Da, mă! Nu-s bărbat!

Mi-a zis un fost coleg, în urmă cu vreo 20 de ani, că dacă nu te uiți la fotbal, nu ești bărbat. Băi, dacă aș merge pe criteriul ăsta, nu-s bărbat. Da' deloc! Aseară am aflat de meciul România-Muntenegru destul de tărziu, datorită unui vecin de la o curte alăturată, care-i spunea cuiva, cu care vorbea la telefon, că se uită la meciul României, repriza a II-a. Am bănuit că tricolorii nu au fost prea glorioși în prima repriză, prea era liniște în cartier.
Cum spunea amicul, nu-s bărbat pen'că nu mă uit la fotbal. Păi cum aș putea să mă uit la un sport care n-are nimic în comun cu ideea de fair-play? Ditamai plăvanii de oameni se tăvălesc pe jos în chinuri după ce au fost [uneori] atinși cu un deget, solicită penalty-uri imaginare, dau de cele mai multe ori dovadă de egoism feroce și pentru toate astea, cred că li se cuvine statutul de VIP, de speciali, de zei. Mă uit la sport. La mai multe ramuri. Handbalul este una dintre ele. L-am și practicat în copilărie. Deși nu pare, handbalul este unul dintre cele mai dure sporturi. Dacă ai ști ce se întâmplă pe semicerc, câte vânătăi colectează un pivot în timpul unui meci, cât se aleargă la un meci, ai privi cu alți ochi acest sport. Acolo nimeni nu se tăvălește pe jos decât dacă are fractură deschisă, ruptură de ficat ori splină sau, în cazul femeilor, naștere înainte de termen. Atletismul îmi place, cu toate disciplinele lui. Tenisul îmi place mult. A, mă uit cu plăcere, de câte ori am ocazia, la tenis de masă. Sportivii acestei ramuri au împins atât de departe ideea de fair-play încât recunosc singuri că a fost punct pentru adversar atunci când, din cauza vitezei loviturilor, arbitrul nu poate vedea realitatea. Așa ceva e o utopie în fotbal. Mă uit din când în când și la darts, judo, lupte, haltere ori box. Preferatul meu, de departe, este snooker-ul. M-aș putea uita la acest sport cu anii. Rar vei găsi oameni atât de rafinați care să practice un sport. Sigur, e opinia mea.
Da, nu sunt bărbat pentru că nu mă uit la fotbal. Aminteam de meciul România-Muntenegru. Nu știu cum a decurs prima repriză. Pe cea de-a II-a am văzut-o printre picături. Am avut un déjà vu. În copilărie am văzut un meci mare pentru Oneștiul meu natal: Energia-Victoria București (ăsta era un satelit al lui Dinamo pe atunci). Ăsta a fost meciul. :)
Ce m-a făcut pe mine extrem de atent a fost ceea ce a urmat după meci. L-am văzut pe unul, Stoichiță, care încerca să pară miezul din dodoașcă. Zău, cum mi-l fezanda și tranșa el pe antrenoru' ăsta neamț și nou în același timp (scuze, nu i-am reținut numele. e o problemă veche de-a mea), n-ai văzut nicăieri în lumea civilizată. Așa cum n-ai văzut în lumea civilizată nici reporteri care să le inducă jucătorilor, mare parte dintre ei (la jucători mă refer) fiind săraci cu duhul, faptul că au fost distribuiți pe poziții de joc total străine lor, iar vinovat pentru asta e doar neamțu'. Să fie clar!
O altă chestie care m-a făcut să mă întreb dacă nu am călătorit cumva în timp a fost momentul interviurilor luate jucătorilor. Toți, dar absolut toți cei intervievați, spuneau că ”am dominat meciul de la un cap la altul”, ”am fost singurii cu ocazii la poartă”, ”meciul a fost la discreția noastră”etc. Băi, ăsta a fost momentul în care am început să-mi pun întrebările următoare:
1. Mi-a pus Bubu ceva în mâncare și eu am văzut totul pe dos?
2. Mi-am luat tratamentul de dimineață?
3. Am ațipit cel puțin 4 ani, exact cât ar putea trece între două campanii de calificare la Mondiale?
4. Jucătorii au fumat ceva între sfârșitul meciului și interviuri?
5. Citeau răspunsurile de pe prompter? (Aici recunosc sportiv, am avut ceva rezerve. Toți jucătorii se uitau în jos, loc în care nicio televiziune din lumea asta nu pune promptere. Plus că... citeau? Dooh!)
Ultima treabă pe care am observat-o la toți jucătorii intervievați a fost ”mâna care atinge fața” (cei care au fost la cursurile mele știu deja asta).
-Aveți ceva să-i reproșați lui.... (ăla care a ratat penalty-ul, ți-am spus că nu rețin nume)?
Fiecare respondent (nu, nu-i o greșeală, ăsta e cuvântul corect) își făcea un masaj facial în timp ce-și mângâia porubeii albi de pe creștet.
-Nici vorbă, ce să-i reproșăm? Se întâmplă frecvent astfel de lucruri.
Înțelegem cu toții destul de lesne că expresia astfel de lucruri este cât se poate de nevinovată, da? :)
Uite de asta nu sunt eu bărbat. Pen'că nu mă pot uita la niște oameni care calcă în picioare orice e legat de ideea de sport, de fair-play. 
Ia, gata! Uite că e Ronnie la masă și are șanse de break maxim!

