mină serioasă. ”Cine, dom'le? Eu? Da' nu ți-e rușine? Cum adică am furat din coșul dumitale? De o oră sunt în magazin și urmăresc unde se bagă marfă!”. Băbăiatule, dacă nu ai văzut cum a pus mâna, o crezi. Marcel Iureș e pistol cu apă. Marii actori ai neamului nu joacă pe scenele teatrelor. Nicidecum. Ei evoluează în Lidl.
Mă rog, am plecat ușor resemnat către Auchan. Dacă nu sunt obișnuit cu magazinul, am tot întrebat unde găsesc aia, unde găsesc cealaltă. Am ajuns la un raion unde credeam eu că voi găsi ce caut. M-am tot învârtit, m-am tot sucit, nimic. Am zis să întreb.
-Săru'mânuța, puteți să-mi spuneți, vă rog, unde găsesc drojdie la pliculețe?
-Ce doriți? Drojdie? Hahahahahahahahaha! I-auzi, Lenuțo, domnu' vrea drojdie la plic!
-Hahahahahahahaha, a executat și Lenuța.
-Încercați la borș. Poate mai aveți noroc și găsiți cuburi.
Am încercat și am avut noroc. Așa-mi trebuie, vreau eu să-mi fac pâine de casă în plină pandemie!
M-am mai uitat pe listă. Fasole cu bob mediu! Pfoaaaaa... Zău că mi-era teamă să mai întreb.
N-am avut încotro. Nu mă descurcam defel în magazin. Cu sufletu' mic, așa, cam de mărimea unui purice, am interpelat o doamnă bine alcătuită care mișuna pe la alimente de bază.
-Săru'manuța. Fiți amabilă, vă rog, unde pot găsi fasole?
-Fasole? Hihihihihih... De care fasole?
Eu, pe modelu' prost-prost, da' hotărât, am răspuns.
-De aia cu bob mediu.
-Hihihihihihihihihihi.... Cu bob mediu.. Hahahahahaha... Așa ziceți...
-Da, așa scrie, bob mediu. (e clar, nu mă mai fac bine!)
-Domnu', nu mai e fasole de ieri. Dacă aveți noroc, mai găsiți niște fasole la cutie. Iote acolo!
Și mi-a arătat cu degetu' unde. Mi-am zis să nu mai forțez norocu', să las și la alții. Mi-am luat drojdia și-am plecat. Aproape de casă, am intrat și în Penny Market. Mai aveam pe listă ”mălai de Penny”. M-am dus în spatele magazinului, aici știam. La mălai era un raft sexy. Vorba filosofilor greci, canci mălai! Am zis din nou să întreb.
-Fiți amabil, aveți idee dacă mai există mălai în magazie?
-Stați să văd. (după 1 minut) Da, avem, dar acum am altceva de făcut. Durează 10 minute.
-OK, aștept.
M-am învârtit vreo 15 minute prin magazin (între noi fie vorba, în 15 minute l-am acoperit de 4 ori) și am revenit. O clientă l-a întrebat pe un angajat Penny Market dacă mai e mălai.
-Nu, nu mai este, a zis acesta.
-Ba mai este, m-am băgat eu. Mai e un palet, aștept să-l aducă unul dintre colegii dumneavoastră.
S-a dus omu'n spate să verifice, după care s-a întors.
-Nu, nu avem mălai. Nu știu cine v-a zis că avem.
-Păi, colegul Dvs.
-Care coleg? Arătați-mi-l!
Cam avea dreptate. Unde peștii mei să i-l arăt? În momentu' ăla am concluzionat că nu e ziua mea norocoasă și am renunțat. Am plecat acasă. Nu mai mănânc mămăligă, să moară caii mei!
Așa mi-am petrecut eu prima parte a zilei. Oameni și probleme, frate!

Suntem decât doi!

   Materialul ăsta va fi, pe de o parte, cel mai ușor de citit din întreg blogul, pe de altă parte, ușor dificil deoarece va trebui să-ți pui imaginația la treabă. Să purcedem, dară!

   Aseară am ieșit la mici cumpărături. Soției mele i s-a făcut poftă de un crap proaspăt, motiv pentru care am intrat în Metro, loc de unde cumpărăm destul de frecvent. La raionul de pește, așa cum era de așteptat, avea pește. În fața mea erau doar două persoane. Când mi-a venit rândul, eu, soția mea și angajatul Metro eram singurii din întreg raionul. L-am rugat pe distinsul domn să-mi cântărească un pește, după care l-am rugat să-l și curețe. Aici i-am stricat feng shui-ul!
-Păi nu vedeți câte comenzi am?, mi-a zis onorabilul arătând către un teanc imaginar de comenzi. Veniți mâine dimineață să-l luați.
Mi s-a părut ciudat că nu-mi dă un bon, un bilețel, orice.
-Și cum veți ști care e peștele meu?
-Nu vă faceți griji, voi ști.
Și am plecat, ce era să fac? E drept, mă tot zgândărea faptul că nu vedeam grămada de comenzi, da' eu port și ochelari, ar putea fi vina mea.
Astăzi am revenit la Metro, raionul de pește. În fața mea, un singur client. După mine, nimeni. Erau doi angajați, o distinsă doamnă și un onorabil domn. M-a ales doamna.
-Ce doriți?
-Aseară am fost aici și...
I-am povestit.
-Păi și eu ce știu ce pește să vă dau?
Kafka, frate!
-Asta i-am zis și eu domnului de aseară, i-am cântat în strună onorabilei.
-Asta e. N-am niciun pește. Vă dau altul.
-Păi aveți timp să-l curățați? Nu e plin de comenzi?
-Păi n-am! Că suntem decât doi! Și primim o tonă juma' de pește!
-Scumpă doamnă, Metro România se laudă că oferă serviciile acestea. Nu am venit să vă cer cocoș pe casă.
Începusem să-mi pierd răbdarea.
-Eu nu știu cum ați venit pentru asta. Ce fel de om vine să ceară așa ceva două zile la rând?
Cam avea dreptate. Doar un prost ca mine. Trebuia să insist aseară la onorabil să-și facă treaba.
-Doamnă, dumneavoastră mă certați?
-Nu, dar nu știu ce fel de om vine pentru așa ceva. Ce mare lucru e să-l curățați? Vă învăț eu, a adăugat distinsa doamnă plină de ironie, dispreț și aroganță.
-Doamnă, nu e nevoie de studii superioare să cureți un pește. Nu v-am cerut altceva decât trebuia să faceți. Nu vreți să-l curățați, spuneți-mi. Merg în altă parte.
-Vi-l curăț. Da' noi suntem puțini și dacă vin o sută d'ăștia ca dumneata, ce facem?
-Cereți să mai angajeze, i-am zis.
Am mai scris că-s prost? Cred că da. Eu tot încercam să păstrez un ton decent, să-i explic femeii că e obligația ei, tâmpenii d'astea.
-Păi mergi dumneata la șefi și spune-le să angajeze, da? Eu nu-s obligată să-ți curăț peștele. (serviciile acestea apar pe site, iată și print screen-urile)

