Ne mai revenim și noi?

   Cam de vreo săptămână am foarte mult timp liber. Mai mult decât aș avea nevoie dar ținând cont că acțiunea se petrece în spital, pe undeva e firesc. Cum spuneam, am foarte mult timp liber. De regulă, în așa momente îți trec prin minte tot felul de idei care în perioadele normale nu au loc din cauza celor uzuale.

   În urmă cu câțiva ani, tangențele mele cu spitalul erau legate exclusiv de proiectul de voluntariat de care am tot amintit, Haideți să schimbăm lumea. Ptii, ce amintiri! Am cunoscut în perioada aceea tot felul de oameni. Unii corecți, alții meschini, unii oportuniști, ce mai la deal-la vale, lume diferită.
Dintre aceștia, cei care mă intrigau cel mai mult erau cei care mă priveau cruciș când le povesteam ce încercăm să facem.
Unul dintre clienții mei la acea vreme era un producător de materiale de construcții. Aveam ca persoană de contact unul dintre managerii de top din acea companie. Într-una din zilele alea de sfârșit de săptămână, omul avea ceva timp liber. M-a invitat să rămân la o cafea și un pahar de vorbă (când clientul îți face o așa invitație, pentru nimic în lume nu refuzi). Din una în alta am ajuns și la proiectul mai sus amintit. I-am explicat de prima noastră acțiune de la Centrul Alexandra, de acțiunea pe care o pregăteam la Spitalul Municipal Onești, de echipa alături de care plănuiam toate astea, de satisfacțiile rezultate, de utilitatea acestor acțiuni și de multe altele.
”Și tu faci toate astea la Onești deși stai în București?”, m-a întrebat el cu o curiozitate incertă.
”Da”, i-am răspuns.
Recunosc sportiv că în momentul acela mă gândeam că am mai câștigat un voluntar în grup. Ținând cont de poziția lui, urma să se audă despre noi în cercuri la care nu aveam acces pe atunci.
„Serios?”
”Serios!”
”Prietene, tu ai prea mult timp liber. Pune mâna și fă un  copil, lasă prostiile astea pe seama lui Mahatma Gandhi!”
Nu știu ce ai fi făcut tu dar eu am amuțit. Pur și simplu nu-mi găseam cuvintele. Și crede-mă, pot număra pe degetele de la mâna unui tâmplar bețiv situațiile în care am putut spune ceva. Tot Universul s-a năruit. Mă întrebam în interiorul meu dacă am folosit limbajul corect, dacă emoțional am transmis ce trebuia. Nu găseam nimic nelalocul lui. I-am zâmbit și ...atât. Cu el n-am mai vorbit nicicând despre proiect.

Într-o sâmbătă dimineață, am avut o întâlnire cu șeful achizițiilor de la un important lanț de magazine din România. Pentru că nici unul dintre noi nu mai avea altceva de făcut în acea zi am mai zăbovit la un ceai. Din una în alta am ajuns la proiectul cu pricina. Cu aceeași fervoare, i-am povestit mai pe larg ce facem noi. Omul se uita mirat la mine. Părea că se bucură să descopere că cineva, pe așa vremuri, vrea să facă ceva pentru cei din jur. Începeam să recapăt încredere în mine. ”Hai că se poate, mai avem o șansă”, mi-am spus mie.
”Tu nu ai copii, așa e?”, m-a întrebat.
”Nu am încă”, i-am răspuns.
Simțeam de data asta că cineva mă înțelege. Eram în al nouălea cer. Așteptam cu sufletul la gură continuarea.
”Ai prea mult timp liber. De ce nu-ți iei un câine? Ce-ți trebuiesc ție toate tâmpeniile astea de Miss World?”, a venit răspunsul fără să-mi lase vreo șansă.
Dacă eram labil psihic, clacam iremediabil. Mă afundam probabil într-o depresie fără sfârșit.
Har Domnului, nu-s. Mi-am zis că sunt un bou definitiv în relaționarea cu anumite persoane. Știu unde sunt deficitar și fie nu mai încerc la ușile astea, fie mă perfecționez.
Cu alte cuvinte, eșuasem glorios cu două persoane din două, corect? Maxim!
Până aici ar putea părea doar puțin amuzant. Ce se întâmplase în realitate? Discutam cu două persoane care aveau de toate. Viața nu le-a tras vreun șut până la acel moment.

