Suntem decât doi!

   Materialul ăsta va fi, pe de o parte, cel mai ușor de citit din întreg blogul, pe de altă parte, ușor dificil deoarece va trebui să-ți pui imaginația la treabă. Să purcedem, dară!

   Aseară am ieșit la mici cumpărături. Soției mele i s-a făcut poftă de un crap proaspăt, motiv pentru care am intrat în Metro, loc de unde cumpărăm destul de frecvent. La raionul de pește, așa cum era de așteptat, avea pește. În fața mea erau doar două persoane. Când mi-a venit rândul, eu, soția mea și angajatul Metro eram singurii din întreg raionul. L-am rugat pe distinsul domn să-mi cântărească un pește, după care l-am rugat să-l și curețe. Aici i-am stricat feng shui-ul!
-Păi nu vedeți câte comenzi am?, mi-a zis onorabilul arătând către un teanc imaginar de comenzi. Veniți mâine dimineață să-l luați.
Mi s-a părut ciudat că nu-mi dă un bon, un bilețel, orice.
-Și cum veți ști care e peștele meu?
-Nu vă faceți griji, voi ști.
Și am plecat, ce era să fac? E drept, mă tot zgândărea faptul că nu vedeam grămada de comenzi, da' eu port și ochelari, ar putea fi vina mea.
Astăzi am revenit la Metro, raionul de pește. În fața mea, un singur client. După mine, nimeni. Erau doi angajați, o distinsă doamnă și un onorabil domn. M-a ales doamna.
-Ce doriți?
-Aseară am fost aici și...
I-am povestit.
-Păi și eu ce știu ce pește să vă dau?
Kafka, frate!
-Asta i-am zis și eu domnului de aseară, i-am cântat în strună onorabilei.
-Asta e. N-am niciun pește. Vă dau altul.
-Păi aveți timp să-l curățați? Nu e plin de comenzi?
-Păi n-am! Că suntem decât doi! Și primim o tonă juma' de pește!
-Scumpă doamnă, Metro România se laudă că oferă serviciile acestea. Nu am venit să vă cer cocoș pe casă.
Începusem să-mi pierd răbdarea.
-Eu nu știu cum ați venit pentru asta. Ce fel de om vine să ceară așa ceva două zile la rând?
Cam avea dreptate. Doar un prost ca mine. Trebuia să insist aseară la onorabil să-și facă treaba.
-Doamnă, dumneavoastră mă certați?
-Nu, dar nu știu ce fel de om vine pentru așa ceva. Ce mare lucru e să-l curățați? Vă învăț eu, a adăugat distinsa doamnă plină de ironie, dispreț și aroganță.
-Doamnă, nu e nevoie de studii superioare să cureți un pește. Nu v-am cerut altceva decât trebuia să faceți. Nu vreți să-l curățați, spuneți-mi. Merg în altă parte.
-Vi-l curăț. Da' noi suntem puțini și dacă vin o sută d'ăștia ca dumneata, ce facem?
-Cereți să mai angajeze, i-am zis.
Am mai scris că-s prost? Cred că da. Eu tot încercam să păstrez un ton decent, să-i explic femeii că e obligația ei, tâmpenii d'astea.
-Păi mergi dumneata la șefi și spune-le să angajeze, da? Eu nu-s obligată să-ți curăț peștele. (serviciile acestea apar pe site, iată și print screen-urile)

-

Bun, în linii mari, asta a fost întâmplarea. Acum e rândul tău. Va trebui să-ți imaginezi cum am fost amuzant în textul de mai sus, cum am construit eu textul astfel încât poantele să fie inteligente. Ce să mai, imaginează-ți că te-ai distrat. Nu te gândi că la raionul de pește de la Metro Berceni lucrează cel puțin doi nesimțiți. 
A, mă întrebase onorabila doamnă dacă aseară a fost aglomerat. I-am răspuns că la fel de aglomerat ca azi, adică nimeni după mine. A început să bombăne indescifrabil. Și m-a chemat peste zece minute.
M-am dus, că-i era poftă soției. De Crăciun fii mai bun!

Devin din ce în ce mai bun!

M-am trezit devreme. Simțeam cumva că urmează o zi perfectă. Așa a și fost. O zi perfectă pentru ce urma să fac. 22 august, nu voi uita nicicând ziua asta. Sigur, amatorii de teorii ale conspirației vor spune că data de 22 august este predestinată luptei, bazându-se, probabil, pe faptul că există voci care spun că insurecția armată din 1944 a început pe 22, nu pe 23 august. Chiar și așa, nu îmbrățișez astfel de teorii.
Spuneam, de fapt, scriam, că am simțit că urma o zi perfectă pentru luptă. Căci luptă în întregul sens al cuvântului a fost. Totul a început cu pregătirea și alimentarea. A durat aproximativ 30 de minute. Am cerut sfaturi, am discutat, am dezbătut și, într-un final, aveam tot ce-mi trebuie pentru a purcede mai departe.
Pe la 11.30, când vântul adia binișor, soarele zâmbea incert din spatele unor nori subțiri, eram echipat și pregătit, atât mental, cât și fizic, de luptă. O luptă liniară, exactă, de anduranță, pe de o parte, și de rutină, pe de altă parte. Au fost trei ore pline. Trei ore în care am transpirat, am simțit crampe musculare, am simțit oboseală în repetate rânduri. Dar nu, nu am cedat! Poate că la asta a contribuit și faptul că recitesc zilele acestea una dintre cărțile care mi-au încântat copilăria, "Cei trei muschetari", de Alexandre Dumas. Cum să cedez așa ușor? Ce s-ar fi întâmplat dacă D'Artagnian, Athos, Porthos ori Aramis ar fi cedat ușor? Cardinalul ar fi învins mereu. 😏
După cele trei ore de efort fără pauză, au urmat alte ore de luptă, e drept, mai lejeră, dar, hei, tot luptă se numește. Cam după șase ore am încheiat lupta. Învingător, cum altfel? Da, am învins! Și am scos un timp mai bun decât anul trecut. Practic, e o bătălie a mea cu mine. Vreau să fiu mai bun în fiecare an. Sunt exigent, sever cu mine. Vreau mai mult și mai bine pentru că știu că pot. Și, da, devin din ce în ce mai bun.
Șase ore. Atât a durat lupta. A meritat. Serios! Cum să nu merite? În definitiv, voi avea la dispoziție un an ca să mă refac pentru lupta următoare. Un an de relaxare, de pregătire psihică. Timp berechet să consum, să mă bucur de tot sucul de roșii care m-a muncit cele șase ore despre care am scris anterior. 😀