-

Bun, în linii mari, asta a fost întâmplarea. Acum e rândul tău. Va trebui să-ți imaginezi cum am fost amuzant în textul de mai sus, cum am construit eu textul astfel încât poantele să fie inteligente. Ce să mai, imaginează-ți că te-ai distrat. Nu te gândi că la raionul de pește de la Metro Berceni lucrează cel puțin doi nesimțiți. 
A, mă întrebase onorabila doamnă dacă aseară a fost aglomerat. I-am răspuns că la fel de aglomerat ca azi, adică nimeni după mine. A început să bombăne indescifrabil. Și m-a chemat peste zece minute.
M-am dus, că-i era poftă soției. De Crăciun fii mai bun!

Devin din ce în ce mai bun!

M-am trezit devreme. Simțeam cumva că urmează o zi perfectă. Așa a și fost. O zi perfectă pentru ce urma să fac. 22 august, nu voi uita nicicând ziua asta. Sigur, amatorii de teorii ale conspirației vor spune că data de 22 august este predestinată luptei, bazându-se, probabil, pe faptul că există voci care spun că insurecția armată din 1944 a început pe 22, nu pe 23 august. Chiar și așa, nu îmbrățișez astfel de teorii.
Spuneam, de fapt, scriam, că am simțit că urma o zi perfectă pentru luptă. Căci luptă în întregul sens al cuvântului a fost. Totul a început cu pregătirea și alimentarea. A durat aproximativ 30 de minute. Am cerut sfaturi, am discutat, am dezbătut și, într-un final, aveam tot ce-mi trebuie pentru a purcede mai departe.
Pe la 11.30, când vântul adia binișor, soarele zâmbea incert din spatele unor nori subțiri, eram echipat și pregătit, atât mental, cât și fizic, de luptă. O luptă liniară, exactă, de anduranță, pe de o parte, și de rutină, pe de altă parte. Au fost trei ore pline. Trei ore în care am transpirat, am simțit crampe musculare, am simțit oboseală în repetate rânduri. Dar nu, nu am cedat! Poate că la asta a contribuit și faptul că recitesc zilele acestea una dintre cărțile care mi-au încântat copilăria, "Cei trei muschetari", de Alexandre Dumas. Cum să cedez așa ușor? Ce s-ar fi întâmplat dacă D'Artagnian, Athos, Porthos ori Aramis ar fi cedat ușor? Cardinalul ar fi învins mereu. 😏
După cele trei ore de efort fără pauză, au urmat alte ore de luptă, e drept, mai lejeră, dar, hei, tot luptă se numește. Cam după șase ore am încheiat lupta. Învingător, cum altfel? Da, am învins! Și am scos un timp mai bun decât anul trecut. Practic, e o bătălie a mea cu mine. Vreau să fiu mai bun în fiecare an. Sunt exigent, sever cu mine. Vreau mai mult și mai bine pentru că știu că pot. Și, da, devin din ce în ce mai bun.
Șase ore. Atât a durat lupta. A meritat. Serios! Cum să nu merite? În definitiv, voi avea la dispoziție un an ca să mă refac pentru lupta următoare. Un an de relaxare, de pregătire psihică. Timp berechet să consum, să mă bucur de tot sucul de roșii care m-a muncit cele șase ore despre care am scris anterior. 😀

Eu nu cred că se mai poate

 

   Nu, nu sunt alarmist. Și nici pesimist nu sunt. Ba din contră. Cu toate acestea, nu cred că lucrurile se vor îndrepta către o zonă civilizată, normală, modernă prea curând. Dar ca să înțelegi mai bine ce vreau eu să demonstrez, hai să mă mă explic.

   Exceptând alegerile din 1990, 1992 și 1996, prezența la vot a fost mai mereu slabă. Îngrijorătoare, am tot spus și scris. Doar două partide politice și-au păstrat aproape neschimbat numărul votanților: PSD-ul de azi (odinioară FSN, PDSR etc) și UDMR. Cu cât prezența la urne a fost mai scăzută, cu atât au crescut șansele acestor partide.
Nu am să discut despre calitatea votanților. Nu acum, cel puțin. Vreau totuși să readuc în discuție faptul că lipsa de implicare aduce la putere secretarele, gospodinele, toți șoferii, agricultorii ori strungarii. Nu mi-i pot scoate din minte pe tinerii care umpleau pub-urile din Centrul Vechi al Bucureștiului la ultimele alegeri, declarând că ei n-au cu cine vota. Mulți dintre acei tineri au umplut online-ul ultimilor doi ani cu texte prin care se dezvinovățeau. Vina nu este a lor că nu au știut cu cine să voteze. Nu, nici vorbă! Este a profesorilor care nu i-au îndrumat, nu le-au deschis ochii, nu le-au construit un fundament, o bază, o temelie democratică. Nu e maxim? Practic, nu ei sunt de vină pentru că n-au citit, n-au studiat, n-au vrut să cunoască, ci profesorii lor.
Unele dintre aceste ”victime” au ales calea pribegiei. Dar, pentru că mai aveau ceva nerezolvat, au început să arunce cu gunoi către țara de baștină și cei care-au rămas în ea. Că e cel mai simplu așa, corect?