Au trecut 4 ani de atunci. Nu m-am mai văzut cu cele două persoane. Mai schimbăm ceva mesaje, câte-un like, maxim un share. În ultimele luni am citit despre două cazuri.
În primul caz era vorbe despre un puști de 6 ani care trecea printr-o experiență grea. O boală urâtă încerca să-i încheie socotelile cu viața. Părinții se dădeau peste cap să găsească finanțarea operațiilor ce urmau a fi făcute într-o clinică din străinătate. Au făcut apel la rețelele sociale și au rezolvat problema. Au găsit înțelegere la rude, prieteni, cunoscuți și chiar necunoscuți din online. Am contribuit la rându-mi cu un SMS la strângerea de fonduri. Imediat după ce am primit confirmarea m-a fulgerat un gând. Oare dacă acum aș fi avut discuția cu tatăl copilului care nu era nimeni altul decât persoana din prima relatare, managerul de top, care ar fi fost finalitatea?
Unu dintre cunoscuții mei s-a operat în urmă cu aproximativ o lună. A trebuit să facă un transplant. Cu câteva zile înainte de operație, pacientul ne ruga pe cei care-l cunoaștem să-l pomenim în rugăciunile noastre și să-i trimitem un gând bun. Operația a decurs bine, pacientul este bine. Așa cum bine ai intuit, este vorba despre achizitorul din cea de-a doua relatare. Din nou m-am întrebat care ar fi fost deznodământul dacă discuția ar fi avut loc acum?

Au fost doar întrebări care mi-au trecut fugitiv prin minte, nu am avut control. Cumpenele prin care au trecut cei doi se întâmplă zilnic celor din jurul nostru. Unii aleg să se implice, alții rămân indiferenți iar alții tratează subiectul cu o superioritate care pare să-i excludă din probabilitățile unei astfel de drame în propria familie. Ce să vezi? Viața ne mai dă și șuturi. De cele mai multe ori, devenim sensibili la nevoile celorlalți numai după ce noi înșine am trecut printr-un impas. Nu știu ce e greșit la noi. De ce nu am face lucruri faine, care să conteze pe termen lung fără să așteptăm să se consume propriile drame? Habar nu am.
Și mergem înainte.

Oneștiul, orașul fantomă?