Eu nu cred că se mai poate

 

   Nu, nu sunt alarmist. Și nici pesimist nu sunt. Ba din contră. Cu toate acestea, nu cred că lucrurile se vor îndrepta către o zonă civilizată, normală, modernă prea curând. Dar ca să înțelegi mai bine ce vreau eu să demonstrez, hai să mă mă explic.

   Exceptând alegerile din 1990, 1992 și 1996, prezența la vot a fost mai mereu slabă. Îngrijorătoare, am tot spus și scris. Doar două partide politice și-au păstrat aproape neschimbat numărul votanților: PSD-ul de azi (odinioară FSN, PDSR etc) și UDMR. Cu cât prezența la urne a fost mai scăzută, cu atât au crescut șansele acestor partide.
Nu am să discut despre calitatea votanților. Nu acum, cel puțin. Vreau totuși să readuc în discuție faptul că lipsa de implicare aduce la putere secretarele, gospodinele, toți șoferii, agricultorii ori strungarii. Nu mi-i pot scoate din minte pe tinerii care umpleau pub-urile din Centrul Vechi al Bucureștiului la ultimele alegeri, declarând că ei n-au cu cine vota. Mulți dintre acei tineri au umplut online-ul ultimilor doi ani cu texte prin care se dezvinovățeau. Vina nu este a lor că nu au știut cu cine să voteze. Nu, nici vorbă! Este a profesorilor care nu i-au îndrumat, nu le-au deschis ochii, nu le-au construit un fundament, o bază, o temelie democratică. Nu e maxim? Practic, nu ei sunt de vină pentru că n-au citit, n-au studiat, n-au vrut să cunoască, ci profesorii lor.
Unele dintre aceste ”victime” au ales calea pribegiei. Dar, pentru că mai aveau ceva nerezolvat, au început să arunce cu gunoi către țara de baștină și cei care-au rămas în ea. Că e cel mai simplu așa, corect?

   După tot dezastrul care guvernează România de mai bine de doi ani, am sperat că oamenii se vor trezi, că au înțeles că lipsa de implicare ne aduce în astfel de situații. Am crezut că fiecare om întreg la minte a auzit citatul ăla care arată bine la status, ”Somnul națiunii naște monștri”. Cu un singur ”i”, da? Primul moment în care m-a lovit bănuiala că lucrurile nu stau chiar așa a fost campania ”Fără penali în funcții publice”. Fără a avea importanță ce formațiune politică a fondat proiectul, ar fi trebuit să existe cozi la punctele de prezență de pe întreg teritoriul țării. N-a fost așa.
Al doilea (și cel mai recent) moment s-a întâmplat săptămâna trecută. Într-una din zile, chiar nu mai rețin care, niște oameni de la USR-Plus adunau semnături pentru euro-parlamentare. Treaba asta se întâmpla la intrarea/ieșirea stației de metrou Dimitrie Leonida. La fiecare tren care ajungea în stație, ieșeau din clădire cca 300 de oameni. Dacă ar fi să pariezi, câți oameni din fiecare tren crezi se opreau să discute cu reprezentanții celor două partide? Doar dacă ai scris 4-5 ai câștigat. Mă rog, dacă se poate spune așa.
Nu contează că ești sau nu simpatizant al ăstora. Oprește-te, pune întrebări. află, descoase-i, dar fă naibii ceva! Implică-te cumva! Despre asta e vorba în orice țară te-ai duce. Sentimentul de autosuficiență este extrem de nociv. Nimeni nu este de vină pentru că tu ești laș, comod ori ignorant. Nimeni în afară de tine, evident.

   Eu nu cred că avem șanse să schimbăm acest grup care a prins [iar] șansa la ciolan. Nu în acest moment. Anul acesta avem euro-parlamentarele și prezidențialele. Dacă semianalfabeții câștigă și aici, vom vedea pe piele noastră (și aici mă refer la cei care n-au apucat acele vremuri) ce înseamnă expresia ”anii '50”. Iar voi, cei care sunteți deasupra problemelor atât de mărunte, pregătiți-vă să vă apostrofați foștii profesori pe motiv că nu v-au explicat că 11 Iunie nu e ”decât” o stradă.