   După tot dezastrul care guvernează România de mai bine de doi ani, am sperat că oamenii se vor trezi, că au înțeles că lipsa de implicare ne aduce în astfel de situații. Am crezut că fiecare om întreg la minte a auzit citatul ăla care arată bine la status, ”Somnul națiunii naște monștri”. Cu un singur ”i”, da? Primul moment în care m-a lovit bănuiala că lucrurile nu stau chiar așa a fost campania ”Fără penali în funcții publice”. Fără a avea importanță ce formațiune politică a fondat proiectul, ar fi trebuit să existe cozi la punctele de prezență de pe întreg teritoriul țării. N-a fost așa.
Al doilea (și cel mai recent) moment s-a întâmplat săptămâna trecută. Într-una din zile, chiar nu mai rețin care, niște oameni de la USR-Plus adunau semnături pentru euro-parlamentare. Treaba asta se întâmpla la intrarea/ieșirea stației de metrou Dimitrie Leonida. La fiecare tren care ajungea în stație, ieșeau din clădire cca 300 de oameni. Dacă ar fi să pariezi, câți oameni din fiecare tren crezi se opreau să discute cu reprezentanții celor două partide? Doar dacă ai scris 4-5 ai câștigat. Mă rog, dacă se poate spune așa.
Nu contează că ești sau nu simpatizant al ăstora. Oprește-te, pune întrebări. află, descoase-i, dar fă naibii ceva! Implică-te cumva! Despre asta e vorba în orice țară te-ai duce. Sentimentul de autosuficiență este extrem de nociv. Nimeni nu este de vină pentru că tu ești laș, comod ori ignorant. Nimeni în afară de tine, evident.

   Eu nu cred că avem șanse să schimbăm acest grup care a prins [iar] șansa la ciolan. Nu în acest moment. Anul acesta avem euro-parlamentarele și prezidențialele. Dacă semianalfabeții câștigă și aici, vom vedea pe piele noastră (și aici mă refer la cei care n-au apucat acele vremuri) ce înseamnă expresia ”anii '50”. Iar voi, cei care sunteți deasupra problemelor atât de mărunte, pregătiți-vă să vă apostrofați foștii profesori pe motiv că nu v-au explicat că 11 Iunie nu e ”decât” o stradă.

Avem nevoie de vinovați!

   Probabil că Sărbătorile care stau să vină îmi dau ghes. Ori obiceiul meu de a căuta ceva lumină acolo unde majoritatea vede întuneric. Sau pur și simplu dorința de a mai atenua puțin din nedreptatea la care unele organizații ori instituții sunt supuse, altfel nu-mi explic întreprinderea mea care se întinde pe următoarele rânduri.
Înainte de toate, dacă te știi cu sintaxa labilă, plin de ură fără fundament, nihilist ori și mai simplu,prost, nu-ți recomand să continui lectura. Te vei enerva, o să ți se umfle o venă și ai putea avea probleme de sănătate, iar eu nu vreau asta. De Crăciun fii mai bun, or'ș'cât.

   Să încep cu începutul. Undeva, prin anii '90, când încă făceam presă, primeam la redacție tot felul de sesizări legate de măcelul de pe Valea Asăului ori din zona Comănești. Am fost la fața locului de câteva ori și, recunosc sportiv, m-am îngrozit. Muntele era literalmente rașchetat. Dacă în copilărie, când veneam pe aici, până în vârf, cât timp urcai, nu vedeai soarele, acum nu ai unde să te ascunzi la umbră. Am început să întreb în stânga și-n dreapta, eram curios cum s-a putut întâmpla asta și, mai important, în timp atât de scurt. Am aflat că localnicii au tăiat pădurea. În linii mari scenariul era același. Proprietarul, cel care avea acte pe suprafața împădurită, trecuse la cele veșnice. Moștenitorii erau plecați în străinătate ori nu făcuseră succesiunea. De treaba asta au aflat și ”micii întreprinzători” din zonă. Și s-au pus pe treabă. La finalul anilor '90, în Asău găseai un gater la două-trei case. Duduia ”economia” locală. Zece ani mai târziu, Asăul era zonă defavorizată. Pe cine crezi că arăta lumea cu degetul? Pe cine? Exact! Romsilva.
În urmă cu câțiva ani, am încercat să punem de o acțiune de reîmpădurire a suprafețelor rașchetate. Am ajuns din aproape în aproape la cei de la Romsilva, Direcția Silvică Bacău. Persoana cu care discutam îmi spunea că nu e așa simplu cum cred eu. ”Eh, încă unul care vrea să mă refuze politicos”, mi-am zis eu. Persoana a trecut peste suspiciunile mele și mi-a explicat că nu putem planta pe terenurile oamenilor fără acordul acestora. Și cam așa era. Cui să-i ceri acordul? Mare parte dintre proprietari părăsise deja această lume. Dar vinovatul era Romsilva, să ne fie clar!
În Harghita și Covasna s-a tăiat în dușmănie. Verestoy Attila este doar unul dintre cei care au făcut mulți bani din defrișările ilegale (reține noțiunea aceasta, voi reveni la ea). Dar tot la Romsilva se făcea trimitere. Bun, ai prins ideea. Hai să facem niște exerciții.
Cam cât la sută din pădurile României crezi că sunt în curtea celor de la Romsilva? Cât? 85-90? Greșit. Mai puțin de jumătate! Suprafața de 3.136.500 de hectare de pădure reprezintă fondul forestier proprietate publică a statului (te rog să reții și această formulare). Diferența de aproximativ 3.305.000 de hectare aparține de ceea ce s-ar numi generic pădure privată. În acest caz,deținătorii sunt persoane fizice (1.303.611 de ha), UAT-uri (970.600 de ha), forme asociative de proprietate (765.762 de ha), unități de cult (129.201 de ha), de învățământ (7.503 de ha), Academia Română (16.887 de ha) și Fundația Elias (2.989 de ha). Romsilva, cea care administrează mai puțin de jumătate din totalul fondului forestier național, este organizată în 41 de direcții silvice, 313 ocoale silvice. Ei, dacă tot am ajuns la ocoale silvice, trebuie să știi că și acestea sunt de două feluri: de stat și private. Exact! Există ocoale silvice private. Și-s mai multe decât cele de stat. Sunt 478! Bun, acum că știi care sunt procentele, unde crezi că se întâmplă nenorocirile? Hai, nu toate, ci majoritatea.
Îți sugeram anterior să reții formularea ”defrișări ilegale”, îți amintești? Hai să-ți zic cum stă șmecheria. Probabil că ai văzut prin presa scrisă ori pe la televiziuni tot felul de reportaje speciale, anchete ori rubrici dedicate tăierilor ilegale de lemn. Până aici nimic greșit, ar fi bine ca mass-media să fie câinele de pază al poporului, așa cum se spunea pe vremuri. De câte ori ai auzit că la Ocolul Silvic Privat X ori Ocolul Silvic Y Romsilva? Niciodată. De câte ori ai auzit că un pădurar de la Romsilva sau un pădurar de la un ocol privat? De câte ori ai auzit despre defrișări controlate și defrișări ilegale? Niciodată. Intuiești șmecheria? Dacă nimeni nu precizează despre ce formă de ocol silvic este vorba, anatema cade pe Romsilva. Dacă se repetă obsesiv cuvântul defrișare, nimeni nu mai crede că defrișarea controlată este benefică. Și necesară. Defrișare sună a nenorocire, clar!
Tot la Romsilva în curte sunt și ariile protejate. Aici întâlnim rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, arii speciale de conservare, situri de importanță comunitară, arii de protecție specială avifaunistică,  rezervații ale biosferei UNESCO, zone de importanță internațională-situri RAMSAR, situri naturale UNESCO, geoparcuri etc. Ai idee ce s-ar întâmpla cu acestea dacă ar fi în administrarea privatului?
Un alt domeniu de care se ocupă și Romsilva, într-o foarte mică pondere din totalul național, este vânătoarea. Aici ar fi bine să amintim și salmonicultura și pescuitul sportiv. Spun foarte mică pondere deoarece este vorba de 12,3% din Fondul Cinegetic Național.Așa-i că atunci când auzi de vânătoare te gândești întâi la Romsilva? Și e normal, mass-media nu prezintă procentele acestea. Ba din contră.
Dar știi ce? Despre vânătoare, efective din diferite specii, situația din România față de vestul Europei, pudibonderia unor ONG-uri ori a societății civile într-un material viitor. Nu de alta, dar se adună prea multe elemente de noutate. Hai, nu te bosumfla! Uite, tura viitoare îți las un filmuleț cu niște zimbri. Ăia despre care am învățat noi la școală că erau pe cale de dispariție. Oamenii de la Romsilva au avut grijă ca efectivele de zimbri să crească. Privatul i-ar fi împușcat fără remușcări. Închei cu un exercițiu de imaginație. Exact același pe care l-am făcut și când am scris despre Poliția Română. Hai să ne imaginăm România fără Romsilva. Șase luni, nu mai mult. Ce crezi că s-ar întâmpla? Dacă în cazul Poliției ar fi fost necesare alte șase luni pentru a restaura ordinea, în cazul Romsilva ar fi nevoie de sute de ani. Ai atât timp?
Cum zice la TV? Până data viitoare când ne vom revedea, numai bine! :)