Cum se scrie istoria? M-am întrebat asta de mic, îndată ce am auzit de Herodot. Eram curios să aflu cum un istoric al zilelor noastre poate scrie despre perioade istorice pierdute în negura timpului, ca să spun din cărți. Am aflat. Răspunsul nu a fost pe placul meu dar am aflat. Fiecare istoric se folosște de studiile predecesorilor și de mărturiile contemporanilor, fapt care nu este conceptual greșit. Problema pe care o văd eu este mai degrabă una de credibilitate a surselor decât de profesionalim. Mai pe românește? Ești la mâna oricui lasă întâia mărturie despre tine.
În secolul XIX, media de înălțime a bărbaților din Franța era de 1.64 m. Napoleon măsura 1.67 m, avea câțiva centimetri peste media acelor timpuri. În pofida acestui fapt, la două secole de la moartea lui, încă se spune despre Napoleon că a fost pitic. Mai mult, psihologii au botezat un sindrom, un complex cu numele celebrului lider militar al Franței. Pe ce se bazează toată treaba asta? Pe lucrările unui pictor care l-a ilustrat așa din răzbunare pentru că a pierdut dragostea unei femei în fața celebrului împărat. Este ca și cum eu aș spune acum despre o personalitate politică a zilelor noastre că este gay, zvonul acesta s-ar duce cu viteza gândului iar peste timp treaba asta ar putea deveni istorie. Atât de simplu.
  Eu m-am născut la Onești. Am trăit acolo mai bine de 20 de ani. Iubesc orașul acela, iubesc locurile speciale, amintirile pe care le-am adunat, oamenii din acel oraș, obiceiurile zonei și multe altele. De câte ori am ocazia, merg acasă. Deși locuim în București, atât eu cât și soția mea folosim mai des acasă când este vorba de Onești.
Există o emisiune TV care se numește România, te iubesc. De două ediții, membrii echipei TV se străduiesc să zugrăvească Oneștiul drept Orașul fantomă. Dacă n-ai trecut în viața ta prin Onești, faci cu greu acordul între subiect și predicat, îți trăiești viața mufat la propriul televizor ai putea crede ce spun oamenii ăia. Există un parfum de credibilitate în tot acest demers jurnalistic. Platforma petrochimică Borzești (GIP pour les connaisseurs) este la pământ, ăsta e un fapt. Ciudat mi se pare că o parte dintre oamenii care povestesc lacrimogen despre vremurile trecute poartă o parte din vină.
Este cunoscut faptul că televiziunea caută senzaționalul în gunoi, peste tot în lume. Așa face și ProTV-ul cu această emisiune. Deși nu mă uit la televizor de ani buni, acum am urmărit emisiunea. Eram curios. Ce am văzut eu? Niște oameni cu camere și microfoane au luat câteva interviuri unor alți oameni. De câte ori se discuta despre lucruri cu încărcătură dramatică erau folosite tot felul de cadre sinistre: un gang întunecat, un zid semi-prăbușit cu ceva grafitti de tip ”JOs gUVerNu”. Mulți dintre oamenii care au răspuns întrebărilor ticluite tendențios sunt pensionari care au prins vremurile glorioase. ProTV-ul și-a atins scopul, a avut rating. Ce contează că a fost o mizerie? Săptămâna viitoare vor discuta despre adolescentele care devin mame mult prea devreme. Oneștenii nu vor mai conta, au rămas cu mizeria în suflet. Va fi despre educația sexuală atunci.
Ce vreau să spun? Cauți gunoi, găsești gunoi. Cauți diamnte, găsești diamante. Oneștiul, oarșul ăsta fantomă, are activități pe care orașele mari din țară nici măcar nu le mai visează. I-am cunoscut mai bine pe cei de la Onestin, cel mai activ ONG din Onești. Frate, ei scriu istorie! Acum o săptămâna au împlinit 10 ani de activitate. În tot acest timp au scris zeci de proiecte pentru oneșteni, au avut activități care vor conta pe termen lung în evoluția întregii țări. Ai citit despre asta în presa centrală? Dianele, fetele care conduc asociația (Diana Ciobanu și Diana Ghiuș) fac sandvișuri pentru cei defavorizați. Și asta printre activități, cursuri și creșterea propriilor copii. Ai văzut asta la știri? Asociația de Tineret Onestin este condusă spiritual de părintele Florin Smarandi. Cu toate acestea, omul nu dorește să se afirme. Preferă să promoveze tineri cu potențial. Ai auzit despre asta la vreo emisiune informativă?
Am fost în Onești toată săptămâna trecută, împreună cu un coleg de breaslă. Am susținut niște cursuri
de specializare și perfecționare în cadrul Caravanei Excellency. Exact în orașul fantomă. 14 oameni din Onești și unul din Bacău au ales să petreacă o săptămână în sala de curs. Au participat activ în fiecare zi, au pus întrebări, au cerut sfaturi. De ce? Pentru a întreprinde ceva în orașul fantomă, în orașul în care nu se întâmplă nimic. Au pomenit despre asta la România, te iubesc? Nici nu vor pomeni vreodată. Cine să fie interesat de lucruri bune? Noi vrem mizerii, sânge, sărăcie.
Poți fi fericit sau nefericit. Depinde în mare măsură de ce-ți dorești. Dacă ar fi să descriu pe scurt fericirea aș spune că fericirea este o alegere.
Atât.