Băi, mi-a venit o idee benga! Am văzut că în perioada Crăciunului materialele despre singurătatea oamenilor sunt la mare căutare. ”Acu'i momentu' să te bagi, Cătăline”, mi-am zis mie însumi ca să fac un monolog de vorbă, cum zice Gyuri Pascu. ”Bine, fie”, mi-am răspun eu îndărăt. Dacă vei arunca o privire rapidă prin blogosferă vei vedea că așa e, în perioada asta se scrie mult despre oamenii singuri. Ce-i drept, se face referire mai mult la fete ceea ce e legitim având în minte faptul că în România respiră în fiece zi cu mai bine de jumătate de milion de fete în plus față de băieți. Concurență zdravănă, deci!
Da, voi scrie despre singurătatea oamenilor. Ca să fiu mai exact, voi scrie despre câteva dintre motivele pentru care singurătatea asta există. Repet, doar câteva.
Dacă m-ar interesa doar traficul pe blog probabil aș arde-o pe modelul Poptămaș sau Radu F. Constantinescu. Două-trei platitudini crunte, un truism nețărmurit și gata ceaiul. CÂH!
Să purcedem, dară. Astăzi mă voi ocupa de bărbați, mai exact voi enumera câteva dintre elementele care contribuie cu succes la starea de singurătate (mamă, ce-am scris!).
1. Avea mersu' legănatu'
În linii mari este simplu. Avem câte două picioare. Întindem unul dintre ele în față apoi îl luăm pe cel de-al doilea, rămas în spate, și-l împingem în fața celuilalt. Și repetăm asta de mii de ori. Ta-daaaaa! Asta facem de câteva mii de ani, ce-o fi așa complicat? Mă uit la oamenii din jurul meu oriunde mă aflu și observ lucruri de care mă folosesc în sala de curs. Așa am identificat [ficat, ficat, ficat] câteva stiluri de mers inconfundabile. Am văzut băieți care în preajma fetelor merg de parcă au înghițit o mătură, alții par că au un ardei iute roșu înfipt în cur ori arcuri în tălpi iar unii (aștia-s delicioși) par a avea călduri și la -15° Celsius și freacă duda cât e ziulica de lungă prin Centru în tricouri imprimate . Ăștia-s ăia pe care-i nominalizez la categoria ”puști pe viață”. De ce pe viață? Unii dintre ei sunt trecuți de 40. Binișor! :)
La această categorie lucrurile nu par a fi foarte grave. La vârsta asta abia descoperi beneficiile onaniei. Amorul în solitudine nu pare a genera depresii.
2. 'telectualu' etern
Ăștia-s prețioși, cu pretenții, sunt ca cristalul, ca cleștarul. Apropos, mi-am pus și eu aceeași întrebare ca Tetelu: cum creasta lu' Firica arată cleștaru' ăla, nene? Chiar, e cineva care are termopane de cleștar? Mă rog, să revin. Ăștia-s miezul din dodoașcă. Au citit ei undeva că treaba aia/cealaltă nu e chiar așa. Că există ipoteze de studiu care statutează cu claritate de cristal faptu' că laptele e cancerigen, că margarina te omoară iar biscuții te fac deștept în cap. Oriunde ai fi, ai lângă tine un astfel de personaj. Orice subiect ai aborda, el știe mai bine ca oricine cum stă treaba. Sigur, nu e o surpriză prea mare faptul că ăștia petrec în solitudine. Impresia mea este că ei nu suferă prea mult din cauza asta, propria persoană le este suficientă. Imaginea propriului ego, a eu-lui personal... Ptiu, drace că s-a luat! Piei, piei, piei!
3. JMecherul cu JM mare
Aici e vorba de armamentul greu, frăți_ware! E nevoie de cașcaval gros, de mașini bengoase, de ceas de aur cu diamante și smaralde, de haine scumpe și pantofi de lac. Nu-i pentru fieștecare, e pentru premianți. P-aștia-i vedem în crâșme de lux, în mall-uri sau la cafenele-n Dorobanți. Au o mină serioasă dată de faptul că fără ei și banii lor țara asta s-ar duce naibii. Da' ce zic eu țara? Lumea toată, Universul însuși. Acu' pe bune, cine-s eu să-i dau de gol? Cum să scriu eu că ăștia-s singuri pe dinăuntru de se cacă pe ei în cascade? Nu se face. Ei sunt înconjurați de prieteni. Dezinteresați. Și de multe fete. Păi ce pana mea?
4. Casanovul
Cu ăsta închei. Ăsta e minunat. Când te uiți la el realizezi că timpul este o chestie relativă. Contează cât negrul sub unghie că suntem în 1958, 1987 sau 2014. El este fericit, are motive. Zilele trecute am văzut asistat la 3 cazuri clasice de Casanov. Primul caz este al unor tipi, 3 la număr, care se plimbau fără vreun țel precis pe Galeria Comercială Vulcan (acum realizez cum sună Galeria Comercială Vulcan!). Cum treceau pe lângă vreo fată mai frumușică lansau întrebarea ingenuă: ”Bună. N-ai o gumă?”. Cum ai putea să te superi pe așa oameni?
Al doilea caz este mai profund și se întâmpla în Piața Națiunile Unite, cam pe la Gemenii Center. Un distins domn, că nu-i pot spune altfel, aștepta pe cineva. Sau așa lăsa impresia. În mână avea un șomoiog de chei pe care-l învârtea zglobiu pe degetul arătător. Întreprinderea lu' musiu a fost eficientă și eficace, recunosc sportiv. 10 oameni din 10 se uitau la el ceea ce nu-i puțin lucru. Procent maxim!
Al treilea caz se întâmpla în fața Parcului Sebastian. Un tip își conducea mașina (din afară se vedea invers) pe Dumbrava Nouă. A ajuns la intersecția cu Mihail Sebastian unde a oprit la semnul Stop. Dinspre Kaufland traversa o doamnă la vreo 40 (destul de bine) din categoria pe care unii o numesc milfă (ce-o fi și treaba asta?). Onorabilul a observat-o, a tras de timp cât a putut (când spun asta mă refer la faptul că a cedat flash-urilor care veneau de la coloană formată în spatele lui) iar după ce distinsa domniță a trecut de el și-a luat inima în dinți și a acționat: ti-tiiiiiiiiiii! Maximul de angajament. Un clanson ca să zic așa. La faza asta am și un martor important. Soția mea. Bubu, poți să confirmi, te rog? Și poți să spui și cât am râs pe tema asta? Săr'na fin!
Sigur, sunt mai multe obiceiuri de-astea sănătoase. În linii mari rezultatul este comun. Nu trebuie să fii un fin psiholog să realizezi că un așa comportament te exclude de pe piață, pardon de expresie. Da' știi ce-am observat eu? Un lucru foarte tare! Toți ăștia de mai sus ar putea fi fericiți de Sărbători și nu numai. Știi de ce nu sunt? Pentru că nu sunt interesați de fetele de aceeași teapă. Ei nu vor dude. Vor premiante. Ăsta e izvorul nefericirii lor. Cu dudele e simplu, în maxim 2 zile ortografiez câteva rânduri și pe tema asta. E ca la jocul ăla numit generic biliard. Când treci de la pool la snooker trebuie să porți papion.
marți, 16 decembrie 2014
miercuri, 3 decembrie 2014
Sunt un fericit [?]
Știți câte bancuri cu polițiști există? Nici unul. Toate sunt adevăruri. Am auzit asta de la un polițist. Eu l-am contrazis, am zis că știu două bancuri.
Bancul 1. Un tip conducea un Mercedes S 550 pe Magheru cu 130 de km/h. Pe la Nottara este oprit de un polițist. Șoferul spune:
-Mă grăbesc foarte tare, de asta mergeam cu viteză.
