Să urâți frumos!

   Mi se întâmplă deseori să văd oameni nemulțumiți. De cei din jur, de sistem, de tot ce-i înconjoară, aproape niciodată de ei. Am momente în care mi-aș dori sincer să am timp suficient pentru a sta de vorbă cu ei în speranța că vor înțelege unde e buba. Nu am atât timp. Pe de altă parte, și dacă aș face asta, în scurt timp ar apărea alt nemulțumit care i-ar aduce pe proapăt convinși în locul de unde am plecat. Mi-am petrecut ultimele 9 zile în Spitalul Municipal din Onești. Nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că m-a lovit o tromboflebită exact când am început un curs de Formator în Onești. Am început cu camera de gardă. Nu era multă lume. Cel puțin prin comparație cu ce este la Floreasca, locul pe care l-am mai vizitat de câteva ori. Oamenii? Nemulțumiți. Că de ce să aștepte 1 oră până să fie preluați? Mie nu-mi venea să cred. La Floreasca dacă aștepți doar 1 oră și nu tâșnește sângele din tine, ești un fericit. Prioritate au cei cu adevărat grav afectați. Controalele de rutină se fac la cabinetele medicale. Ca să nu trag concluzii pripite, am întrebat cum e și prin alte părți. Iată ce am aflat:
-Madrid - dacă nu ești foarte grav, durează ore bune până ești preluat
-Lyon - dacă nu ești foarte grav, durează 8-10 ore
-SUA - [doar dacă ai asigurarea plătită și] nu ești foarte grav, poate dura zile; te sună ei
Noi dăm ochii peste cap dacă nu suntem primiți imediat. Mă rog, să mergem mai departe. Seara am ajuns pe secție, ”internat la Interne”. Aici am văzut multe. Fiecare zi din cele 9 a venit cu surprize.
Am să descriu doar câteva întâmplări. Eu voi trage concluziile mele, tu pe ale tale. În prima seară am fost ”cazat” într-o rezervă de 2 paturi. Avantajele erau vizibile: baie în salon și doar 2 persoane cazate. Singurul dezavantaj a fost faptul că singura priză era la patul deja ocupat. Am întrebat-o pe asistenta de serviciu dacă rezerva are doar o priză iar ea mi-a răspuns că da, dar ar putea să-mi ofere un alt salon care să aibă priză. Am preferat să mă mut, cu atât mai mult cu cât noaptea lucrez până târziu. Am stat singur într-un salon 7 zile. Imediat ce m-am mutat, stând cu ușa deschisă, auzeam diferite persoane de la saloanele vecine zbierând literalmente pe parcursul discuțiilor. Asistentele și infirmierele făceau cărare până la ei pentru a-i ruga să reducă volumul. În zadar.
Am auzit pacienți care se plângeau de faptul că spitalul nu arată foarte bine. Apoi am citit critici în online. Pe mine mă sunau prietenii și mă întrebau cum de am ales spitalul ăsta. Ce să zic? Probabil că nu este cel mai modern spital din România.

Da, lipsesc niște bucăți de linoleum. Zău dacă am simțit vreo apăsare legată de treaba asta. Ce am observat eu, în schimb, este curățenia. Locul lucea de curățenie.

Fete spălau cu simț de răspundere de minim 2 ori pe zi, cu o soluție care mirosea atât de bine încât am și întrebat despre ce este vorba. Am fost în multe case care nu arătau atât de curat. Dar oamenii sunt nemulțumiți. Se poate verifica, este vorba despre salonul 315.