Despre poliție, producători auto şi cai

   La cursurile de comunicare şi relații publice pe care le susțin, analizăm diferite aspecte. Unele dintre ele sunt formulele de temporizare şi de încheiere.
   Ieri, pe drumul de la Bucureşti la Oneşti, am interacționat cu Poliția Română de două ori. Prima dată s-a întâmplat în Goleşti, exact înainte de Focşani. Un polițist de la Rutieră mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta iar dialogul a fost cam aşa:
-Bună ziua. Sunt agent........., vă rog să prezentați actele pentru verificare. Ştiți pentru ce v-am oprit?
-Cu multă stimă (am să scriu odată despre formularea aceasta), nu, nu ştiu.
-Circulați cu proiectoarele aprinse. Doar cu ele.
-Nu sunt proiectoarele, sunt luminile de zi. Parol!
Toate astea pe un tot relaxat, zâmbitor.
-A, da, aveți dreptate, am crezut că sunt proiectoarele deoarece sunt poziționate destul de jos. Ştiți că legislația prevede că pe drumurile europene trebuie să circulați cu farurile aprinse.
-Înțeleg, am spus în timp ce căutam actele.
S-a apropiat un agent mai în vârstă care m-a preluat.
-Bună ziua, sunt agent......... Ştiți pentru ce ați fost oprit?
-Da, mi-a explicat colegul Dvs. Circulam cu luminile de zi.
-A, sunt lumini de zi. Am crezut că sunt proiectoarele. Ştiți că legislația spune...
-Da, mi-a spus colegul Dvs, farurile.
Acelaşi ton relaxat, zâmbitor.
-Exact, mi-a spus polițistul cu actele mele în mână. Producătorii auto nu au ținut cont de prevederile legale. Vă rog să aveți grijă la regulamentul rutier, a apucat să-mi spună înainte de a-mi oferi actele înapoi. Drum bun!
Am fost puțin descumpănit, recunosc. Nu mi-a spus că eu nu cunosc regulamentul, nu mi-a dat amendă, nu avertisment. Mi-a spus că producătorii auto nu țin cont de regulamentul rutier. Foarte tare! M-a făcut mat!
Mi-am continuat drumul, de data asta cu farurile aprinse. În Coțofăneşti, foarte aproape de Oneşti, era deja întuneric. La un moment dat, am văzut un cal care se plimba liber pe marginea drumului. Brusc, mi-am adus aminte că în urmă cu vreo 8 ani am reuşit să evit în ultimul moment impactul cu un cal, exact în aceeaşi zonă. În plus, în urmă cu câteva luni, o fată a murit în zonă din cauza impactului cu un cal care circula liber pe stradă.
Am sunat la 112. Mi-a răspuns operatoarea care, după ce i-am descris situația, mi-a făcut legătura la Poliția Bacău. Le-am descris din nou situația şi mi-au făcut legătura cu Poliția Oneşti.
-Cu multă stimă (chiar am să scriu despre formularea asta), sunt Cătălin Moisă. Mă aflu în Coțofăneşti, pe sensul de mers către Oneşti.
-Aşa!
-Pe marginea drumului se plimbă un cal lăsat liber. Vizibilitatea este scăzută, se poate întâmpla o nenorocire în orice moment. Vă rog să luați legătura cu un echipaj mobil, cât se mai poate.
A fost o pauză de câteva secunde. Probabil că polițistul cu care vorbeam se întreba dacă nu cumva e o glumă.
-Bine, domnu' Moisă.... Cătălin. O să trimitem pe cineva, a adăugat pe un ton uşor plictisit, iritat pe alocuri. Şi a închis. Nu tu un "mulțumim că ne-ați anunțat/adus la cunoştință/informat etc.
Imediat am făcut comparația între cei doi. Cine a interacționat cu polițistul din Focşani va spune că Poliția Română este o instituție modernă, atentă la prevenție. Cine a interacționat cu polițistul din Oneşti va afirma contrariul. Aşa se întâmplă când comunicarea nu e punctul forte al reprezentanților unei organizații.
Personal, nu am o problemă. Faptul că am contribuit la evitarea unei nenorociri este peste tonul polițistului oneştean. De fapt, chiar sunt recunoscător. Am căpătat un exemplu pe care-l voi folosi în sala de curs pentru a întări importanța comunicării în interiorul organizațiilor şi în exteriorul lor.
Mulțumesc.