-Actele, vă rog.
-Poftiți, vă rog.
-Păi cu așa viteză circulăm, domnu'...aaaa, Lucian Blaga? Vă rog, poftiți actele. O seară plăcută!
-Păi nu-mi luați permisul? Nu mă amendați?
-Ei, lasați. Mai citim și noi!
Bancul 2. Un tip conducea un Mercedes S 550 pe Magheru cu 130 de km/h. Pe la Nottara este oprit de un polițist. Șoferul care mirosea a alcool spune:
-Bună seara. S-a întâmplat ceva?
-Mirosiți foarte tare a alcool. Ce-ați băut?
-Trece și 'mneata 4 beri că dacă-ți zic Jägermeister stăm aici până dimineață.
Știu, sunt și alte bancuri. Mie astea mi s-au părut bune. Candoarea, ca să folosesc un eufemism, polițiștilor este proverbială în orice țară din lumea asta. În urmă cu 3 luni am început să predau un curs de management general într-un proiect care i-a avut ca beneficiari pe cei din Poliția Română. Am plecat la drum în acest proiect cu o imagine care se baza pe ideea preconcepută legată de candoarea mai sus amintită. Mi-am zis că voi avea parte de 100 de oameni prăfuiți care au fost trimiși la curs, nu au ales ei și care se vor plictisi îngrozitor.
Prima zi de curs a venit la pachet cu una dintre cele mai mari surprize de care am avut parte. Am cunoscut 20 de oameni extrem de interesanți, de activi, de curioși, de amuzanți, de inteligenți. Mi-am zis că sunt cel mai norocos trainer din lume. Prima săptămână a fost ca o vacanță, nici n-am realizat când a trecut. A doua săptămână am avut liber, timp berchet pentru a mai rezolva una-alta prin București. Într-una din zile o așteptam pe soția mea în fața complexului Prosper din 13 Septembrie cu Sebastian. Lângă mine erau 4 polițiști de la Circulație. Rectific, 4 polițiști volubili de la Circulație. Am auzit cele mai de autobază glume din viața mea, cele mai diverse onomatopee și cele mai colorate forme de râs. Mi-am zis că nu e treaba mea, în definitiv ce mie mi se pare de calitate, altuia i se poate părea inferior și invers. La un moment dat, unul dintre polițiști a spus o chestie care mi-a atras atenția. ”Ia oprește-l p'ăla cu BMW-ul și vezi cine e!”. Ulterior au mai fost câteva întreprinderi pe acest palier, fapt care m-a făcut să mă simt într-o totală nesiguranță. Dacă atunci când conduc nu-i plac agentului din intersecție? Dacă fața mea nu-i place? Și uite așa s-a spulberat toată frumoasa mea impresie despre oamenii pe care i-am cunoscut în prima săptămână.
Zilele mele libere s-au terminat și am întrat în a doua săptămână de curs. Surpriză din nou. Am cunoscut alți 20 de polițiști înteresanți, inteligenți, amuzanți, veniți la curs din toată țara. Care e probabilitatea ca doar la grupa mea să am așa oameni? I-am întrebat și pe colegii mei cum merge la ei și am aflat că la fel. Ceva nu se lega! Unde-i Garcea?
Au urmat săptămânile 3, 4 și 5. Am cunoscut alți 60 de oameni frumoși. Și aici mă refer la oamenii cu care am lucrat full time deoarece am cunoscut în total 500 de oameni extrem de valoroși. S-a încheiat prima sesiune a proiectului iar eu eram în continuare năuc, Unde-i Garcea, frate?
A doua sesiune a început cu săptămâna 6 și spre deosebire de prima, se încheia cu un examen. Am avut parte de surprize și mai mari. De regulă, penultima zi a oricărui curs din lumea asta se soldează cu un mic/mediu/mare party (după buget, coane Fănică). Nu și de această dată. În seara cu pricina nu vedeai țipenie de om. A doua zi dimineață i-am întrebat pe cursanți unde au fost. ”Am avut de învățat”. Poftiiiim? Câți dintre voi, cei care citiți acum acest material ați tratat un examen (exceptându-le pe cele din facultate) atât de serios? ”Nu vrem să ne facem de râs”, au continuat ei. Ăsta a fost momentul în care l-am declarat pe Garcea oficial dispărut. Următoarele grupe au tratat examenul final exact la fel. Atâta seriozitate pe metru pătrat rar am avut parte să văd. Ca să fie clar pentru toată lumea, discutăm aici de oameni din middle management, unii dintre ei conduc școli ale Poliției Române. Nici unul, repet, nici unul dintre ei nu a emis pretenții, nu a deranjat, nu a refuzat jocul. Deși programul de curs nu a fost deloc prietenos (nine to five), nimeni nu s-a împotrivit. Experiențele mele din cursurile open la care vin ”civili” din toate categoriile mi-au arătat un cu totul alt profil de cursant.
Ca să nu mai trag de timp, am cunoscut 500 de oameni extrem de interesanți. După terminarea acestei prime faze, m-am odihnit câteva zile. Am ascultat muzică, am citit cărți, materiale, presa online, tot ce-mi pica în mână (în continuare refuz să mă uit la televizor). Așa am aflat de cele câteva cazuri de polițiști cercetați pentru diferite fapte. Foarte bine, să fie cercetați. Nimeni nu e mai presus de lege, nu? Ce mi se pare mie ușor forțat este modul în care este găsit un vinovat pentru toate problemele societății. De asta nu ne este nouă bine, din cauza polițiștilor corupți. Altfel, toate ar merge strună, așa e?
Există întodeauna două părți: cea care primește și cea care oferă. Dacă e să fim onești, cine sunt cei care oferă? Și nu, nu sunt demagog. În cei 18 ani și peste 300.000 de km de când conduc, am primit două amenzi. Una pentru radar prin 1997 și una pentru că vorbeam la telefon în timp ce conduceam, în 2013. În niciunul dintre cazuri nu am încercat să ”dau la pace” cu polițistul. Am greșit, plătesc. Atât de simplu e. Încă o dată, cine-s cei care oferă?
La discursul de încheiere am promis că voi muri de gât (un termen tehnic din manualul de management) cu oricine încearcă să păteze imaginea unor oameni corecți. Cei 500 de oameni cărora le-am predat nu sunt în stradă. Este greu să- vedem. Cu toate acestea, ei există. Și își fac zilnic treaba deși sunt împroșcați cu noroi, au salarii modeste, tehnica modernă nu este punctul lor forte etc.
Știți ce? Ca să nu devin eu apărătorul lor, haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să spunem că țara asta ar rămâne fără Poliție timp de 6 luni. Atât. Cum credeți că ar fi? Sigur, primele zile ar putea părea interesante. Am putea avea toate electronicele pe care ni le-am dorit fără a plăti vreun bănuț pe ele. Dar apoi? Copiii noștri? Părinții noștri? Doar 6 luni. E mult?
Am cunoscut 500 de oameni care au grijă ca eu și familia mea să fim în siguranță. Oamenii ăștia sunt interesanți, inteligenți, amuzanți, curioși. Sigur, sunt doar 500 dintre cei peste 50.000. Or fi singurii oameni faini din sistem? Dacă da, sunt eu atât de fericit să-i cunosc personal pe toți? Pe bune? Ce-am făcut să merit asta?
Bancul 1. Un tip conducea un Mercedes S 550 pe Magheru cu 130 de km/h. Pe la Nottara este oprit de un polițist. Șoferul spune:
-Mă grăbesc foarte tare, de asta mergeam cu viteză.
-Actele, vă rog.
-Poftiți, vă rog.
-Păi cu așa viteză circulăm, domnu'...aaaa, Lucian Blaga? Vă rog, poftiți actele. O seară plăcută!