Când vine vorba despre toalete, situația devine tragicomică. În toate cele 9 zile am avut impresia că asist la un joc de tip hoții și vardiștii, 2 încarcă/doi descarcă etc. Imediat după ce făceau fetele curat, venea responsabilul cu dezastrul și murdărea tot. Incredbil! Nu, n-am să pun poze cu toaletele.
Câțiva dintre cei internați aici știau mai bine decât medicii despre ce e vorba. Se supărau dacă nu primeau antibiotice, perfuzii, că ei pentru asta au venit doar.
În cea de-a treia sau a patra seară, doi dintre pacienții internați pe secție au avut ceva probleme grave. Asistentele alergau pe hol cu seringi, tratamente de urgență și cine mai știe câte. În ușa unui salon, o distinsă doamnă a găsit că atunci e momentul să se impună: ”da nia nu ni-a făcut niminia perfuzia, și tot fașisi?”. În meseria asta chiar ai nevoie de nervi de fier. Distinsa doamnă a povestit timp de 3 zile cum trebuie ea să se roage de fete pentru tratament.
Pe linia asta s-au petrecut multe dintre ultimele nouă zile. E greu să vezi cât a evoluat un spital dacă ești atât de încrâncenat. Oneștiul are Doppler, asta ar trebui să fie privită ca o veste bună. De unde? Important este că stai o oră la camera de gardă.
O doamnă care a profesat ani buni în medicină în afara țării s-a întors la o clinică privată din București în speranța că va aduce cu ea experiența occidentală. După o perioadă a fost întrebată cum s-a acomodat în România. Răspunsul? ”Îmi este greu să văd în jurul meu atâta ură”.
Ce mai poți adăuga?

Ne mai revenim și noi?

   Cam de vreo săptămână am foarte mult timp liber. Mai mult decât aș avea nevoie dar ținând cont că acțiunea se petrece în spital, pe undeva e firesc. Cum spuneam, am foarte mult timp liber. De regulă, în așa momente îți trec prin minte tot felul de idei care în perioadele normale nu au loc din cauza celor uzuale.

   În urmă cu câțiva ani, tangențele mele cu spitalul erau legate exclusiv de proiectul de voluntariat de care am tot amintit, Haideți să schimbăm lumea. Ptii, ce amintiri! Am cunoscut în perioada aceea tot felul de oameni. Unii corecți, alții meschini, unii oportuniști, ce mai la deal-la vale, lume diferită.
Dintre aceștia, cei care mă intrigau cel mai mult erau cei care mă priveau cruciș când le povesteam ce încercăm să facem.
Unul dintre clienții mei la acea vreme era un producător de materiale de construcții. Aveam ca persoană de contact unul dintre managerii de top din acea companie. Într-una din zilele alea de sfârșit de săptămână, omul avea ceva timp liber. M-a invitat să rămân la o cafea și un pahar de vorbă (când clientul îți face o așa invitație, pentru nimic în lume nu refuzi). Din una în alta am ajuns și la proiectul mai sus amintit. I-am explicat de prima noastră acțiune de la Centrul Alexandra, de acțiunea pe care o pregăteam la Spitalul Municipal Onești, de echipa alături de care plănuiam toate astea, de satisfacțiile rezultate, de utilitatea acestor acțiuni și de multe altele.
”Și tu faci toate astea la Onești deși stai în București?”, m-a întrebat el cu o curiozitate incertă.
”Da”, i-am răspuns.
Recunosc sportiv că în momentul acela mă gândeam că am mai câștigat un voluntar în grup. Ținând cont de poziția lui, urma să se audă despre noi în cercuri la care nu aveam acces pe atunci.
„Serios?”
”Serios!”
”Prietene, tu ai prea mult timp liber. Pune mâna și fă un  copil, lasă prostiile astea pe seama lui Mahatma Gandhi!”
Nu știu ce ai fi făcut tu dar eu am amuțit. Pur și simplu nu-mi găseam cuvintele. Și crede-mă, pot număra pe degetele de la mâna unui tâmplar bețiv situațiile în care am putut spune ceva. Tot Universul s-a năruit. Mă întrebam în interiorul meu dacă am folosit limbajul corect, dacă emoțional am transmis ce trebuia. Nu găseam nimic nelalocul lui. I-am zâmbit și ...atât. Cu el n-am mai vorbit nicicând despre proiect.