Later edit:
Art. 44 alin. 2 OUG nr. 195/2002:
(2) In circulatia pe autostrazi, pe drumurile expres si pe cele nationale europene (E) conducatorii de autovehicule si tractoare agricole sau forestiere sunt obligati sa foloseasca si in timpul zilei luminile de intalnire sau luminile pentru circulatia diurna.
Modificarea a fost introdusa prin OG nr. 14/2017

Să ne mai uităm în oglindă

Atât pentru cei care citesc ce scrijelesc eu aici din când în când, cât și pentru cei care intră abia acum pe blogul meu, recomand să aruncați un ochi aici, aici și aici.
Bun, deci știi care e opinia mea legată de Poliția Română, în întregul ei, nu despre cazuri izolate. Pe această linie voi merge și în rândurile ce urmează. Îți spun asta de acum pentru a te putea opri în cazul în care vrei sânge, ură ori alte sensibilități.

În urmă cu un an, unul dintre oamenii faini pe care i-am cunoscut la cursul de management general de la Cheile Grădiștei, mi-a scris un mesaj care m-a răvășit puțin.

”Bună ziua, d-le Cătălin Moisă! Sunt unul dintre cei 800 de cursanți de la Cheile Grădiștei, din perioada 2014-2015. Vă contactez acum ca reprezentant al I.P.A. (Asociația Internațională a Polițiștilor) – Regiunea 1 Brașov, unde am calitatea de vicepreședinte. I.P.A. dorește să organizeze alături de Colegiul Național al Polițiștilor, Centrul Teritorial Brașov, cursuri de formare pentru polițiștii care prin natura atribuțiilor, desfășoară anchete penale. Cunoscându-vă la cursul de la Cheile Gradiștei, am considerat cu sunteți trainer-ul cel mai potrivit pentru a susține un curs, care să contribuie la dezvoltarea abilităților și aptitudinilor tinerilor polițiști anchetatori, în scopul creșterii calității actelor de urmărire penală. Dacă sunteți de acord, de principiu, cu solicitarea noastră, putem detalia toate celelalte aspecte privind organizarea cursului/cursurilor. Vă mulțumesc pentru disponibilitate!”.


Sigur că după un așa mesaj ai nevoie de câteva secunde pentru a redeveni om. :) M-au bucurat nespus aceste rânduri, motiv pentru care am acceptat fără rețineri. În primăvara acestui an, m-am întâlnit cu trei dintre oamenii care au pus la cale această acțiune de pionierat. După aproximativ o oră de discuții, am stabilit să organizăm cursul pe 8 și 9 octombrie. Lucru care s-a și întâmplat.
Recunosc sportiv că m-am gândit destul de mult la maniera în care voi susține acest curs, la ce limbaj să folosesc. Și asta pentru că, fără să vreau, eram influențat de mulți oameni cu care am interacționat. Este notorie opinia societății legată de polițiști, cu atât mai mult cei care ies în stradă, nu neapărat conduc structuri. Și da, zilele de 8 și 9 octombrie mi-au arătat încă o dată (dacă mai era nevoie) că societatea este complet aeriană. Am cunoscut 20 de oameni care vorbesc două-trei limbi străine, care citesc mult, care sunt interesați de tot ce aparține dezvoltării personale, care sunt deschiși elementelor venite din afara sistemului. Și mi-au cam plăcut! 
Dar ce m-a dat pe spate definitiv a fost faptul că oamenii nu credeau necondiționat în ce le spuneam. Nici vorbă! Puneau întrebări, aveau dece-uri, cereau explicații. Și asta, drag cetitorule care ai ajuns până aici, nu-i deloc puțin lucru. După cele două zile sunt mai liniștit în privința viitorului. Suntem pe mâini bune.
Aplicațiile din prima zi mi-au arătat niște oameni care sunt deschiși noului, jocului și nu în ultimul rând, glumelor. Și farselor. Ultima zi de curs a picat cu o zi înainte de ziua mea de naștere. Ca polițiști au aflat imediat de treaba asta și m-au trimis după pauza de prânz să discut cu organizatorii ceva legat de partea administrativă. Când am revenit în sală, am găsit un tort extrem de gustos și 20 de oameni faini care cântau ”Mulți ani trăiască”. Zău că am avut, pe de o parte, un déjà vu de la seria IV de la Cheile Grădiștei, pe de altă parte, senzația că-i știu pe cursanți de cel puțin o lună. :)
În linii mari, a fost cam așa:

Am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din viața mea. Copilul din mine strigă fără încetare ” Mai vreaaaau!”. :)
Mi-a plăcut foarte mult ideea celor de la IPA și CNP Brașov de a le oferi membrilor un curs diferit de cele strict profesionale, iar feedback-ul n-a fost rău deloc. 
Vinovați pentru feeria de mai sus se fac următorii făptași: Andra Dinu, Radu Dascălu, Radu Zaharia și nu în ultimul rând, Viorel Dogaru. Dragilor, vă foarte mulțumesc pentru că mi-ați oferit încă o șansă de a-i cunoaște pe cei din sistem.
Nu știu cum vor fi primite rândurile acestea. Ce știu cu adevărat, este că ar trebui să nu mai căutăm tot felul de vinovați în diferite organizații, ci să ne mai privim în oglindă. De câteva ori pe zi. Știu că e posibil să nu ne placă ce vedem, dar măcar am ști cum stăm și de unde să începem treaba.