-Păi nu-mi luați permisul? Nu mă amendați?
-Ei, lasați. Mai citim și noi!
Bancul 2. Un tip conducea un Mercedes S 550 pe Magheru cu 130 de km/h. Pe la Nottara este oprit de un polițist. Șoferul care mirosea a alcool spune:
-Bună seara. S-a întâmplat ceva?
-Mirosiți foarte tare a alcool. Ce-ați băut?
-Trece și 'mneata 4 beri că dacă-ți zic Jägermeister stăm aici până dimineață.
Știu, sunt și alte bancuri. Mie astea mi s-au părut bune. Candoarea, ca să folosesc un eufemism, polițiștilor este proverbială în orice țară din lumea asta. În urmă cu 3 luni am început să predau un curs de management general într-un proiect care i-a avut ca beneficiari pe cei din Poliția Română. Am plecat la drum în acest proiect cu o imagine care se baza pe ideea preconcepută legată de candoarea mai sus amintită. Mi-am zis că voi avea parte de 100 de oameni prăfuiți care au fost trimiși la curs, nu au ales ei și care se vor plictisi îngrozitor.
Prima zi de curs a venit la pachet cu una dintre cele mai mari surprize de care am avut parte. Am cunoscut 20 de oameni extrem de interesanți, de activi, de curioși, de amuzanți, de inteligenți. Mi-am zis că sunt cel mai norocos trainer din lume. Prima săptămână a fost ca o vacanță, nici n-am realizat când a trecut. A doua săptămână am avut liber, timp berchet pentru a mai rezolva una-alta prin București. Într-una din zile o așteptam pe soția mea în fața complexului Prosper din 13 Septembrie cu Sebastian. Lângă mine erau 4 polițiști de la Circulație. Rectific, 4 polițiști volubili de la Circulație. Am auzit cele mai de autobază glume din viața mea, cele mai diverse onomatopee și cele mai colorate forme de râs. Mi-am zis că nu e treaba mea, în definitiv ce mie mi se pare de calitate, altuia i se poate părea inferior și invers. La un moment dat, unul dintre polițiști a spus o chestie care mi-a atras atenția. ”Ia oprește-l p'ăla cu BMW-ul și vezi cine e!”. Ulterior au mai fost câteva întreprinderi pe acest palier, fapt care m-a făcut să mă simt într-o totală nesiguranță. Dacă atunci când conduc nu-i plac agentului din intersecție? Dacă fața mea nu-i place? Și uite așa s-a spulberat toată frumoasa mea impresie despre oamenii pe care i-am cunoscut în prima săptămână.
Zilele mele libere s-au terminat și am întrat în a doua săptămână de curs. Surpriză din nou. Am cunoscut alți 20 de polițiști înteresanți, inteligenți, amuzanți, veniți la curs din toată țara. Care e probabilitatea ca doar la grupa mea să am așa oameni? I-am întrebat și pe colegii mei cum merge la ei și am aflat că la fel. Ceva nu se lega! Unde-i Garcea?
Au urmat săptămânile 3, 4 și 5. Am cunoscut alți 60 de oameni frumoși. Și aici mă refer la oamenii cu care am lucrat full time deoarece am cunoscut în total 500 de oameni extrem de valoroși. S-a încheiat prima sesiune a proiectului iar eu eram în continuare năuc, Unde-i Garcea, frate?
A doua sesiune a început cu săptămâna 6 și spre deosebire de prima, se încheia cu un examen. Am avut parte de surprize și mai mari. De regulă, penultima zi a oricărui curs din lumea asta se soldează cu un mic/mediu/mare party (după buget, coane Fănică). Nu și de această dată. În seara cu pricina nu vedeai țipenie de om. A doua zi dimineață i-am întrebat pe cursanți unde au fost. ”Am avut de învățat”. Poftiiiim? Câți dintre voi, cei care citiți acum acest material ați tratat un examen (exceptându-le pe cele din facultate) atât de serios? ”Nu vrem să ne facem de râs”, au continuat ei. Ăsta a fost momentul în care l-am declarat pe Garcea oficial dispărut. Următoarele grupe au tratat examenul final exact la fel. Atâta seriozitate pe metru pătrat rar am avut parte să văd. Ca să fie clar pentru toată lumea, discutăm aici de oameni din middle management, unii dintre ei conduc școli ale Poliției Române. Nici unul, repet, nici unul dintre ei nu a emis pretenții, nu a deranjat, nu a refuzat jocul. Deși programul de curs nu a fost deloc prietenos (nine to five), nimeni nu s-a împotrivit. Experiențele mele din cursurile open la care vin ”civili” din toate categoriile mi-au arătat un cu totul alt profil de cursant.
Ca să nu mai trag de timp, am cunoscut 500 de oameni extrem de interesanți. După terminarea acestei prime faze, m-am odihnit câteva zile. Am ascultat muzică, am citit cărți, materiale, presa online, tot ce-mi pica în mână (în continuare refuz să mă uit la televizor). Așa am aflat de cele câteva cazuri de polițiști cercetați pentru diferite fapte. Foarte bine, să fie cercetați. Nimeni nu e mai presus de lege, nu? Ce mi se pare mie ușor forțat este modul în care este găsit un vinovat pentru toate problemele societății. De asta nu ne este nouă bine, din cauza polițiștilor corupți. Altfel, toate ar merge strună, așa e?
Există întodeauna două părți: cea care primește și cea care oferă. Dacă e să fim onești, cine sunt cei care oferă? Și nu, nu sunt demagog. În cei 18 ani și peste 300.000 de km de când conduc, am primit două amenzi. Una pentru radar prin 1997 și una pentru că vorbeam la telefon în timp ce conduceam, în 2013. În niciunul dintre cazuri nu am încercat să ”dau la pace” cu polițistul. Am greșit, plătesc. Atât de simplu e. Încă o dată, cine-s cei care oferă?
La discursul de încheiere am promis că voi muri de gât (un termen tehnic din manualul de management) cu oricine încearcă să păteze imaginea unor oameni corecți. Cei 500 de oameni cărora le-am predat nu sunt în stradă. Este greu să- vedem. Cu toate acestea, ei există. Și își fac zilnic treaba deși sunt împroșcați cu noroi, au salarii modeste, tehnica modernă nu este punctul lor forte etc.
Știți ce? Ca să nu devin eu apărătorul lor, haideți să facem un exercițiu de imaginație. Să spunem că țara asta ar rămâne fără Poliție timp de 6 luni. Atât. Cum credeți că ar fi? Sigur, primele zile ar putea părea interesante. Am putea avea toate electronicele pe care ni le-am dorit fără a plăti vreun bănuț pe ele. Dar apoi? Copiii noștri? Părinții noștri? Doar 6 luni. E mult?
Am cunoscut 500 de oameni care au grijă ca eu și familia mea să fim în siguranță. Oamenii ăștia sunt interesanți, inteligenți, amuzanți, curioși. Sigur, sunt doar 500 dintre cei peste 50.000. Or fi singurii oameni faini din sistem? Dacă da, sunt eu atât de fericit să-i cunosc personal pe toți? Pe bune? Ce-am făcut să merit asta?
marți, 25 noiembrie 2014
Cum să ne-nvrăjbim frumos
Nu știu ce m-a apucat iarăși de scriu serios. De fapt, cred că știu. Totul este legat de un curs pe care l-am predat în ultimele 11 săptămâni, voi reveni la cestiune cu o scriere separată.