Într-o sâmbătă dimineață, am avut o întâlnire cu șeful achizițiilor de la un important lanț de magazine din România. Pentru că nici unul dintre noi nu mai avea altceva de făcut în acea zi am mai zăbovit la un ceai. Din una în alta am ajuns la proiectul cu pricina. Cu aceeași fervoare, i-am povestit mai pe larg ce facem noi. Omul se uita mirat la mine. Părea că se bucură să descopere că cineva, pe așa vremuri, vrea să facă ceva pentru cei din jur. Începeam să recapăt încredere în mine. ”Hai că se poate, mai avem o șansă”, mi-am spus mie.
”Tu nu ai copii, așa e?”, m-a întrebat.
”Nu am încă”, i-am răspuns.
Simțeam de data asta că cineva mă înțelege. Eram în al nouălea cer. Așteptam cu sufletul la gură continuarea.
”Ai prea mult timp liber. De ce nu-ți iei un câine? Ce-ți trebuiesc ție toate tâmpeniile astea de Miss World?”, a venit răspunsul fără să-mi lase vreo șansă.
Dacă eram labil psihic, clacam iremediabil. Mă afundam probabil într-o depresie fără sfârșit.
Har Domnului, nu-s. Mi-am zis că sunt un bou definitiv în relaționarea cu anumite persoane. Știu unde sunt deficitar și fie nu mai încerc la ușile astea, fie mă perfecționez.
Cu alte cuvinte, eșuasem glorios cu două persoane din două, corect? Maxim!
Până aici ar putea părea doar puțin amuzant. Ce se întâmplase în realitate? Discutam cu două persoane care aveau de toate. Viața nu le-a tras vreun șut până la acel moment.

Au trecut 4 ani de atunci. Nu m-am mai văzut cu cele două persoane. Mai schimbăm ceva mesaje, câte-un like, maxim un share. În ultimele luni am citit despre două cazuri.
În primul caz era vorbe despre un puști de 6 ani care trecea printr-o experiență grea. O boală urâtă încerca să-i încheie socotelile cu viața. Părinții se dădeau peste cap să găsească finanțarea operațiilor ce urmau a fi făcute într-o clinică din străinătate. Au făcut apel la rețelele sociale și au rezolvat problema. Au găsit înțelegere la rude, prieteni, cunoscuți și chiar necunoscuți din online. Am contribuit la rându-mi cu un SMS la strângerea de fonduri. Imediat după ce am primit confirmarea m-a fulgerat un gând. Oare dacă acum aș fi avut discuția cu tatăl copilului care nu era nimeni altul decât persoana din prima relatare, managerul de top, care ar fi fost finalitatea?
Unu dintre cunoscuții mei s-a operat în urmă cu aproximativ o lună. A trebuit să facă un transplant. Cu câteva zile înainte de operație, pacientul ne ruga pe cei care-l cunoaștem să-l pomenim în rugăciunile noastre și să-i trimitem un gând bun. Operația a decurs bine, pacientul este bine. Așa cum bine ai intuit, este vorba despre achizitorul din cea de-a doua relatare. Din nou m-am întrebat care ar fi fost deznodământul dacă discuția ar fi avut loc acum?

Au fost doar întrebări care mi-au trecut fugitiv prin minte, nu am avut control. Cumpenele prin care au trecut cei doi se întâmplă zilnic celor din jurul nostru. Unii aleg să se implice, alții rămân indiferenți iar alții tratează subiectul cu o superioritate care pare să-i excludă din probabilitățile unei astfel de drame în propria familie. Ce să vezi? Viața ne mai dă și șuturi. De cele mai multe ori, devenim sensibili la nevoile celorlalți numai după ce noi înșine am trecut printr-un impas. Nu știu ce e greșit la noi. De ce nu am face lucruri faine, care să conteze pe termen lung fără să așteptăm să se consume propriile drame? Habar nu am.
Și mergem înainte.

Nici nouă nu ni-i simplu!