Despre vaca Pătruța, Consulatul Terestru și familia tradițională

   Era prin '98. Lucram în radio. Conducerea mă cam luase în cătare pe motiv că emisiunea mea de seară nu făcea audiențe. Eu cam știam cum stăteam, ei nimic. Așa că am hotărât să fac un experiment. Am inventat o poveste. Am scris un text pe care l-am citit în deschiderea emisiunii și le-am cerut părerea ascultătorilor. Textul era cam așa:
”Bună seara doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Astăzi voi fi grav. Nu vom avea ironie, amuzament ori bășcălie. Nu se cade.  Veți înțelege îndată de ce.
Unul dintre ascultătorii noștri este acum în mare necaz. Septimiu Popescu, un cetățean onest în vârstă de 58 de ani, locuiește împreună cu fiii săi Sextil și Cincinat Popescu, fiica sa Nona Popescu, soția Decenia Popescu și tatăl, Octav Popescu, într-o casă modestă la marginea orașului. Singura sursă de venit a acestor oameni este o vacă. Da, ați auzit bine. O vacă. Pătruța o cheamă.
Din laptele dat de Pătruța se întrețin toți membrii familiei Popescu, iar surplusul este transformat în brânză și vândut pe la vecini pentru banii necesari celor trebuincioase gospodăriei.
Așa cum se întâmplă deseori, oamenilor simpli nu le este sortită o viață ușoară. Familia Popescu a fost lovită crunt în cursul zilei de astăzi.
Ați observat desigur că toată ziua orașul a fost survolat de zeci de elicoptere inscripționat cu CT. EI bine, acestea sunt de la Consulatul Terestru. În solul din imediata vecinătate a familiei Popescu s-au găsit niște substanțe care au făcut ca vaca Pătruța să dea 70-80 de litri de lapte pe zi. Când au aflat cei de la Consulatul Terestru, au venit urgent și au confiscat vaca familiei Popescu pentru analize. Fără a da vreo explicație, fără a oferi o despăgubire ori alternativă. Nimic! Au prezentat un mandat și au confiscat vaca. Septimiu Popescu ne-a declarat că dacă nu i se restituie vaca, el și familia sa vor muri de foame.
Am încercat să obținem o explicație de la purtătorul de cuvânt al Consulatului Terestru, însă tot ce am obținut a fost o declarație seacă: Este confidențial!
Te întreb pe tine, ascultătorule. Cum ți se pare situația descrisă? Ce ar putea face familia Popescu? E drept să li se întâmple una ca asta?”.
Cam acesta a fost intro-ul. Am presărat tot felul de indicii care arătau clar că totul e ficțiune. Numele eroilor noștri, Consulatul Terestru (Serios? Cum peștii mei să crezi că ar exista așa o instituție?), zecile de elicoptere, cantitatea uriașă de lapte pe care-o dă Pătruța și tot așa. Rezultatul? În emisiunea de două ore nu am reușit să pun o piesă. Nici buletinele de știri nu au mai intrat. Nici reclamele, nici promo. Nimic! Au sunat telefoanele ca la balamuc. Pentru că am simțit că oamenii mai au ceva de spus, am continuat și a doua zi cu același subiect. Încă două ore! Sigur, au apărut câțiva incerți care afirmau prudent că e o glumă. În câteva minute erau convinși că au văzut cu ochii lor cum Pătruța, vaca Popeștilor, atârna în corzi sub elicopterul Consulatului Terestru.
La finalul celei de-a doua emisiuni, am anunțat că totul a fost o glumă. Și le-am spus oamenilor că ar trebui să fie mai atenți, să treacă totul prin filtrele proprii. O lună n-am mai primit nici măcar un telefon în direct. Și iar mi-am pus conducerea în cap! :)
Când citesc despre treaba asta cu referendumul despre familie, am un déjà vu. Parcă-i văd pe familia Popescu, Consulatul Terestru și Pătruța legată de elicopter. Cum a devenit sexul între persoane de același gen un pericol național!
Este incredibil cum oamenii cu minte modestă achiesează la așa tâmpenii. De când homosexualitatea a devenit un flagel? Ce-şi imaginează susținătorii familiei tradiționale, că homosexualitatea se ia ca pojaru' ori hepatita? Și de când e treaba poporului cum se intitulează partenerii unui cuplu? 
A, și cum de biserica face mult mai multe valuri decât în multele cazuri de homosexualitate și pedofilie din propria grădină?
Sigur, este demonstrat faptul că de-a lungul istoriei, referendumul a eradicat homosexualitatea. Încă de la vechii egipteni. Altfel, merităm și noi o distracție națională de 200 de milioane de lei. Corect?

Da, mă! Eu sunt vinovat!

  Nu mi-a fost ușor să recunosc asta.  Am făcut o analiză a tot ce se întâmplă de ceva timp și am ajuns de fiecare dată la aceeași concluzie. Eu sunt vinovat de tot ce se întâmplă. Să mă explic, dară.

În '90, anul în care am devenit major, am început să lucrez în presă. Eram într-a XI-a. Cu mintea de adolescent de atunci simțeam că Iliescu și FSN-ul reprezentau un cancer care va avea efecte pe termen extrem de lung. Și încercam să le explic treaba asta și prietenilor ori colegilor mei. Nu-mi ieșea mereu. De fapt, îmi ieșea destul de rar. Majoritatea credea în Iliescu și poveștile despre Rațiu care făcea sex cu minore și Câmpeanu care pierdea sume fabuloase la jocuri de noroc. Să nu uităm de salamul cu soia, elementul de branding personal al lui tătuca. Această majoritate mă vedea pe mine un pericol pentru societatea acelor ani. În această majoritate intrau colegi, prieteni, neamuri ori cititori ai săptămânalului la care scriam. Eu eram de vină pentru că Iliescu și gașca nu-și puteau vedea de construirea României noi. Unii dintre partizanii lui Iliescu au devenit aprigi contestatari ai PSD-ului astăzi și sunt destul de vocali în online.

Un an mai târziu m-am înrolat în organizația de tineret a PNL-ului. Pe atunci liberalismul încă exista. Am devenit element negativ pentru colegi, vecini, profesori. Și acum mă amuz teribil ori de câte ori îmi amintesc cum tatăl prietenei mele de atunci spunea că nu sunt ”de încredere”, termen folosit frecvent de tătuca Iliescu. Eram din nou vinovat pentru turbulențele din țară.

Câțiva ani mai târziu am renunțat la PNL. Lupta internă pentru ciolan m-a determinat să nu mă mai implic politic în vreun fel. De data asta am reușit să-mi urc în cap și o parte dintre prietenii mei, încă liberali cu acte. Eram vinovat pentru destabilizarea principalului partid de opoziție.