Reformulez, dară. Știu ce m-a apucat iarăși. Am citit în această dimineață câteva articole scrise de nume cunoscute din presa românească. Nu îmbrățișez ideile acestor vectori de imagine, să fie clar. Dimpotrivă, chiar. Ei bine, onorabilii și distinșii conțopiști au scris de-a lungul anilor despre ”diferențele substanțiale de venituri” dintre categoriile sociale. Dacă aveți curiozități similare cu cea care a pus stăpânire pe mine, veți vedea că astfel de teorii sunt bine ancorate istoric, singurele diferențe sunt date de simpatiile/interesele personale.
Ca să fiu și mai exact, este vorba de ceea ce se numește generic ”antagonizarea categoriilor sociale”. Mai pe românește, învrăjbirea unora împotriva altora. Prin anii 2000 se bătea monedă pe faptul că fiecare salariat ținea în spate 3 pensionari. Atât de bine a fost argumentată ideea încât aproape că-ți venea să mârâi la fiecare septuagenar cu care te întâlneai pe stradă, la metrou, în RATB ori la teatru.
Câțiva ani mai târziu, cam pe când România bătea timid la porțile UE, au apărut noi inamici ai poporului: angajații agențiilor. Niște lipitori care sug sângele poporului. ”Să li se taie capul!”, auzeam des. Apoi a venit și rândul formulărilor elevate, pensii și salarii nesimțite. ”A fost de-ajuns o privire”, vorba poetului, și lumea a luat foc.
Cum ar fi să aruncăm o privire mai în amănunt? Un salariat la 3 pensionari? Să zicem că e așa. Ce vină au pensionarii? Ei au cotizat toată viața. Salariații agențiilor? Veniturile acestor ”lipitori” sunt publice. În 3 minute putem avea o imagine corectă. Da' de ce să facem asta? A zis la televizor că ăștia sunt dușmanii, să-i decimăm! Pensiile nesimțite? Ai impresia că-i un laitmotiv. Pensionarii, motivul care se repetă. Scoți din pălărie 10 persoane cu pensii indecente și gata scandalu'. Cât de simplu e? Foarte simplu.
Mai am una și cu asta chiar închei. Ni se spune foarte des că noi, cei din privat, îi susținem financiar din impozite și taxe pe bugetari. Ce ne mai place să ni se gâdile urechile în mod plăcut, vorba distinsului iar mai apoi eminentului pedagog absolut, Marius Chicoș Rostogan, cum nu putem noi reuși în viață din cauza bugetarilor. Ia să facem noi un exercițiu de imaginație, zic. Să ne imaginăm un salariu de 400 de Euro. Adică 1773,88 de lei la ora scrierii acestui material care-i va înfuria pe unii. Cash, peșin, numerar, în mână sau net, e doar semantică. Nu discutăm dacă e mare sau mic. Câți dintre voi ori cunoscuții voștri câștigă banii ăștia în privat? Destui, așa credeam și eu. Câți au banii aceștia pe contract, pe acte? Așa credeam și eu. Reiau întrebarea. Câți dintre voi ori cunoscuții voștri câștigă banii ăștia la stat? Destui, așa credeam și eu. Câți au banii aceștia pe contract, pe acte? Cum? Toți? Incredibil!
În această lumină, cine pe cine ține în cârcă? Că oamenii politici au interesul de a învrăjbi categoriile sociale unele împotriva altora, nu mai e niciun secret. Dar că oameni din presă preiau această temă și o dau mai departe nemestecată, e grav. De ce grav? Pentru că lupta e inegală.
Mă rog, nu-s naiv, nu cred că oamenii vor vedea clar nuanțele. În definitiv, care-ar mai fi rolul oamenilor din presă?
Ce cred eu însă, este că în perioada imediat următoare obediența va căpăta noi valențe. Număr zilele până când voi citi cum câțiva conțopiști, persoane importante, nu spui cine, vor începe ziua cu câte un Guten Tag, Herr Präsident.. Wie geht es Ihnen heute? În definitiv, e bine să știi limbi străine...
Reformulez, dară. Știu ce m-a apucat iarăși. Am citit în această dimineață câteva articole scrise de nume cunoscute din presa românească. Nu îmbrățișez ideile acestor vectori de imagine, să fie clar. Dimpotrivă, chiar. Ei bine, onorabilii și distinșii conțopiști au scris de-a lungul anilor despre ”diferențele substanțiale de venituri” dintre categoriile sociale. Dacă aveți curiozități similare cu cea care a pus stăpânire pe mine, veți vedea că astfel de teorii sunt bine ancorate istoric, singurele diferențe sunt date de simpatiile/interesele personale.
Ca să fiu și mai exact, este vorba de ceea ce se numește generic ”antagonizarea categoriilor sociale”. Mai pe românește, învrăjbirea unora împotriva altora. Prin anii 2000 se bătea monedă pe faptul că fiecare salariat ținea în spate 3 pensionari. Atât de bine a fost argumentată ideea încât aproape că-ți venea să mârâi la fiecare septuagenar cu care te întâlneai pe stradă, la metrou, în RATB ori la teatru.
Câțiva ani mai târziu, cam pe când România bătea timid la porțile UE, au apărut noi inamici ai poporului: angajații agențiilor. Niște lipitori care sug sângele poporului. ”Să li se taie capul!”, auzeam des. Apoi a venit și rândul formulărilor elevate, pensii și salarii nesimțite. ”A fost de-ajuns o privire”, vorba poetului, și lumea a luat foc.
Cum ar fi să aruncăm o privire mai în amănunt? Un salariat la 3 pensionari? Să zicem că e așa. Ce vină au pensionarii? Ei au cotizat toată viața. Salariații agențiilor? Veniturile acestor ”lipitori” sunt publice. În 3 minute putem avea o imagine corectă. Da' de ce să facem asta? A zis la televizor că ăștia sunt dușmanii, să-i decimăm! Pensiile nesimțite? Ai impresia că-i un laitmotiv. Pensionarii, motivul care se repetă. Scoți din pălărie 10 persoane cu pensii indecente și gata scandalu'. Cât de simplu e? Foarte simplu.
Mai am una și cu asta chiar închei. Ni se spune foarte des că noi, cei din privat, îi susținem financiar din impozite și taxe pe bugetari. Ce ne mai place să ni se gâdile urechile în mod plăcut, vorba distinsului iar mai apoi eminentului pedagog absolut, Marius Chicoș Rostogan, cum nu putem noi reuși în viață din cauza bugetarilor. Ia să facem noi un exercițiu de imaginație, zic. Să ne imaginăm un salariu de 400 de Euro. Adică 1773,88 de lei la ora scrierii acestui material care-i va înfuria pe unii. Cash, peșin, numerar, în mână sau net, e doar semantică. Nu discutăm dacă e mare sau mic. Câți dintre voi ori cunoscuții voștri câștigă banii ăștia în privat? Destui, așa credeam și eu. Câți au banii aceștia pe contract, pe acte? Așa credeam și eu. Reiau întrebarea. Câți dintre voi ori cunoscuții voștri câștigă banii ăștia la stat? Destui, așa credeam și eu. Câți au banii aceștia pe contract, pe acte? Cum? Toți? Incredibil!
În această lumină, cine pe cine ține în cârcă? Că oamenii politici au interesul de a învrăjbi categoriile sociale unele împotriva altora, nu mai e niciun secret. Dar că oameni din presă preiau această temă și o dau mai departe nemestecată, e grav. De ce grav? Pentru că lupta e inegală.
Mă rog, nu-s naiv, nu cred că oamenii vor vedea clar nuanțele. În definitiv, care-ar mai fi rolul oamenilor din presă?
Ce cred eu însă, este că în perioada imediat următoare obediența va căpăta noi valențe. Număr zilele până când voi citi cum câțiva conțopiști, persoane importante, nu spui cine, vor începe ziua cu câte un Guten Tag, Herr Präsident.. Wie geht es Ihnen heute? În definitiv, e bine să știi limbi străine...
marți, 28 octombrie 2014
Câţi bani vei face în viaţă în funcţie de zodie!