   Noi, bărbații, suntem niște fericiți, e clar. M-am convins de asta de mai multe ori. Așa, simpli cum suntem noi, suntem fericiți. Sigur, noi n-avem atâtea probleme, ați putea spune voi, distinse domnițe. Și ați avea dreptate. Problemele noastre sunt puține și situate la baza piramidei. Cu voi este cu totul altă poveste. După ce ați epuizat toate problemele posibile, mai fabricați câteva.
Pentru femei, în anumite situații, coafura este la fel de importantă ca pulsul ori ca respirația. Orice reuniune cu parfum de petrecere capătă niște conotații inimaginabile.
În urmă cu câțiva ani, soția mea și cu mine eram nași de cununie. Avem ceva experiență, mărturie ne stau cele cinci perechi de fini. :)
În ziua nunții, soția mea era în priză. Avea tensiune 28! Și-a probat rochia de 47 de ori, pantofii de 56 de ori, aștepta cu înfrigurare programarea la coafor. Ei bine, de aici a început totul.
Soția mea merge la coafeza cu pricina de foarte mulți ani. Acum era o ocazie specială, se impunea o coafură nemaivăzută. În linii mari, așa a ieșit coafura. Nemaivăzută. Recunosc sportiv că nu m-am prins din prima că soția mea fusese deja la coafor. Puteam să jur că doar s-a spălat pe păr și s-a uscat într-un fel în care n-o mai făcuse. Da' cine sunt eram eu s-o judec?
Am aflat pe măsură ce timpul se scurgea că ceea ce vedeam eu era chiar soția mea coafată. Nașa, cum ar veni. Ne-am prezentat la cununie. Femeile comunică total diferit față de bărbați, știu asta foarte bine, chiar predau diferențele la cursurile de comunicare. Și de această dată s-a adeverit. Nu știu cum anume, soția mea simțea că femeile se uită la coafura ei iar ea se simțea vulnerabilă.
”Nu-i adevărat, iubire. Ești foarte frumoasă!”, îmi făceam eu încălzirea.
Cumva știam că voi munci la treaba asta toată noaptea, nu-s chiar atât de prost.
”Probabil e doar invidia”, continuam eu jocul de glezne.
A fost bine. O perioadă. Au trecut câteva ore. În restaurant erau 1000 de grade Celsius. Și lume multă. Aia cu coafura rezistă e numai în reclame. Și-n filme. Părul soției mele nu mai arăta de mult ca o coafură. Treaba asta mă îngrijora. Simțeam că rămân fără încurajări. Și zău că nu-s lipsit de inventivitate. :)
Câteva ore am făcut coaching cu soția mea, demontând rând pe rând toate îngrijorările ei. Și reușisem asta binișor. Până la un moment.
Nu știu cum s-a întâmplat. Pur și simplu m-am ridicat de la masă câteva secunde. O nuntașă mai iute de picior avea o nelămurire care nu-i mai dădea pace. Trebuia să afle. Și a declanșat atacul.
Am văzut o femeie care se apropia de soția mea într-un mod care nu prevestea nimic bun. Eu eram deja angajat într-o discuție cu câțiva invitați. Am încercat să nu ies brusc din grup. Am mai făcut o glumiță, l-am luat de după umeri pe unul dintre domni și le-am promis că mă întorc. Mă îndreptam deja cu pași largi către masa mare. Nuntașa era deja lângă soția mea și vorbea deja cu ea. Eu eram palid. M-am grăbit și mai tare. Nuntașa a simțit că nu mai are mult timp la dispoziție și a pus întrebarea fatală.
”Dumneavoastră sunteți mama miresei?”
Ai auzit vreodată de Sisif și de bolovanu' lui? Nene, jur că a fost pentru prima dată când am înțeles cu exactitate însemnătatea mitului. O noapte întreagă am fost coach pentru soția mea. O noapte întreagă! Câteva secunde de neatenție și s-a dus totul pe apa sâmbetei.
De ce nu există malpraxis și-n cazul coafezelor? De ce?

Dă mamă cu biciu'n mine!