Și tu poți fi deșteptul lunii

   Ai văzut Ziua Cârtiței? Dacă da, felicitări. Dacă nu, ți-l recomand. În linii mari, e cam așa. Phil Connors (Bill Murray), meteorolog de serviciu, este trimis să relateze de pe teren, dintr-un cătun obscur aflat în centrul atenției o dată pe an, de "Ziua Cârtiței". Pentru că a făcut același lucru în ultimii patru ani, Phil nu face niciun efort să-și mascheze nemulțumirea. Rutina anilor trecuți se repetă până în zorii zilei următoare când, după un somn liniștit, eroul nostru se trezește și constată că ziua precedentă se repetă. Phil își dă seama că este blestemat să-și petreacă eternitatea în același loc, văzând aceleași persoane și făcând același lucru în fiecare zi.

   Astăzi este o zi importantă pentru România modernă. Este Ziua Regelui. Pe vremuri, între 1866-1916 și 1918-1948, 10 Mai a fost Ziua Națională a României. Tot astăzi se sărbătoreşte și Ziua Independenței României. Bun, gata cu istoria.

   La fel ca în Ziua Cârtiței, trăiesc senzația că este un scenariu care se repetă în fiecare an. Eu postez urări de Ziua Regelui și de Ziua Majestății Sale, Regele Mihai I al României iar câțiva useri aruncă șuvoaie de ură ce au la bază informații de pe site-urile de istorie și cultură nationalisti.ro, cyd.ro, fluierul.ro și multe altele.

   Ca să nu mă abat de la subiectul filmului Ziua Cârtiței, că așa am început, am postat și astăzi un mesaj de urare. Aștept cu nerăbdare mesajele ce mustesc de ură. Să vedem cine va fi desemnat deșteptul lunii mai 2016 2017.
3, 2, 1... start!

Ciolanul și sarmaua

Cred că voi înfuria ceva lume cu postarea asta. Nu că m-ar afecta din cale-afară, eu nu trăiesc așa. :)
Cu oareșce legătură, pe 1 martie am postat treaba asta. De regulă așa se întâmplă. Când este o zi importantă, arhicunoscută, se trezește așa un sentiment în vulg, de nu-ți mai vine să scoți capu-n lume. Așa se întâmplă de 15 ianuarie, bunăoară. O țară de eminescieni ține morțiș să arate că știe că Eminescu s-a născut pe această dată. Cumva, ar exista o explicație. Să spui de Eminescu frumos de ziua lui e safe, nu ai cum să dai greș. Cine mama zmeilor s-ar putea împotrivi curentului? Dă bine să fii acolo, cu toată lumea. Nu-ți asumi ceva. Și ar mai fi câteva astfel de zile pe an.
Una dintre ele stă să apară în viața noastră. E cea care începe noaptea aceasta, la 00.00. E 1 Decembrie! Eh? Nu e cool să fii nițel patriot, măcar o dată pe an? Exact frecvența asta mi-a dat brânci să iau atitudine. Și asta fac acum.
Vrei să fii patriot de 1 Decembrie? E o țară liberă, fă-o. Eu refuz să mai fac asta. De câțiva ani simt că mă irită ceva pe 1 Decembrie. Parada falsă, slujul politicienilor în mulțimile adunate la o câmpenească gratuită, patriotismul fariseilor din televiziuni, nu știu exact dacă una în mod special sau toate laolaltă. Dar mă irită. În structura mea, patriotism însemnă mai mult decât o sarma înfulecată pe ritm de hai să dăm mână cu mână, decât un ”live” scofâlcit cu Antonia, decât o zi liberă de la serviciu sau decât o noapte în club. Patriotism înseamnă cu totul altceva. Din această cauză refuz să iau parte la  butaforia de mâine. Mare brânză, ai putea spune (și ai avea dreptate). Nu e vreo chestie de importanță majoră și nu afectează nici interesul național (pam-pam!). Da, refuz să particip la un simulacru de zi națională. Nu-mi voi pune tricolor în portieră, nu-mi voi schimba poza de profil pe rețelele sociale, nimic de acest gen. Voi avea o zi liberă! O zi în care refuz să mai fiu patriot. Nu cred că se va simți prea tare lipsa mea. În schimb, voi fi patriot 364 de zile (365 din 4 în 4 ani) pe an. Și crede-mă, asta chiar se va simți pe termen lung. Eu chiar mă bucur de faptul că sunt român, îmi place să fiu român, iubesc să fiu român. Și nu mă feresc să arăt asta, să dau mai departe aceste sentimente. Mă feresc în schimb de ciolanu' și sarmalele naționale. Probabil și din cauză că postesc.