Da, dragii mei. Există un astfel de studiu. Am câţiva prieteni foarte faini care şi-au dedicat o mare parte din timp studiului astrologiei. Tocmai în virtutea prieteniilor am obţinut aceste studii aşa că puneţi mâna şi notaţi-vă!
Berbec (21 martie - 20 aprilie)
Este prima zodie ceea care asigură o anumită cantitate de succes financiar. Berbecii vor avea un an 2015 extrem de prosper. Vor încasa mai mulţi bani decât au făcut-o în ultimii opt ani cumulaţi. Puţină chibzuinţă n-ar dăuna. Chiar v-ar ajuta să păstraţi banii.
Taur (21 aprilie - 21 mai)
Aici lucrurile sunt de-a dreptul fierbinţi! Taurii vor face atâţia bani încât vor stârni invidia tuturor. Veţi vedea că acest fapt nu este neapărat benefic. Veţi da foarte mulți bani împrumut de pe urma cărora veți produce și mai mult (a se vedea dobânzile) dar veți avea și supărări generate de rău-platnici. Una peste alta, veți ieși bine.
Gemeni (22 mai - 21 iunie)
Faci parte din micul dar selectul grup născut în Gemeni? Atunci ești bine. Nu vei ști numărul banilor proprii. Vei cheltui dezordonat însă acest fapt nu te va sărăci. Shopping plăcut!
Rac (22 iunie - 22 iulie)
Nu vei avea banii lui Becali dar te vei descurca binișor. În ianuarie îți vei schimba mașina, îți vei cumpăra hainele pe care le urmărești de ceva timp, da, vei achiziționa și TV-ul 4K pe care ai pus deja ochii iar în vară te vei muta într-o casă mai mare.
Leu (23 iulie - 22 august)
Deși ar putea părea o zodie profitabilă, mai ales la noi în țară, Leii nu vor fi cei mai bogați. Vor avea tot ce și-au dorit dar nu vor putea lăsa moșteniri consistente urmașilor.
Fecioară (23 august - 21 septembrie)
Fecioarele vor avea bani grei. Cu mult peste așteptări. Vor arunca sume indecente în stânga și-n dreapta, vor vizita mult și vor deveni proprietari de magazine.
Balanță (22 septembrie - 22 octombrie)
Nene, aici e grav! Balanțele vor avea munți de bani. Sigur, aceștia vor veni progresiv. Nativii acestei zodii vor scrie istoria, vor construi imperii, vor lăsa ceva în urma lor.
Scorpion (23 octombrie - 21 noiembrie)
Nici aici nu e chiar rău. 2015 nu va fi anul de top dar vă veți descurca într-un mare fel. Din 2016 numărul banilor se îndreaptă vertiginos către celebra categorie ”fără număr”.
Săgetător (22 noiembrie - 20 decembrie)
Ghinion. Dacă te-ai născut în această zodie trebuie să știi că viața e nedreaptă. Știu că ți-ai dorit un Bentley însă tot ce-ți vei putea permite va fi un ML sau X5. Las' că nu-i chiar rău.
Capricorn (21 decembrie - 19 ianuarie)
Se pare că a venit în sfârșit soarele și pe strada ta. Cadourile nu vor mai fi o povară. Veți cumpăra munți de cadouri, atât pentru voi cât și pentru apropiați. Singurul indiciu pe care ți-l ofer este că nu te va mai interesa niciodată ce scrie pe etichetă. Îți vei permite orice!
Vărsător (20 ianuarie - 18 februarie)
Tu vei dezvolta o pasiune pentru încălțăminte. Vei avea sute de perechi de pantofi, ghete, cizme, șlapi ori sandale, toate bătute în pietre prețioase. E pasiunea ta, cine sunt eu să te judec?
Pești (19 februarie - 20 martie)
Niciodată nu vei ține pasul cu încasările. Vei fi strivit de cifrele care intră în propriul buzunar și vei ajunge la psiholog. Acesta te va face la bani iar tu, ca să te răzbuni, vei fugi cu soția lui. Indiferent dacă ești bărbat sau femeie.
Sună bine? Cam sună. Cu siguranță, te-ai prins spre final că totul e la mij_teaux. Ai putea să recunoști asta printr-un comment. Știu sigur că nu o vei face, ca să nu fii ridicol. Nu-i bai, m-am obișnuit.
Frățioare (apelativul este valabil indiferent ce sex ai), lasă prostiile și treci naibii la treabă. Vrei să ai succes? Pune umăru'! Vrei bani? Trage, nenică! Cele 3-20 minute (diferențele sunt date de modul în care te-ai hlizit la poze) sunt deja pierdute, nu mai poți schimba lucrurile. Măcar să fi învățat că nu așa se fac banii.
Și acum, gata. Te las pentru că mă sună prietenii astrologi să-mi frece ridichea.
Te-am pupat pe portofel, pardon de expresie!
Berbec (21 martie - 20 aprilie)
Este prima zodie ceea care asigură o anumită cantitate de succes financiar. Berbecii vor avea un an 2015 extrem de prosper. Vor încasa mai mulţi bani decât au făcut-o în ultimii opt ani cumulaţi. Puţină chibzuinţă n-ar dăuna. Chiar v-ar ajuta să păstraţi banii.
Taur (21 aprilie - 21 mai)
Gemeni (22 mai - 21 iunie)
Rac (22 iunie - 22 iulie)
Leu (23 iulie - 22 august)
Fecioară (23 august - 21 septembrie)
Balanță (22 septembrie - 22 octombrie)
Nene, aici e grav! Balanțele vor avea munți de bani. Sigur, aceștia vor veni progresiv. Nativii acestei zodii vor scrie istoria, vor construi imperii, vor lăsa ceva în urma lor.
Scorpion (23 octombrie - 21 noiembrie)
Nici aici nu e chiar rău. 2015 nu va fi anul de top dar vă veți descurca într-un mare fel. Din 2016 numărul banilor se îndreaptă vertiginos către celebra categorie ”fără număr”.
Săgetător (22 noiembrie - 20 decembrie)
Capricorn (21 decembrie - 19 ianuarie)
Vărsător (20 ianuarie - 18 februarie)
Pești (19 februarie - 20 martie)
Sună bine? Cam sună. Cu siguranță, te-ai prins spre final că totul e la mij_teaux. Ai putea să recunoști asta printr-un comment. Știu sigur că nu o vei face, ca să nu fii ridicol. Nu-i bai, m-am obișnuit.
Frățioare (apelativul este valabil indiferent ce sex ai), lasă prostiile și treci naibii la treabă. Vrei să ai succes? Pune umăru'! Vrei bani? Trage, nenică! Cele 3-20 minute (diferențele sunt date de modul în care te-ai hlizit la poze) sunt deja pierdute, nu mai poți schimba lucrurile. Măcar să fi învățat că nu așa se fac banii.
Și acum, gata. Te las pentru că mă sună prietenii astrologi să-mi frece ridichea.
Te-am pupat pe portofel, pardon de expresie!
vineri, 25 iulie 2014
”Bună ziua. Domnul Cătălin?”
Pe voi vă sună ăia de la nu'ș ce piețe de capital să vă ofere soluții sigure de plasamente financiare? Aici ar fi două răspunsuri:
1. Da. În cazul ăsta, îmi pare rău
2. Nu. Fericiților!
De vreo 4 ani, cam de când mi-am deschis propria companie (datele mele de contact sunt confidențiale, da?), sunt sunat de vreo 4 astfel de companii. Astăzi s-a întâmpla din nou. I-am spus politicos tipului că nu sunt ab-so-lut de-loc in-te-re-sat. Ce a făcut el? A ales panta greșită, cea de tip ”eu știu mai bine că sunteți interesat”. De câteva zile vorbesc la telefon câte 4-6 ore pe zi. Trebuia să mă relaxez și eu puțin. Dialogul a decurs cam așa:
El: Bună ziua. Domnul Cătălin?