Câțiva ani mai târziu am făcut armata. Eram un moldovean încorporat în Târgu Mureș. Tare mă muncea faptul că moldovenii erau atât de aiurea priviți în Ardeal. Și încercam în fiecare zi să fac ceva pentru a schimba această percepție falsă. Mde, eram tânăr. Moldovenii mă acuzau că stau prea mult printre ardeleni iar ardelenii că pierd vremea alături de moldoveni. În ochii tuturor eram vinovat.

Peste câțiva ani am început să lucrez în televiziune și radio. Niciodată n-am făcut rabat de la etica jurnalistică, de la ceea ce numeam noi deontologia profesională. Am avut invitați în direct oameni care îmi erau prieteni. Cu toate acestea, când era cazul, dădeam cu ei de pământ. La fel procedam și cu factorii de influență. Nici cu șefii nu mă băteam pe burtă. Am fost campion la penalizări într-o perioadă.
Când am ajuns șef, m-am înțeles bine doar cu cei extrem de puțini care chiar puneau umărul. Eu eram de vină în ochii tuturor. Pentru că nu-i periam, pentru că nu eram obedient, pentru că-i puneam la treabă, pentru că nu-i puneam la treabă etc. 

Au trecut anii. Mi-am deschis propria companie. Am oferit de lucru unor oameni. Nu întotdeauna am fost inspirat. Le-am oferit șanse unor oameni care nu meritau iar când am refuzat să mai fac asta, am devenit vinovat. Am refuzat să iau contracte cu componentă de formare doar pe hârtie. Și iar am fost vinovat că ”am stricat apele”. În sala de curs refuz în continuare să ”le dau liber” cursanților înainte de final. Și din nou sunt vinovat. Nu-i înțeleg, nu le dau voie să viziteze locurile. Îi oblig să stea la curs.

Merg mult prin țară și văd multe nenorociri pe șosele. Sunt unul dintre foarte puținii care nu se abat de la lege, de la reguli. Și vorbesc, scriu, predau mult despre asta. Prietenii îmi sar în cap că-s comunist. Uneori și cursanții. E clar, sunt obtuz.

Am cunoscut destul de bine câteva instituții ale statului care au fost reprezentate de câțiva membri la cursurile mele. Și am scris mult despre oamenii faini pe care i-am cunoscut. Cei din afară mă acuzau că prea îi zugrăvesc în culori frumoase, cei din interior că nu văd și dedesubturile. Iar sunt vinovat. Am scris de bine despre Poliție, ANSVSA, medici. Am declanșat Jihad-ul!

Am mulți prieteni care au plecat din țară definitiv. Unii dintre aceștia sunt extrem de porniți pe România. În ochii lor, aici au rămas doar proștii. Sau hoții. Încă încerc să aflu din care categorie fac eu parte. Cu unii dintre ei am încercat să am un dialog, să le explic lucruri. Nimic! Proștii și hoții. Știu că, exceptând Bulgaria, toate țările din UE sunt mai civilizate. Și SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia sau altele. Am vizitat o parte dintre aceste tări. Doar că țările acestea erau civilizate și înainte de a se stabili ei acolo. Când am afirmat treaba asta am devenit vinovat. Da, eu sunt de vină pentru că nu înțeleg lucruri. Sunt pe rând, când pesedist, când băsist, când soroșist, când prost. Sau hoț. Cum de nu văd că lucrurile nu sunt în regulă în România?

Am să închei cu protestele. Nu iau parte la ele. Nu la cele care au ca ofertă o partidă de sex oral. Votez, în schimb. Din 1990, fără excepție. Plouă, ninge, sunt 50 de grade Celsius, sunt plecat prin țară? Nu contează, ies la vot. Despre asta este vorba în orice țară civilizată. Cu toate acestea, afirm fără rezerve că PSD-ul reprezintă cea mai neagră filă a istoriei postdecembriste, indiferent cum s-a numit. FSN, FDSN, PDSR sau PSD, e doar semantică. Și așa reușesc să-mi urc în cap și pe cei care ies la proteste, dar și pe cei care sunt membri ori simpatizanți ai PSD-ului. A, la categoria politicieni aș adăuga și PNL-ul, cel care în urmă cu doar câțiva ani făcea casă bună cu PSD-ul sub numele de USL. Acum i-a lovit amnezia pe liberali. Și aș mai adăuga și USR-ul care încearcă să profite de oportunitatea creată de piață. Sigur, sunt de acord cu acțiunea ”Fără penali în funcții publice”, am rezerve legate de partidul care a inițiat acțiunea. Ca să fim corecți, acțiunea a reușit în principal datorită tinerilor care au devenit voluntari fără a fi membri de partid. Dar cine din USR să vadă asta? Spuneam că ies la vot. Spre deosebire de cele câteva milioane de români care au găsit altceva mai important de făcut. Nu-mi pot scoate din minte imaginile cu mesenii care spuneau că ei nu merg la vot, că n-au pe cine alege, că toți sunt la fel. Ce să zic? Democrația nu-i ușoară. Trebuie să pui puțin mintea la treabă, să citești câte ceva, să știi ce înseamnă doctrine, să faci câteva minime cercetări pentru a-i dibui pe cei care dețin averi uriașe, deși au fost bugetari toată viața, cei care au fost țărăniști, apoi pediști, pedeliști, liberali, uneperiști iar acum sunt pesediști, pe cei care nu fac acordul între subiect și predicat și tot așa. Nu-i ușor. Dar dacă te implici, cei sensibili la găleți, sticle de ulei ori vorbe mieroase spuse de preoți în campanie nu vor mai conta. Vor deveni minoritari. Și nu va mai fi nevoie să iasă lumea în piață. Și iată cum am reușit să mi-i urc în cap și pe cei care ies în piață, și pe opozanții acestora. A, au scăpat forțele de ordine! Ei bine, jandarmii care au bătut, gazat, rănit oamenii pe 10 august pot fi cu greu numiți oameni. Plăcerea cu care loveau mă face să cred că acum își povestesc unii altora cum le dădeau ei pulane peste față ochelariștilor, cum gazau ei femeile, cum le arătau ei ziariștilor cine are puterea. Am rezolvat și cu jandarmii.