   Am fost weekend-ul trecut acasă. La Onești. Mă rog, nu mai locuiesc în Onești de mai bine de 15 ani dar pentru mine acasă înseamnă tot Onești. Descinderea asta a fost ciudată de la un cap la altul. Dar hai să ne așezăm. Uite cum a fost.
Am pornit la drum puțin după 18.00. Aglomerat ca la balamuc pe Colentina. Am făcut de la Rosetti până la Podul Europa aproape o oră. Colentina+vineri seară+ploaie ușoară nu e cea mai recomandată combinație. Aproape de ora 19.00 ieșeam victorioși din București. Inițial ne-am bucurat foarte tare. Cu timpul ne-a mai trecut. Pe E85 începuse ploaia binișor. Se lăsase și noaptea. Până la Urziceni s-a mers la bară. Aveam în fața mea o coloană de TIR-uri pe care am încercat în repetate rânduri să o depășesc. Nu pentru că aș fi vreun vitezoman, ci din cauză că-mi veneau găleți de apă pe parbriz. Am renunțat la idee în momentul în care am văzut într-o ușoară curbă că erau 6 TIR-uri care mergeau în convoi, la aproximativ 4 m distanță între ele. Pe o așa vreme însemna sinucidere. Am preferat să măresc viteza ștergătoarelor. La un anumit moment, toate TIR-urile trăgeau pe dreapta. Nu mă bucur de răul altuia însă am momente când îi iubesc pe cei de la ARR. Dacă ar ieși mai des în trafic, sigur drumurile ar fi mai line. Literalmente.
Am reușit să trec de Urziceni. Acum îmi părea rău că ARR-ul a ieșit ”la produs”. Din cauză că nu mai aveam TIR-urile în față, îmi era foarte greu să păstrez banda. Era întuneric, ploua binișor iar drumul european nu mai avea marcaj pe porțiuni de zeci de km.Treaba cu marcajul a ținut până la intrare în Adjud. Pe porțiunea aia am pomenit toți Cășunenii și Umbrăreștii din țara asta. Și câțiva politicieni, procurori, Curtea de Conturi etc. Apoi m-am liniștit și-am promis că am să mă întorc în București pe lumina zilei, atât puteam face.
În Onești mi-e bine. Locul ăsta îmi dă atât de multă energie încât revin aici cât pot de des. Mi-am promis pe drum că am să vizitez locuri pe care nu le-am mai văzut de multă vreme. Nu mi-a ieșit. Am prins o vreme foarte urâtă. Am postat totuși câteva fotografii însoțite de comentarii care aveau ca idee comună faptul că Oneștiul este cel mai frumos oraș din țară/lume/galaxie/Univers etc. Pentru mine e. Mă așteptam să fiu luat în balon de prietenii mei din alte orașe (Timișoara, Cluj Napoca, Iași, Constanța și altele), ar fi fost firesc. Nici vorbă de așa ceva. Singurele reacții de acest gen au venit tot de la oneșteni. Și a fost ciudat! :)
Luni am plecat spre București. Pe lumina zilei, așa cum mi-am promis. Nu a mai plouat iar marcajul se observa. În rest, nimic schimbat. Aceeași șoferi inconștienți care devin protagoniștii buletinelor de știri, aceleași coloane de TIR-uri care când nu trag pe dreapta pe motiv de ARR fac ce vor pe stradă, aceleși câteva MCV-uri inutile plasate pe ici-pe colo și semnalizate din flash-uri ori stații de toată lumea. Practic, fiecare drum pe care-l fac prin țară este o aventură. Mi-am zis deseori, ”Cătăline (ca să fac un monolog de vorbă), care-o fi cauza, frate?”. Și tot eu mi-am răspuns: ”Care să fie? Lipsa aplicării pedepsei”. Cei care ies din țară cu mașina nu-și permit să se comporte la fel. Acolo nu te cerți cu polițistul, nu-i spui cine e tac'tu și pentru nimic în lume, nu negociezi. Acolo taci și înghiți. Civilizație cu biciul cum ar veni (zicerea asta e valabilă doar pentru secăturile care nu înțeleg rostul civilizației).
Am ajuns în Afumați și am ales Șoseaua de Centură. Nu, nu din cauza aia. Locuiesc în Popești-Leordeni, da? Plus că eram cu soția în mașină. Ea este o femeie deschisă, prietenii noștri știu asta. Nu atât de deschisă, da? :)
Atât pe Șoseaua de Centură cât și în București și Popești-Leordeni am constatat aceleași metehne care n-au nimic în comun cu civilizația. Și mi-am adus aminte de o acțiune mai veche a Poliției Rutiere București, acțiune care arăta cam așa:

Nu credeam că am să scriu asta vreodată dar iată că o fac. Stimată Poliție Rutieră București, te rog eu mult, mult de tot, ieși în fiecare zi în trafic ”sub acoperire”. Peste tot. Și nu ne ierta. Iar pe aia care-s obraznici tratează-i exact cum o fac omologii tăi din Germania, Elveția, Belgia, Franța. Știi tu cum. O să ne fie tuturor mai bine. În câțiva ani va fi liniște pe stradă, vor fi mai mulți bani la buget, prestanța ta va crește, vom avea aproape cu toții de câștigat. Vor pierde doar secăturile. Cu drama asta putem trăi.
Știu că civilizația a fost impusă peste tot în lume, nu a fost ceva ce și-au dorit oamenii încă de la început. Hai s-o facem și noi, aici, la noi acasă. Dacă biciul e singura soluție rămasă, așa să fie. Dă mamă cu biciu'n mine!

Dacă aș fi extraterestru

   De foarte multe ori, în ultima perioadă, mă întreb ce ar înțelege un extraterestru dacă ar veni pe Pământ pentru prima dată. Serios, mă apasă treaba asta. Motiv pentru care mă voi pune în pielea lui pentru următoarele rânduri.

   Dacă aș fi extraterestru și aș veni pe Pământ pentru întâia dată m-aș minuna. Sigur, minuna trebuie interpretat drept mi-aș pune mâinile în cap (deși nu cred că extratereștrii au obiceiul ăsta). Nu aș putea înțelege cum oamenii sunt atât de hotărâți să-și distrugă iremediabil casa. Planeta, adică. Apoi n-aș înțelege nici în ruptul capului (o altă expresie pe care extratereștrii sigur nu o au) cum creasta lu' Firica animalele depun mai multă activitate cerebrală decât aproximativ jumătate dintre oameni. Da, animalele sunt veșnic în căutarea de hrană, de locuri păzite unde să-și crească puii, sunt vânate de alte animale ori de oameni. Oamenii nu mai fac treaba asta de mult (activitate cerebrală, să ne-nțelegem). Ei stau la televizor. Și mănâncă.
Apoi m-aș întreba: Cum peștii mei (pentru expresia asta chiar bag mâna-n foc, nu e de-a lor!) merge treaba între bărbați și femei? Adică i-aș vedea făcând niște chestii împreună doar că mi s-ar părea cam mari diferențele între situații. Și între culturi.
În unele culturi este recomandată bătaia administrată femeii (circulă pe net un filmuleț în care un musulman explică pe larg cum trebuie bătută în mod corect femeia), în altele femeia nu are dreptul la mai mult de 8 clase școlare (primele 8, evident), alte culturi obligă femeia la muncă istovitoare, în altele femeia este sclav sexual iar în majoritatea cazurilor femeia este văzută ca ființă inferioară bărbatului. Da, chiar și în țările civilizate. Treaba cu egalitatea de șanse este doar pe hârtie pentru că e cerință globală în anumite situații. Numărul femeilor în rândul managementului de top este cu mult mai mic decât al bărbaților peste tot în lume. Da' avem egalitate.
Boooon! Eu, ca extraterestru abia picat (ciudată expresie) pe Pământ, văd toate astea și nu mă prind cum stau lucrurile de fapt. Și ca să mă deruteze și mai tare, pământenii sărbătoresc astăzi Ziua Femeii. Ich bin paf, vorba germanului! Cum vine treaba asta? Pe 8 Martie n-o mai bați? N-o mai pui la muncă silnică? N-o mai... ptiu, ce era să scriu! Cum, mai exact?
Eu, ca extraterestru, mă voi dezice de obiceiurile astea și voi respecta femeia atât pe 8 Martie cât și în celelalte 364 de zile și o voi trata ca pe egalul meu, chiar ca pe superiorul meu atunci când ea mă depășește (oho, sunt destule situații).
La fel și ca om, ca Cătălin Moisă (cacofonie voită, intenționată și dinadins), ca perfect.
La Mulți Ani frumoși ca voi, dragile noastre. Și să ne iertați pentru zilele în care suntem orbi. :)