Eu: Da. (aici a pierdut; dacă începi cu ”domnul”, nu continui cu numele mic)
El: Sunt de la (compania mă-sii, nu contează numele). Vă deranjez pentru a vă face o propunere. Voi fi foarte scurt.
Eu: (dacă mi-ai spus că mă deranjezi, chiar cred că asta faci) Hai să vedem cât sunteți de scurt!
El: Hehehe... De ce? Chiar nu aveți câteva minute?
Eu: Ba da. Sunt ale mele, fac ce vreau cu ele.
El: Am înțeles. Voi... să vă sp... că da... ........ ...... ....veți pu..... câșt......... ..ult. Tot ce....
Eu: Vă rog să dezactivați zgomotul de fond. Nu înțeleg nimic.
El: (foarte clar de data aceasta) Nu, suntem un call center în care lucrăm foarte mulți agenți. E gălăgie aici, se lucrează.
Eu: (Pana mea! Doar eu am văzut Boiler room?) Nu e. Vă rog să dezactivați opțiunea.
El: Haideți că am ieșit pe hol unde e mai lliniște. Mă auziți acum?
Eu: Teatru ieftin.
El: Credeți ce vreți.
Eu: Aici suntem pe aceeași pagină.
El: Aș dori să vă prezint câteva oportunități majore pe piața de capital.
Eu: Domnul meu, așa cum le-am spus și celor 387.944 de agenți care m-au sunat până acum, nu sunt interesat. Prefer să investesc în propria mea companie, investiție pe care o pot controla mai lesne.
El: Totuși, ceea ce vreau eu să vă prezint este mult mai interesant.
Eu: Mai interesant decât compania mea? Pentru mine? Pe bune?
El: Nu asta am vrut să spun.
Eu: Asta a ieșit. Haideți să vă povestesc o întâmplare. Acum doi ani am fost sunat de un broker care îmi propunea același lucru. Am zis să-i dau o șansă. L-am ascultat. Mi-a povestit despre o companie despre care știam foarte multe din perioada în care lucram în presă. Mi-a înșirat verzi și uscate despre evoluția fantastică, dinamica incredibilă și fondurile de investiții care se băteau în infuzii de capital. Imediat am început să caut în presa străină de profil. Ce să vezi? De 6 luni compania era falling down iar investitorii se băteau. Pe bunuri. Atunci am zis că cine-o mai asculta vreodată poveștile astea...
El: (cu ceva mai mult curaj) Da, așa este. Nu există pădure fără uscături. Nu suntem toți la fel.
Eu: Și eu ce-ar trebui să fac? Să vă încerc pe toți?
El. A, nu. Să mă ascultați pe mine.
Eu: (Să mori tu!) Haideți să scurtăm. Nu sunt interesat de piețele de capital.
El: Vă înțeleg. Însă aș dori să vă spun că...
Eu: Domnul meu, haideți să vă explic altfel. Vreți să vă cumpărați un pian?
El: (a rămas mut 5 secunde) Nu... adică... nu... Ce să fac cu un pian?
Eu: Să cântați, să vă lăudați la prieteni, să postați pe Facebook poze cu dvs. în costum de Clayderman etc.
El: (i-a venit o idee!) Nu îmi permit acum un pian. Poate peste 20 de ani îmi voi lua unul. (Deja zâmbea)
Eu: Înțeleg. Pianul e cam scump, mai știu eu pe cineva care visează că-i ia pianină copilului. (Colegu', sal'tări cordiale) Nu vreți să vă luați o muzicuță? Este mai ieftină, v-o permiteți.
El: (încă 6 secunde de pauză) Ce.... ce să... adică cum... pentru ce o muzicuță?
Eu: Vă spun eu că este bine să vă luați o muzicuță. Vă pot face cunoștință cu Marcian. cel mai șmecher muzicuțist din România.
El: Eu nu doresc să cânt la muzicuță. Îmi place ce fac acum.
Eu: Asta e! Nici eu nu doresc să investesc în piețele de capital. Îmi place compania mea. Acum e mai limpede?
El: Aaaaa, am înțeles!
Eu: Mai am un apel. Mult succes!
El: Bună ziua...
Credeți că mă mai sună?
1. Da. În cazul ăsta, îmi pare rău
2. Nu. Fericiților!
De vreo 4 ani, cam de când mi-am deschis propria companie (datele mele de contact sunt confidențiale, da?), sunt sunat de vreo 4 astfel de companii. Astăzi s-a întâmpla din nou. I-am spus politicos tipului că nu sunt ab-so-lut de-loc in-te-re-sat. Ce a făcut el? A ales panta greșită, cea de tip ”eu știu mai bine că sunteți interesat”. De câteva zile vorbesc la telefon câte 4-6 ore pe zi. Trebuia să mă relaxez și eu puțin. Dialogul a decurs cam așa:
El: Bună ziua. Domnul Cătălin?
Eu: Da. (aici a pierdut; dacă începi cu ”domnul”, nu continui cu numele mic)
El: Sunt de la (compania mă-sii, nu contează numele). Vă deranjez pentru a vă face o propunere. Voi fi foarte scurt.
Eu: (dacă mi-ai spus că mă deranjezi, chiar cred că asta faci) Hai să vedem cât sunteți de scurt!
El: Hehehe... De ce? Chiar nu aveți câteva minute?
Eu: Ba da. Sunt ale mele, fac ce vreau cu ele.
El: Am înțeles. Voi... să vă sp... că da... ........ ...... ....veți pu..... câșt......... ..ult. Tot ce....
Eu: Vă rog să dezactivați zgomotul de fond. Nu înțeleg nimic.
El: (foarte clar de data aceasta) Nu, suntem un call center în care lucrăm foarte mulți agenți. E gălăgie aici, se lucrează.
Eu: (Pana mea! Doar eu am văzut Boiler room?) Nu e. Vă rog să dezactivați opțiunea.
El: Haideți că am ieșit pe hol unde e mai lliniște. Mă auziți acum?
Eu: Teatru ieftin.
El: Credeți ce vreți.
Eu: Aici suntem pe aceeași pagină.
El: Aș dori să vă prezint câteva oportunități majore pe piața de capital.
Eu: Domnul meu, așa cum le-am spus și celor 387.944 de agenți care m-au sunat până acum, nu sunt interesat. Prefer să investesc în propria mea companie, investiție pe care o pot controla mai lesne.
El: Totuși, ceea ce vreau eu să vă prezint este mult mai interesant.
Eu: Mai interesant decât compania mea? Pentru mine? Pe bune?
El: Nu asta am vrut să spun.
Eu: Asta a ieșit. Haideți să vă povestesc o întâmplare. Acum doi ani am fost sunat de un broker care îmi propunea același lucru. Am zis să-i dau o șansă. L-am ascultat. Mi-a povestit despre o companie despre care știam foarte multe din perioada în care lucram în presă. Mi-a înșirat verzi și uscate despre evoluția fantastică, dinamica incredibilă și fondurile de investiții care se băteau în infuzii de capital. Imediat am început să caut în presa străină de profil. Ce să vezi? De 6 luni compania era falling down iar investitorii se băteau. Pe bunuri. Atunci am zis că cine-o mai asculta vreodată poveștile astea...
El: (cu ceva mai mult curaj) Da, așa este. Nu există pădure fără uscături. Nu suntem toți la fel.
Eu: Și eu ce-ar trebui să fac? Să vă încerc pe toți?
