Ne mai revenim și noi?

   Cam de vreo săptămână am foarte mult timp liber. Mai mult decât aș avea nevoie dar ținând cont că acțiunea se petrece în spital, pe undeva e firesc. Cum spuneam, am foarte mult timp liber. De regulă, în așa momente îți trec prin minte tot felul de idei care în perioadele normale nu au loc din cauza celor uzuale.

   În urmă cu câțiva ani, tangențele mele cu spitalul erau legate exclusiv de proiectul de voluntariat de care am tot amintit, Haideți să schimbăm lumea. Ptii, ce amintiri! Am cunoscut în perioada aceea tot felul de oameni. Unii corecți, alții meschini, unii oportuniști, ce mai la deal-la vale, lume diferită.
Dintre aceștia, cei care mă intrigau cel mai mult erau cei care mă priveau cruciș când le povesteam ce încercăm să facem.
Unul dintre clienții mei la acea vreme era un producător de materiale de construcții. Aveam ca persoană de contact unul dintre managerii de top din acea companie. Într-una din zilele alea de sfârșit de săptămână, omul avea ceva timp liber. M-a invitat să rămân la o cafea și un pahar de vorbă (când clientul îți face o așa invitație, pentru nimic în lume nu refuzi). Din una în alta am ajuns și la proiectul mai sus amintit. I-am explicat de prima noastră acțiune de la Centrul Alexandra, de acțiunea pe care o pregăteam la Spitalul Municipal Onești, de echipa alături de care plănuiam toate astea, de satisfacțiile rezultate, de utilitatea acestor acțiuni și de multe altele.
”Și tu faci toate astea la Onești deși stai în București?”, m-a întrebat el cu o curiozitate incertă.
”Da”, i-am răspuns.
Recunosc sportiv că în momentul acela mă gândeam că am mai câștigat un voluntar în grup. Ținând cont de poziția lui, urma să se audă despre noi în cercuri la care nu aveam acces pe atunci.
„Serios?”
”Serios!”
”Prietene, tu ai prea mult timp liber. Pune mâna și fă un  copil, lasă prostiile astea pe seama lui Mahatma Gandhi!”
Nu știu ce ai fi făcut tu dar eu am amuțit. Pur și simplu nu-mi găseam cuvintele. Și crede-mă, pot număra pe degetele de la mâna unui tâmplar bețiv situațiile în care am putut spune ceva. Tot Universul s-a năruit. Mă întrebam în interiorul meu dacă am folosit limbajul corect, dacă emoțional am transmis ce trebuia. Nu găseam nimic nelalocul lui. I-am zâmbit și ...atât. Cu el n-am mai vorbit nicicând despre proiect.

Într-o sâmbătă dimineață, am avut o întâlnire cu șeful achizițiilor de la un important lanț de magazine din România. Pentru că nici unul dintre noi nu mai avea altceva de făcut în acea zi am mai zăbovit la un ceai. Din una în alta am ajuns la proiectul cu pricina. Cu aceeași fervoare, i-am povestit mai pe larg ce facem noi. Omul se uita mirat la mine. Părea că se bucură să descopere că cineva, pe așa vremuri, vrea să facă ceva pentru cei din jur. Începeam să recapăt încredere în mine. ”Hai că se poate, mai avem o șansă”, mi-am spus mie.
”Tu nu ai copii, așa e?”, m-a întrebat.
”Nu am încă”, i-am răspuns.
Simțeam de data asta că cineva mă înțelege. Eram în al nouălea cer. Așteptam cu sufletul la gură continuarea.
”Ai prea mult timp liber. De ce nu-ți iei un câine? Ce-ți trebuiesc ție toate tâmpeniile astea de Miss World?”, a venit răspunsul fără să-mi lase vreo șansă.
Dacă eram labil psihic, clacam iremediabil. Mă afundam probabil într-o depresie fără sfârșit.
Har Domnului, nu-s. Mi-am zis că sunt un bou definitiv în relaționarea cu anumite persoane. Știu unde sunt deficitar și fie nu mai încerc la ușile astea, fie mă perfecționez.
Cu alte cuvinte, eșuasem glorios cu două persoane din două, corect? Maxim!
Până aici ar putea părea doar puțin amuzant. Ce se întâmplase în realitate? Discutam cu două persoane care aveau de toate. Viața nu le-a tras vreun șut până la acel moment.