Gata. Aci închei. Eu sunt vinovat pentru toate relele care se întâmplă în țară, da? Acum putem merge mai departe? Facem și noi ceva cum trebuie?

Păi nu suntem noi cei mai candizi, puri și imaculați?

   Suntem niște figuri, mi-e din ce în ce mai limpede. Ne plac foarte mult generalizările, atât timp cât nu suntem noi cei vizați. Bunăoară, când se vorbește despre români în termeni nefavorabili, ne deranjează generalizarea. Când, în schimb, găsim pe unii pe care să ne descărcăm, să ne vărsăm frustrările, ne cam place. Albanezii sunt violenți, arabii sunt criminali, Vaslui este capitala alcoolului și a violului etc. Treaba cu Vasluiul este interesantă. De o săptămână sunt cazat într-un hotel din Vaslui și predau un curs. În urmă cu șase săptămâni am făcut același lucru și în Bârlad, care e tot în Vaslui, pentru cei care nu strălucesc la geografie (sâc!). Oamenii ăștia din Vaslui sunt de-a dreptul pocăiți prin comparație cu ce văd eu în alte zone ale țării, dar, hei, nu e fain să avem o ciucă a bătăii pe care s-o tot nominalizăm când avem chef? Doar așa, în treacăt, aș aminti despre cea mai faină bibliotecă de liceu pe care am văzut-o vreodată (vezi foto de la Liceul Mihai Eminescu Bârlad) și despre cele două clase din Vaslui ale căror elevi, aproape în totalitate, au fost admiși la facultăți de medicină cu medii peste 9.00 (detalii aici și aici). Dar cum să se vorbească despre asta? Nu dă bine ca moldovenii ăia să fie mai deștepți decât media națională, corect?

foto Biblioteca Liceului Mihai Eminescu din Bârlad

 

Bun, dacă ai ajuns până aici înseamnă că ai priceput unde bat. Totuși, ca să mă asigur de asta, mai amintesc de un caz. Zilele astea este foarte celebră întâmplarea cu șugubățul de român din Suedia și buclucașul lui număr de înmatriculare. Pe scurt, în câteva cuvinte, avem așa:
-una bucată bărbat care a vrut să atragă atenția și nu numai că a reușit, dar a și devenit aproape erou;
-una bucată purtător de cuvânt al Brigăzii Rutiere a Poliției Române, Ovidiu Munteanu, care ne trimite la vecini, la popi și la rude când avem probleme ce țin de resortul Poliției;
-una bucată echipă care se ocupă de pagina oficială de Facebook a Poliției Române oprește secțiunea de rating a paginii ;
-aceeași echipă cerșește un rating de 5 stele de la polițiști din întreaga țară pentru a contracara valul de aproape 70.000 de useri care acordă o stea;
-șefi ai Poliției Române s-au întrecut în gafe când au motivat acțiunea asupra șoferului român;

Hai să lărgim puțin cadrul acum și să aducem o imagine mai clară a ceea ce s-a întâmplat și, mai ales, a ceea ce va urma. Niște obedienți, și incompetenți pe deasupra, angajați ai Poliției Române, câțiva la număr, au siluit legi, regulamente, convenții internaționale și drepturi fundamentale pentru a le arăta unor semianalfabeți sus-puși că nimic ofensator la adresa partidului nu trece de ei. Aceștia s-au întrecut în gogomănie oferind tot felul de explicații în conferințe de presă ori în online și interviuri. În orice țară civilizată, aceștia ar fi fost disponibilizați pe loc. Disponibilizați, nu retrogradați! Astăzi, după tot circul acesta odios, a venit și comunicatul oficial emis de Poliția Română, vezi aici.

Adică rămâne ca la început. Un șuvoi de greșeli a fost șters cu buretele. Printr-un comunicat sec. Fără ca cineva să ceară scuze, să-și recunoască vine. Iar reacția populației a fost exact ca în cazul Vasluiului. A fost băgată în aceeași oală întreaga Poliție Română. Pentru că (nu-i așa?), e nevoie de cineva pe care să ne vărsăm frustrările. Sigur, niște incompetenți au adus un deserviciu Poliției Române pe termen extrem de lung iar efectele se vor vedea mult timp. Dar și noi am mușcat-o! Am tot citit comentarii pe pagina de Facebook a Poliției Române. Foarte rar am văzut ca cineva să aleagă doar pe cei vinovați pentru a-și vărsa obida. Majoritatea covârșitoare era formată din cei care acuzau întreaga organizație.
Îmi aduc aminte că în timp ce susțineam cursul de management pentru Poliția Română, curs despre care am tot scris, a fost un caz în țară (nu mai rețin localitatea) cu o polițistă care, conducând mașina unui prieten , a intrat într-un gard ori ceva asemănător. În aceeași perioadă, niște polițiști din țară salvaseră câteva vieți riscându-le pe ale lor, și asta în timpul lor liber, când nu erau de serviciu. Câțiva temerari au scris la cestiune și s-au simțit câteva mici valuri de simpatie.Când presa a preluat știrea cu polițista care a lovit mașina. valul de simpatie a fost înlocuit cu o revoltă generală împotriva întregii instituții. Și asta doar de la un accident fără victime.
Tu, cel sau cea care ai ajuns până aici cu cititul, îți dai seama cât timp va trece până polițiștii ăia corecți, care-și fac treaba ireproșabil, care au grijă ca noi să fim în siguranță, care depun eforturi pentru a ține pasul cu evoluția ori involuția societății vor putea scoate din nou capul în lume? Cât timp va trece până rușinea generată internațional de niște iresponsabili va dispărea? Am tot încercat să mă pun în pielea polițiștilor faini pe care i-am cunoscut la curs (cam 800) pentru a vedea ce simt. Și nu mi-a plăcut. N-ar strica să încercă asta cu toții. Altfel ar fi ca la grădiniță, când toți râdeau de cel mai slab pentru că, dacă exista un ”măgăruș”, ei nu erau luați în colimator.
Ia încearcă să fii în papucii unui polițist corect pentru o zi. Zilele acestea.
Ei? Cum e acum?

(Sigur, ai putea crede că sunt plătit pentru a scrie prostiile astea sau că sunt polițist ori că cineva din familia mea ar fi. În definitiv, e o țară liberă. N-ai decât să crezi ce vrei)