El. A, nu. Să mă ascultați pe mine.
Eu: (Să mori tu!) Haideți să scurtăm. Nu sunt interesat de piețele de capital.
El: Vă înțeleg. Însă aș dori să vă spun că...
Eu: Domnul meu, haideți să vă explic altfel. Vreți să vă cumpărați un pian?
El: (a rămas mut 5 secunde) Nu... adică... nu... Ce să fac cu un pian?
Eu: Să cântați, să vă lăudați la prieteni, să postați pe Facebook poze cu dvs. în costum de Clayderman etc.
El: (i-a venit o idee!) Nu îmi permit acum un pian. Poate peste 20 de ani îmi voi lua unul. (Deja zâmbea)
Eu: Înțeleg. Pianul e cam scump, mai știu eu pe cineva care visează că-i ia pianină copilului. (Colegu', sal'tări cordiale) Nu vreți să vă luați o muzicuță? Este mai ieftină, v-o permiteți.
El: (încă 6 secunde de pauză) Ce.... ce să... adică cum... pentru ce o muzicuță?
Eu: Vă spun eu că este bine să vă luați o muzicuță. Vă pot face cunoștință cu Marcian. cel mai șmecher muzicuțist din România.
El: Eu nu doresc să cânt la muzicuță. Îmi place ce fac acum.
Eu: Asta e! Nici eu nu doresc să investesc în piețele de capital. Îmi place compania mea. Acum e mai limpede?
El: Aaaaa, am înțeles!
Eu: Mai am un apel. Mult succes!
El: Bună ziua...
Credeți că mă mai sună?
joi, 19 iunie 2014
Tu... cât de liber ești?
Ceea ce urmează să citești este total diferit față de ce am scris de-a lungul timpului aici sau în altă parte. Motivele pentru care scriu aici sunt două:
1. dacă nu o fac acum, uit (mde, sunt bătrân) :)
2. nu mi-e clar unde voi continua (un site separat, blog, carte etc)
Să purcedem. Recent m-am implicat într-un proiect mondial uriaș care în România este încă pui. Cred cu toată ființa mea că acest proiect va avea un succes puternic, acesta fiind unul dintre motivele care au stat la baza deciziei mele. Primele mele contacte cu acest proiect au fost din categoria ”așa nu”. A fost exact ca la manualul ”Cum să strici o treabă bună”. A urmat o perioadă în care am ocolit cu măiestrie subiectul, perioadă care s-a prelungit până săptămâna trecută, când, ce să vezi? Niște prieteni m-au convins să mai dau o șansă proiectului. Aici a fost prima cheie! Abia ulterior am realizat că în realitate mi-am dat mie o șansă.
Am început, cum era și firesc, lucrul la proiect. Primele mele idei? ”Lasă că știu eu mai bine decât ceilalți cum se face”. Firesc, m-am înșelat. Nu știu mai bine. M-am prins de treaba asta, am recunoscut și cel mai important, am învățat din asta.
De ce cred eu în acest proiect? Proiectul devoltă lideri, îi ajută pe cei implicați să vorbească în public, să participe cu succes la evenimente de socializare, să creeze relații durabile, să fie dezinvolți, să dobândească un stil liber de viață și nu în ultimul rând, să câștige exact cât își doresc.
Acum probabil te gândești că și tu ești liber, Așa e? Recunoaște, de dragul jocului măcar. Ai analizat? Ești liber? Hai să te ajut puțin.
Să zicem că ești fan Eric Clapton și tocmai ai aflat că pe 14 martie va avea loc cel mai mare concert al lui Mr. Slowhand în Londra. Ai cumpărat biletele în primele 3 minute de la aflarea veștii? Fără să te uiți în agendă, fără să-ți suni părinții, soțul/soția, șeful, colegul, proful, prietenii să întrebi dacă se poate? Nu? Atunci, cu părere de rău, nu ești liber.
Cu toate acestea, timpul nu este pierdut. Mai poți face ceva pentru tine, poți schimba situația. Cum faci asta? Scrie-mi și hai să ne vedem. Pe cunoscuții mei îi voi contacta eu.
Va urma.
1. dacă nu o fac acum, uit (mde, sunt bătrân) :)
2. nu mi-e clar unde voi continua (un site separat, blog, carte etc)
Să purcedem. Recent m-am implicat într-un proiect mondial uriaș care în România este încă pui. Cred cu toată ființa mea că acest proiect va avea un succes puternic, acesta fiind unul dintre motivele care au stat la baza deciziei mele. Primele mele contacte cu acest proiect au fost din categoria ”așa nu”. A fost exact ca la manualul ”Cum să strici o treabă bună”. A urmat o perioadă în care am ocolit cu măiestrie subiectul, perioadă care s-a prelungit până săptămâna trecută, când, ce să vezi? Niște prieteni m-au convins să mai dau o șansă proiectului. Aici a fost prima cheie! Abia ulterior am realizat că în realitate mi-am dat mie o șansă.
Am început, cum era și firesc, lucrul la proiect. Primele mele idei? ”Lasă că știu eu mai bine decât ceilalți cum se face”. Firesc, m-am înșelat. Nu știu mai bine. M-am prins de treaba asta, am recunoscut și cel mai important, am învățat din asta.
De ce cred eu în acest proiect? Proiectul devoltă lideri, îi ajută pe cei implicați să vorbească în public, să participe cu succes la evenimente de socializare, să creeze relații durabile, să fie dezinvolți, să dobândească un stil liber de viață și nu în ultimul rând, să câștige exact cât își doresc.
Acum probabil te gândești că și tu ești liber, Așa e? Recunoaște, de dragul jocului măcar. Ai analizat? Ești liber? Hai să te ajut puțin.
Să zicem că ești fan Eric Clapton și tocmai ai aflat că pe 14 martie va avea loc cel mai mare concert al lui Mr. Slowhand în Londra. Ai cumpărat biletele în primele 3 minute de la aflarea veștii? Fără să te uiți în agendă, fără să-ți suni părinții, soțul/soția, șeful, colegul, proful, prietenii să întrebi dacă se poate? Nu? Atunci, cu părere de rău, nu ești liber.
Cu toate acestea, timpul nu este pierdut. Mai poți face ceva pentru tine, poți schimba situația. Cum faci asta? Scrie-mi și hai să ne vedem. Pe cunoscuții mei îi voi contacta eu.
Va urma.
sâmbătă, 19 aprilie 2014
Fie ca cu ocazia...
Zău acum, nu se mai poate așa. Cu acces nelimitat la atâtea surse de informare, de dezvoltare personală de inspirație, oamenii încă mai încep mesajele cu fie ca? Pe bune? Atâta lipsa de inspirație n-a existat la poporul ăsta nicicând în istoria lui. Mereu le-am sugerat oamenilor să se ferească de cei care încep mesajele cu fie ca. Ăștia nu mai au nimic de pierdut, fapt care îi face extrem de periculoși.
Zilele acestea am primit fie ca în averse, ceea ce pe undeva e legitim. De Paște măcar să fim mai buni, nu? Văzând că nu sunt singur în războiul ăsta de gherilă mi-am zis: ”Cătăline (ca să fac un monolog de vorbă), ar trebui să le dai niște exemple lexicale celor blocați pe viață în soluția fie ca”. Ptii, ce deștept sunt, mi-am zis ulterior tot mie. Așa e! Ar trebui să propun ceva. Iată ce mi-a trecut prin minte. Să zicem că ești avocat, medic, sticlar, fermier, maseur, conducător auto sau hingher și te mână în luptă dorința de a-ți servi apropiații cu un fie ca de neuitat. Cum procedezi? Iată:
Avocatul
Fie ca Sărbătorile Pascale să vă aducă liniște, pace, legitimitate și libertate în toate. Să vă bucurați de cozonaci alături de cei dragi și fie ca ei la rândul lor să guste libertatea sfântă.
