Mi-aș fi dorit să pot scrie ceva inteligent despre eveniment. Nu știu de ce oamenii au uneori așteptări în acest sens. Voi încerca să acopăr cele câteva planuri implicate.
Câțiva prieteni, părinți, au venit împreună cu copiii lor la atelierele de public speaking. Mi i-au prezentat pe frumoșii lor și mai de fiecare dată mi-au zis ”copilul meu nu prea vorbește în public, i-am recomandat să vină la modulele tale”. Am acceptat de fiecare dată deși presiune era uriașă. Le-am acordat o atenție sporită acestor tineri. Vei vedea la final care sunt concluziile mele.
Profesorii au avut un atelier special, dedicat lor în totalitate. Am intuit încă de la început că nu se vor călca pe picioare pentru a prinde un loc în sală. I-am sugerat unuia dintre managerii de proiect să invite și părinți la acest atelier. Deși mi-aș fi dorit exact contrariul, am avut dreptate. Profesorii nu și-au creat un scop din a participa la eveniment. Asta dacă vreau să folosesc un eufemism. Au fost prezenți doar 3 (trei). Cu câteva săptămâni înainte de eveniment, a mai fost o întâlnire. Atunci a fost prezentă o singură profesoară. Una singură! Acea profesoară a venit și a doua oară, semn că-i pasă de educație. Doar ei și celorlalți doi profesori prezenți la eveniment.
A, să nu uit! A mai fost un profesor prezent. În ultimele 10-20 de minute pe care le-am petrecut la open space-ul Privind diferit la educație, l-am văzut. Dădea ture de zor pe lângă un perete din sticlă și-i scruta cu privirea pe elevii participanți. Mai târziu, la finalul zilei am aflat că și-a făcut simțită prezența și altfel. După ce a identificat o elevă de-a sa, a zbierat la aceasta, de față cu toată lumea prezentă, ceva de genul:
”Aici erai? Nu știai cum să chiulești de la școală și ai găsit ocazia?”
Vestea rea? Astfel de oameni se ocupă de educația celor care vor reprezenta viitorul. Cu alte cuvinte, un om intră cu bocancii în sufletul unui adolescent doar pentru că poate. Pentru că el este profesor iar elevul (ce să vezi?) nu are drepturi. Întâmplarea face ca eleva în cauză, Alexandra, să-mi fi fost colegă la câteva ateliere ca facilitator. Cum am văzut-o eu? Ca pe unul dintre cei mai conștiincioși oameni pe care i-am văzut vreodată. A muncit mult, a ținut listele de înscrieri la ateliere, m-a ajutat ori de câte ori am avut nevoie. La fel și celelalte colege alături de care am lucrat, Marta, Daria și Elena. Toate au dat dovadă de așa un grad de implicare încât eu nici azi, la câteva zile de la încheierea proiectului, nu mi-am revenit. Au fost peste tot în același timp, au făcut curat, au cărat, ne-au oferit răcoritoare când ne era cald, au răspuns la întrebări, au învățat și în tot timpul ăsta, au zâmbit. Guys, oferta rămâne valabilă. Când ajungeți studente, aveți locuri asigurate la un stagiu de internship în Caravana Excellency. Parol! :)
Ei bine, un profesor, omul care ar trebui să fie un reper cultural, de comportament, a considerat că așa trebuie procedat. Vestea bună? Onorabilul se pensionează, nu va mai prinde un alt an școlar. Elevii au o șansă în plus! Despre ceilalți profesori, exceptându-i pe cei trei prezenți și pe reperul de civilizație, nu se poate spune nimic. N-au fost prezenți, n-au dat un ban pe ceea ce generic se numește educație. N-au fost interesați. Chiar, de ce-ar fi? Ei le știu deja pe toate.
Am fost educator în AlterEdu alături de Ana Silvaș, Luiza Apostu (toată lumea le spunea fetele de la Waze, eu nu le-am văzut niciodată; au fost ca soția lui Colombo despre care s-a vorbit tot serialul dar nimeni nu a zărit-o, aproape că mă întrebam dacă ele existau în realitate), Elena Pîslaru, George Bogza, Lili Bălcănașu, Ciprian Stăvar, Silvia Ciotec, Anca Ciliac, Geta Chiriac, Raluca Coman, Roberto Tamaș, Anastasia Roncea, Elena Dinga, Ștefan Neagu, Gabriel Micu, Georgiana Neagu, Irina Bălan și polițiștii Cătălina, Sami și Edi, coordonați remote de Lucian Nastasiu. Eu m-am simțit important știind că fac parte dintr-un proiect atât de măreț alături de acești oameni. Am încercat cu toții să oferim puțin din ce ne-a oferit viața până acum. Pe alocuri am și reușit.