Drama perfectului

   Ai auzit de analiza SWOT? Aici avem 2 variante.
1. Nu. În acest caz e musai să vii la noi, în Caravana Excellency la un curs de Manager de Proiect.
2. Da. Perfect, în acest caz vei înțelege despre ce e vorba.
Știi că există cazuri în care un lucru poate fi în același timp și punct tare și punct slab?
1. Nu. Te așteptăm la curs.
2. Da. Perfect! (Avem și un curs de Advanced Project Management, să știi)
Am să fac referire în rândurile ce urmează la memorie. Nu la cea întâlnită în IT, ne, ne, ne... La cea cu care ne-am născut. Exact, aia de care zicem noi că ne deosebește de plante (legat de treaba asta, am rezerve când privesc în jur). OK, hai să n-o mai lungesc.
Sunt un binecuvântat, am afirmat lucrul ăsta de foarte multe ori și am s-o mai fac. Da, cineva acolo sus mă iubește. Aș reaminti chiar că sunt perfect, fără falsă modestie. Așa perfect cum sunt, am fost înzestrat și cu o memorie perfectă, cum altfel?
Zilele trecute am discutat cu o fostă colegă de școală generală. Anul viitor se împlinesc 30 de ani de la terminarea gimnaziului și am stabilit să deschidem un grup de discuții dedicat exclusiv colegilor noștri. Ei, aici memoria m-a ajutat. Mi-am adus aminte de aproximativ 98% dintre foștii colegi, cu nume, prenume și locul în bancă! Așa ne-a fost ușor să urnim întreprinderea noastră.
Treaba asta mi-a adus aminte că memoria m-a ajutat de-a lungul vieții de foarte multe ori. La școală, în presă, în vânzări și nu în ultimul rând, în cariera mea de trainer și antreprenor. Da, e reconfortant să constați că reții foarte multe lucruri pentru care cei din jurul tău tocesc pe brânci. Aparent.
Trebuie să știi că treaba asta cu memoria vine la pachet cu mici/medii/mari neplăceri în funcție de context. Să-ți explic.

• Dacă  ai o memorie foarte bună vei avea parte mai mereu de necazuri legate de fapte, întâmplări, sume restituite (ori ba) cu cei din jur. Tu îți vei aduce aminte momentele despre care discutați la nivel de detalii minore (ploua, era seară, erați în supermarket ori la Bolintin Deal/Vale, el/ea era în jeans etc) în timp ce toți ceilalți implicați te vor privi ca pe un om defect. N-au nici cea mai mică idee despre ce vorbești. Asta te va enerva, îți jur!
• Când vei fi în public și vei relata întâmplări petrecute cu mult timp în urmă, vei fi contrazis aproape de fiecare dată de cei prezenți atât la întâmplări cât și la relatarea lor. Maximul în acest caz este să ți se spună că în realitate pățania li s-a întâmplat lor, nu ție. Nu vei fi foarte fericit nici de această dată.
• Dacă vei discuta cu persoane de sex opus despre întâmplări petrecute cu mai bine de 10 ani în urmă te sfătuiesc să-ți cântărești cu maaaaaare atenție vorbele. De la a-ți aminti prefect lucruri și până la a trece drept un obsedat care a dezvoltat o pasiune pentru persoana cu care discuți e doar un pas. Dacă simți că interlocutorul e ușor infatuat, fă-o pe amnezicul. Altfel te vei înfuria.
• Dacă ești într-o discuție cu parfum de ședință și se stabilesc anumite task-uri ori priorități, insistă ca toată lumea să noteze. Altfel, cei prinși pe picior greșit ulterior vor spune că nu așa s-a stabilit inițial. Asta te va aduce în pragul disperării.