Au trecut 4 ani de atunci. Nu m-am mai văzut cu cele două persoane. Mai schimbăm ceva mesaje, câte-un like, maxim un share. În ultimele luni am citit despre două cazuri.
În primul caz era vorbe despre un puști de 6 ani care trecea printr-o experiență grea. O boală urâtă încerca să-i încheie socotelile cu viața. Părinții se dădeau peste cap să găsească finanțarea operațiilor ce urmau a fi făcute într-o clinică din străinătate. Au făcut apel la rețelele sociale și au rezolvat problema. Au găsit înțelegere la rude, prieteni, cunoscuți și chiar necunoscuți din online. Am contribuit la rându-mi cu un SMS la strângerea de fonduri. Imediat după ce am primit confirmarea m-a fulgerat un gând. Oare dacă acum aș fi avut discuția cu tatăl copilului care nu era nimeni altul decât persoana din prima relatare, managerul de top, care ar fi fost finalitatea?
Unu dintre cunoscuții mei s-a operat în urmă cu aproximativ o lună. A trebuit să facă un transplant. Cu câteva zile înainte de operație, pacientul ne ruga pe cei care-l cunoaștem să-l pomenim în rugăciunile noastre și să-i trimitem un gând bun. Operația a decurs bine, pacientul este bine. Așa cum bine ai intuit, este vorba despre achizitorul din cea de-a doua relatare. Din nou m-am întrebat care ar fi fost deznodământul dacă discuția ar fi avut loc acum?

Au fost doar întrebări care mi-au trecut fugitiv prin minte, nu am avut control. Cumpenele prin care au trecut cei doi se întâmplă zilnic celor din jurul nostru. Unii aleg să se implice, alții rămân indiferenți iar alții tratează subiectul cu o superioritate care pare să-i excludă din probabilitățile unei astfel de drame în propria familie. Ce să vezi? Viața ne mai dă și șuturi. De cele mai multe ori, devenim sensibili la nevoile celorlalți numai după ce noi înșine am trecut printr-un impas. Nu știu ce e greșit la noi. De ce nu am face lucruri faine, care să conteze pe termen lung fără să așteptăm să se consume propriile drame? Habar nu am.
Și mergem înainte.

Azi am făcut-o prima dată II

Nimic nu se compară cu prima dată. Prima dată e așa... e cum nu a mai fost și cum niciodată nu va mai fi. E ciudat. E magic. E icsaiting... scuze, exciting. E... prima dată!

Există o primă dată în orice am face. Cu toate acestea, mintea noastră bolnavă (aici mă refer doar la cei care au tăria să recunoască; ceilalți puteți să vă opriți din citit) face aproape instantaneu o conexiune cu conotație sexuală. Dacă încă te mai îndoiești îți fac o sugestie: cu degetul mic al mâinii stângi ține apăsată tasta alt iar cu degetul mijlociu (fucker, cum ar spune unii) dă de două ori ferm în F4!
Așaaaaa... Acum, că am rămas doar noi, ăștia care recunoaștem, pot să-ți spun că nu am citit asta într-un material ieftin și amplu reprezentat grafic. Am testat de-a lungul timpului astfel încât, vorba lui Nae Cațavencu, ”am tăria opiniunilor mele”. Da, de câte ori citim undeva ”am făcut-o prima dată” ne fuge mintea la ceva ghiduș. Așa suntem noi construiți. Sigur, aș putea dezvolta tratând subiectul în maniera bărbați versus femei sau pe categorii de vârstă însă nu despre asta este vorba. Motivul (cel puțin unul dintre ele, ca să fiu mai clar) scrierii mele este de a crea un preambul la un curs pe care-l pregătesc. Va fi fain, garantez! :)
Să revin. Scriam că primul gând care ia naștere când citești ”am făcut-o prima dată” este dirty. Martor îmi este și zâmbetul vinovat de pe fața ta. :)  Abia de la a doua încercare ai putea să te gândești la prima lecție, prima bătaie, prima rochie, prima bicicletă ori prima medalie. [Nici] De această dată nu va fi vorba de sex. Când scriu că am făcut-o prima dată mă refer la faptul că astăzi am dat pentru prima oară ban unei persoane. Este vorba despre grupul de discuții Haideți să schimbăm lumea pe care-l administrez. În ciuda faptului că scrie foarte limpede ce ne dorim noi, apare din când în când câte cineva care nu pierde timpul citind regulile și postează ceva publicitate, vânzări, închirieri etc. Ca exemplu, niciodată (dar niciodată!) nu mi-am permis să-mi promovez cursurile în acest grup de discuții. Pur și simplu este vorba despre altceva aici. Astăzi am văzut că una dintre persoanele pe care le-am atenționat în repetate rânduri a postat ceva despre o închiriere, atât de natural de parcă niciodată n-am fi avut vreo discuție legată de scopul declarat al grupului. N-am mai avut răbdare să-i mai scriu o dată, să-i explic ce ne dorim noi. Am șters postarea și am banat persoana. Acum mă încearcă o urmă de regret, recunosc. De regulă sunt mai permisiv.
Despre asta a fost vorba. Astăzi am fost pentru prima dată zeu în online, am hotărât că cineva nu trebuie să mai existe. Nu mă mândresc defel cu asta. Din acest motiv am scris. Bine, și datorită faptului că urmează să scot la lumină un curs care se va numi ”Cum să vorbesc despre nimic”.

'aidi servulius și bună ziulica de paregzamplu... :)