Pe al treilea plan al discuției stau elevii, cei cărora le-a fost dedicat acest proiect. Am primit multe întrebări în aceste 3 zile. Cel mai dificil mi s-a părut să răspund la două dintre ele.
Prima întrebare a fost ”Cum îi vezi pe elevi?”. Înițial am vrut să glumesc, ceva de genul ”Cu greu, am astigmatism. Fără ochelari, aproape deloc”. Nu am făcut asta, treaba e serioasă. În realitate, eu îi văd așa pe cei cu care am lucrat zilele acestea. Sunt inteligenți, mult mai cultivați decât mine la vârsta lor, săritori, dornici să afle lucruri, creativi. amuzanți, dedicați. E posibil ca tu să nu vezi același lucru. Și e posibil să ai dreptate. S-ar putea să vezi diferit deoarece aproape nimeni nu le dă șansa de a se exprima. Profesorii nu au deschiderea necesară pentru a accepta răspunsuri mai puțin convenționale. În timpul open space-ului le-am spus aproape tuturor elevilor că arată ca niște pensionari. Ei sunt cei mai tineri bătrâni ai acestei țări. Răspunsurile lor erau niște stereotipuri crunte, tautologii ieftine ori truisme emfatice. Le-am recomandat să fie fanteziști, să se facă de râs, să riște răspunsuri îndrăznețe, să iasă din cerc. Știi ce mi-au zis? ”Noi suntem obișnuiți cu profesorii care ne cer să răspundem cum vor ei, ne e greu să facem altfel”. Am intrat în pământ! Așa poți ucide creativitatea încă din fașă, așa creezi ”roboți”.Mai ții minte filmul Scent of a woman?
Părinții fie nu au timp să-i asculte, fie nu știu cum. Unii dintre copiii despre care părinții mi-au zis că nu comunică au fost atât de asertivi încât m-au făcut să cred că viitorul ne e asigurat. În linii mari, tinerii știu ce vor, sunt dispuși să lupte pentru ideile lor, combat sănătos dar în același timp sunt receptivi la idei mai bune decât ale lor. Au grijă adulții să-i depersonalizeze. Vorba aia, ei știu mai bine.
Da, elevii de liceu sunt o categorie ușor rătăcită. Eu cred că fără sprijinul unor ONG-uri care să-i asculte, să le ofere posibilitatea de a se descoperi, sunt pierduți. Dragi părinți, dacă țineți la copiii voștri, la viitorul și dezvoltarea lor, încurajați-i să treacă pragul voluntariatului. Peste ani vă veți felicita pentru asta. Bine, și pe mine dacă sunteți corecți. :)
A doua întrebare cu grad mare de dificultate la care a trebuit să răspund a fost ”Cum vezi sistemul educațional românesc?”. De miercuri până ieri m-am gândit la un răspuns cu ușoare urme de inteligență măcar. Greu!
Ieri am fost în Ikea. Vreo 4 ore. M-am simțit din nou ca un șoricel într-un labirint. Niciun pic de control, nicio informație utilă, nicio logică arhitecturală, niciun pic de orientare în teren. Deși sunt hărți ale magazinului la tot pasul, nu te ajută Tot ce se poate afla este locul unde te situezi pe moment. Ești la raionul corpuri de iluminat? Noroc de hartă, altcumva n-ai fi știut. Sutele de lustre sunt puse acolo la derută. Nici angajații magazinului nu-s de vreun real folos. Ți se spune des că ei lucrează la un alt raion, nu știu exact unde este ceea ce cauți tu. Sau ești trimis aiurea, la alt raion. Dacă ai uitat cumva să cumperi ceva, mai intri o dată în labirint. De la capăt! Revezi toată materia, cum ar veni. Când ajungi la casă, te rogi în gând să nu fii nevoit să-ți vinzi un rinichi pentru a achita tot ce ai în cărucior. N-ai putut face calculele, ai fost atent la traseu, la aglomerație, eventual la produsele dorite.
Dacă ai fost în Ikea vreodată, știi cum este sistemul educațional românesc. Știi unde începe, știi unde se termină. În rest, n-ai pic de control. Dar poți mânca la ieșire un hotdog cu 1 leu.
Maxim.