  Așadar, nu e mare sfârâială să ai o memorie infailibilă. Ba chiar, dacă e să mă uit mai sus, e frustrant. Vei fi mai mereu nervos, nefericit, furios ori disperat. Acum înțelegi de ce noi, aștia perfecții, suntem atât de puțini? Uite, cu drama asta trăiesc eu.
Așa ceva!

5 motive pentru care Facebook este foarte util

   Fie că vrei 'au ba, discuțiile despre cât de bun sau rău este Facebook vor tot exista. Mi se pune întrebarea asta în sala de curs la aproape fiecare promoție nouă. Răspunsul pe care-l ofer de fiecare dată începe cu o întrebare și e cam așa:
”-Cuțitul cum este? Bun sau rău?
-........ (se aud mormăituri)
-DEPINDE! Acesta este răspunsul. Cu un cuțit poți să tai și să ungi pâinea sau să iei gâtul cuiva. La fel este și cu Facebook. Pe Facebook poți să-ți promovezi afacerea, să ții legătura cu foștii colegi, cu prietenii, rudele ori poți să devii un pedofil de succes. E doar o alegere.
Cu alte cuvinte, nici cuțitul, nici Facebook nu sunt bune sau rele by default. Sunt doar unelte care în mâinile noastre devin bune sau rele. Practic, noi suntem buni sau răi, nicidecum aceste instrumente.”
E punctul meu de vedere, ai libertatea să-l îmbrățișezi sau nu.

Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine. aș merge pe varianta Facebook este foarte util. Din cale-afară de util, exagerat de util. Iată 5 motive pentru care cred asta.

1. Oglindește cu claritate de cristal gradul de alfabetizare

Până la apariția Internetului și a noțiunii de online, era destul de greu (spre imposibil) să-i dibuiești pe cei care, de câte ori scriu ceva, generează 2-3 rotații răposatului George Pruteanu. În vorbire, dacă știi cum să faci, nu se prinde nimeni cu câți i rostești a fi, copiii sau a veni. De când avem Facebook, ilegaliștii pot fi dibuiți pe loc. E bine!

2. Arată cât de cocalar poți fi

Cu așa outfit, mă îndoiesc sincer (cu riscu' de a-mi rămâne cute) că deții un abonament la o bibliotecă. Și nici nu poți să-mi spui că teatrul e pasiunea ta. Da, se poate spune că te dai în vânt după cocoșei, însă asta nu are nimic de-a face cu gastronomia ori cu sexul.

3. Arată unde este self esteem-ul tău

Bun, aș putea crede că tu chiar știi multe. Că le știi pe toate, ce s-o mai dăm cotită... Până când mizantropul din tine iese la iveală împroșcând într-un gerunziu desăvârșit pe toată lumea. Sigur, faptul că tu știi amănunte picante despre fiecare demonstrează că te stimezi. De 3 ori pe zi.

4. Statutează încă o dată că cin' se-aseamănă, se-adună

Dacă soba de teracotă este laitmotiv în lista ta de prieteni, este absolut imposibil să mai convingi pe cineva că ești un estet prin definiție. La fel de imposibil va fi să convingi pe cineva că ai discerământ.

5. Ce iaște muzica

Dacă după ce ai ascultat prima variantă, de la un cap la altul, o mai poți asculta și pe cea de-a doua, se poate spune despre tine că nu ești chiar un meloman. Dacă ai ascultat cea de-a doua variantă cap-coadă, în mod repetat și încă o mai asculți putem spune că alegerile tale în materie de muzică sunt, vorba unui distins domn din fotbalul românesc, niște kitsch-uri de un prost gust îndoielnic.

Cu siguranță mai sunt și alte motive pentru care Facebook este util. Ce desprindem noi de aici? Oho! Multe! :)