miercuri, 24 noiembrie 2010

Compendiu de lingvistică teoretica

Probabil nu mai este un secret pentru nimeni că lingvistica este știința care studiază limba și legile ei. Ce ar putea să mai mire pe cineva totuși ar fi faptul că există lingvistică teoretică, lingvistică aplicată, sociolingvistică, lingvistică computatională, cognitivă și nu în ultimul rând istorică. Nu e amuzant?
Am descoperit că mă pasionează aceasta știință. Dupâ ce mi-am intors pasiunea asta in fel și chip am decis să schimb câteva idei cu cei care vor avea răbdare să citească acest compendiu deoarece am o imensă dilemă. Dar până la dilemă trebuie sa vă spun ca la randul ei, lingvistica teoretică studiaza fonetica, lexicul, gramatica, semantica, pragmatica, ortografia și cu voia dumneavoastră, stilistica. Nu e interesant?
M-aș opri astăzi strict la fonetică. Sunt doar un pasionat care bate timid la porțile lingvisticii, fiți blânzi. Ce este fonetica... altceva decăt studiul sunetelor produse de vocea umană? Sigur, mai știm cu toții despre fonetică și că studiaza aspectul fizic al sunetelor de la articulare pâna la percepție. Mare branză. In lingvistica modernă mai apare și noțiunea de fonologie, dar despre asta in numărul următor.
Din una în alta aflăm că există niște sunete elementare, caracterizate printr-o configurație deschisa a căii vocale care nu impiedică in mod semnificativ ieșirea aerului, sunete numite și vocale. Mergând pe acest fir am descoperit cu stupoare că în cursul vorbirii pot să apară in succesiune două sau mai multe vocale. In asemenea cazuri vocalele pot să formeze hiaturi, atunci cănd fac parte din silabe diferite (ex. cuvântul "mie", mi-e) fie diftongi sau triftongi, atunci când se pronunță impreuna intr-o singură silabă (ex. cuvântul "miere", mie-re). In acest ultim caz, intrucât o silabă nu poate conține mai mult de o vocala genuină, celelalte sunete vocalice din silaba se numesc semivocale. Aici universul meu s-a prăbușit iremediabil.
Când eram eu mic (da, ma...am fost și mic, nu mai râdeți acolo in fund) imi placea să îi pun pe profesorii de româna în încurcătură intrebându-i ingenuu cum se desparte in silabe cuvântul pionier. Ce mă mai radeam io când auzeam pi-o-nier! Cum le frecam io ridichea spunandu-le că nu cred ca diftongul incape in aceeași silabă. Ei bine, acum sunt in ceața. Am aflat de hiat și de semivocale. Daca m-am inșelat? Dacă e corect pi-o-nier? Ptiu! Și mai e și nenorocitul ăla de triftong. Trebuie să gasesc repede alt cuvant cu care să mă rad de profi. Unul cu patru vocale.
Asta e! Am gasit! Cum se desparte in silabe cuvantul coaie?
Sigur, aș fi putut folosi cuvantul oaie, insa pe de o parte mi-am pregatit terenul pentru o lectie viitoare despre consoane pe de alta parte am facut deja referire la Becali in materialul anterior.

joi, 11 noiembrie 2010

Promit să mai ascult la TV

Prietenii mei apropiați știu că nu mă uit la televizor. Păna acum sunt convins că nu am pierdut nimic. Totuși, nu fac parte din categoria celor care nu au televizor si nici nu-și vor cumpara deoarece sunt insurat iar fericirea soției mele (care depinde intr-o oarecare masura de aceasta cutie) este foarte importanta pentru mine. Cand doamna mea se fericește privind micul ecran (ptii, cât de jenante sunt clișeele astea...micul ecran...pfffff) mai ajung si la mine crâmpeie, frânturi de fraze suficient cât sa știu cine mai este președintele României, dacă am intrat in UE (apropo, chiar am intrat? tot aud de politici comunitare...inseamnă că am intrat?) că a mai murit câte un bard și alte treburi lumești.
In urmă cu o saptămână sau două l-am auzit la TV pe unul din jucatorii profesioniști de poker (Daniel Negreanu) la nu stiu ce emisiune. Gazda îl tot intreba ce știe despre celebritățile locale cum ar fi Gigi Becali. Negreanu intreaba: "Cine e Becali?". Din cele ce au urmat am dedus ca tipul era sincer. Nu este reconfortant să afli că mai există pe lumea asta oameni care nu știu cine este Gigi Becali si pot trăi fericiți cu asta? Promit să mai ascult la TV. Vă tin la curent.
Pe mine chiar mă muncește asta. România chiar este membru UE?

vineri, 5 noiembrie 2010

Nu te vom uita niciodată, nici să vrem asta!

Astăzi am primit confirmarea că unul dintre vechii prieteni mă citeşte. Mai mult, mă indeamnă să scriu. Am intrat puţin in panică, recunosc asta. Dacă omul are aşteptări prea mari de la mine? Dacă nu fac faţă? Dacă pic in derizoriu? Apoi am continuat să mă afund in propria-mi angoasă. Cine ştie câtă lume mă mai citeşte? Ce mă fac?
Ei, este cazul să aplic o metodă proprie de creştere a self esteem-ului (mi-am zis), metodă pe care am aplicat-o ori de câte ori viaţa m-a purtat către şuvoaie învolburate (o să vedeţi în cele ce urmează de ce sunt aşa poetic, pardon de expresie). Pa-ra-ram-pa-ram-pam-pam, pocnesc de două ori din degetele mâinii drepte, imi trec mâinile prin păr si gata! Imi dau seama că nu mai am teama de a cădea in ridicol. Acum pot continua liniştit.
Am aflat de dimineaţa din mass media (deşi nu am ţinut morţiş) că Adrian Păunescu a murit. Ce să zic? Condoleanţe familiei. Apoi am văzut pe facebook tot felul de post-uri despre marele poet, gigantul cuvintelor, bardul, părintele Cenaclului. Băi, nene...aici se scrie istoria şi eu nu sunt prezent? Hai s-o pun şi eu de-o scriere, zic.
De fiecare dată când rostesc Adrian Păunescu îmi aduc aminte de scrisoarea din anii /90 prin care işi cerea scuze de la marele public (promit sa gasesc textul integral) şi de imaginea bardului pe scena Cenaclului Flacăra, citind din fiţuicile ce "curgeau necontenit din public" (aici chiar am ceva rezerve). Apoi imi vin in minte imagini amestecate, din categoria poet parlamentar...şi brusc ajung la asta: "Ce te fute pe dumneata grija asta, cum îi scriam eu lui Ceauşescu?"! http://old.cotidianul.ro/audio/adrian_paunescu_ce_te_f_e_pe_dumneata_grija_asta_cum_ii_scriam_eu_lui_ceausescu-4259.html
Ce ar mai putea fi adăugat? Dumnezeu sa-l ierte, nu?