Medicul
Fie ca iepurașul să vă găsească fericiți anul acesta și nu uitați: unde intră Lumina pe geam, nu intră doctorul pe ușa.
Sticlarul
Cu ocazia Paștelui, vă doresc zile senine ca cristalul și luminate ca cleștarul.
Fermierul
Fie ca Paștele să vă găsească anul acesta cu un miel pe masă, cu stufat, roșii, castraveți, ceapă verde, gogoșari, ardei capia ori iuți, grâu, porumb, secară și ploaie la timp.
Maseurul
Fie ca Sărbătoarea Sfântă să vă aducă relaxare, echilibru, energie și circulație-n capilare.
Conducătorul auto
Fie ca lumina să să fie clară și să vă poarte în siguranță pe drumurile vieții. Să aveți parte de tot ce vă doriți, să vă alimentați și să trăiți bine, sănătoși, cu reviziile la timp.
Hingherii
Fie ca Lumina Învierii să vă aducă înțelepciune și înțelegere. Și dacă anul acesta simțiți că mielul vostru latră, fiți buni și ne iertați. A greși e omenește.
Sigur, lista rămâne deschisă. Orice meserie poate ataca segmentul sărbătorilor în manieră personalizată. Dacă nu putem eradica fie ca-ul, măcar să-l facem suportabil.
Zilele acestea am primit fie ca în averse, ceea ce pe undeva e legitim. De Paște măcar să fim mai buni, nu? Văzând că nu sunt singur în războiul ăsta de gherilă mi-am zis: ”Cătăline (ca să fac un monolog de vorbă), ar trebui să le dai niște exemple lexicale celor blocați pe viață în soluția fie ca”. Ptii, ce deștept sunt, mi-am zis ulterior tot mie. Așa e! Ar trebui să propun ceva. Iată ce mi-a trecut prin minte. Să zicem că ești avocat, medic, sticlar, fermier, maseur, conducător auto sau hingher și te mână în luptă dorința de a-ți servi apropiații cu un fie ca de neuitat. Cum procedezi? Iată:
Avocatul
Fie ca Sărbătorile Pascale să vă aducă liniște, pace, legitimitate și libertate în toate. Să vă bucurați de cozonaci alături de cei dragi și fie ca ei la rândul lor să guste libertatea sfântă.
Medicul
Fie ca iepurașul să vă găsească fericiți anul acesta și nu uitați: unde intră Lumina pe geam, nu intră doctorul pe ușa.
Sticlarul
Cu ocazia Paștelui, vă doresc zile senine ca cristalul și luminate ca cleștarul.
Fermierul
Fie ca Paștele să vă găsească anul acesta cu un miel pe masă, cu stufat, roșii, castraveți, ceapă verde, gogoșari, ardei capia ori iuți, grâu, porumb, secară și ploaie la timp.
Maseurul
Fie ca Sărbătoarea Sfântă să vă aducă relaxare, echilibru, energie și circulație-n capilare.
Conducătorul auto
Fie ca lumina să să fie clară și să vă poarte în siguranță pe drumurile vieții. Să aveți parte de tot ce vă doriți, să vă alimentați și să trăiți bine, sănătoși, cu reviziile la timp.
Hingherii
Fie ca Lumina Învierii să vă aducă înțelepciune și înțelegere. Și dacă anul acesta simțiți că mielul vostru latră, fiți buni și ne iertați. A greși e omenește.
Sigur, lista rămâne deschisă. Orice meserie poate ataca segmentul sărbătorilor în manieră personalizată. Dacă nu putem eradica fie ca-ul, măcar să-l facem suportabil.
duminică, 9 martie 2014
Un zâmbet, o floare, un destin (pardon de expresie)
Astăzi este 9 martie, ieri a fost 8 martie. Accentuez asta pentru cei care vor citi materialul în iunie, septembrie ori decembrie. Scriu rândurile pe care le vei citi în urma a câțiva ani de observații. Hai să încep cu începutul, perioada liceului.
Există o teorie conform căreia secretarele și bibliotecarele sunt acre. Îmi aduc aminte că în liceu aproape toți colegii mei mergeau la secretariat ca la abator. Prima mea experiență cu secretariatul a fost total diferită de ceea ce auzisem. Am intrat într-o încăpere mare în care lucrau 5 femei. Nu aveam nici cea mai mică idee ce hram purtau distinsele doamne așa că am grăit un ”Săr'na. Mă paște o mare primejdie iar Dvs. sunteți singurele ființe care mă mai pot ajuta!” care a deschis iremediabil ușile către inimile distinselor doamne. Evident, invidia colegilor a venit la pachet. :)
În perioada liceului am început să lucrez în presă. În clasa a XI-a (anul 1990) am primit primul ”fluturaș” cu valoarea nominală de 850 de lei. Opt-su-te-cinci-zeci-de-lei! O avere. Simțeam că lumea e la picioarele mele. Am socializat cu foarte multe secretare din Onești și nu numai. Secretarele de pe platformă, din Termo, de la spital, regii autonome, școli, primărie și multe altele. Niciodată, dar niciodată, n-am avut vreun motiv să susțin teoria ”acriturii”. Atunci începusem să dezvolt un mic modul de coaching cu colegii mei, ”cum să treci de secretară”. Nu existau încă manuale pentru așa ceva. :)
În Iași, în primele mele contacte cu facultatea, am fost nevoit să socializez cu secretarele. Nici aici nu am întâmpinat probleme. Și afirm cu mâna pe inimă că am ”uns” sistemul o singură dată cu o cutie de bomboane. O altă categorie socială, dacă pot spune așa (și iată că am reușit) era reprezentată de ”fetele de la cantină”. Erai la mâna lor ori de câte ori te aflai cu tava pe linie. Porțiile se măreau/micșorau fără o regulă precisă. La fel și prețurile. Având ceva experiență (background, cum ar spune prețioșii) reușeam să obțin porții uriașe contra prețuri mărunte. Bunăoară Laura, buna mea prietenă (Uriașul sau Monstrul, cum i se spunea de la Infectu'... despre asta într-un alt număr), a obținut într-o seară jumătate din cantitatea de mâncare din tava mea cu un preț dublu față de cel al meu.
Ceva mai târziu, în primii mei ani de vânzări în București, mâncam foarte des la cantina Moxa (excelentă mâncare). Împreună cu colegul Cip am testat din nou sistemul. Și a funcționat. Care, în definitiv, este acest sistem? Nimic complicat. Un zâmbet și câteva cuvinte amabile de tip ”Săru' mânuța! Ce fac astăzi distinsele doamne?” te fac de neuitat. Ce îmseamnă asta? Înseamnă că de fiecare dată când vei ajunge acolo vei genera o stare de bine care se va transforma într-un grad ridicat de mulțumire. Tot ce trebuie să faci este să-i tratezi pe oameni așa cum ți-ar plăcea ție să fii tratat. Dacă respecți regula asta poți ajunge la clișeul odios ”rezultatele nu vor întârzia să apară”.
Am construit introducerea de mai sus pentru a descrie ce am văzut ieri, 8 Martie, ziua domnițelor din toată lumea. Am fost la cumpărături în două magazine. Destul de aglomerat în ambele, era sâmbătă. Când am ajuns la case am observat că domnițele care ne luau banii erau ceva mai absente decât de obicei, probabil și-ar fi dorit liber de ziua lor. Am mai observat că niciun client (fie femeie sau bărbat) nu a zis nimic de genul ”La Mulți Ani” sau ”8 Martie fericit” sau ”Happy Opt Martie”. Nimic! Și apoi am venit eu, atentul, frumosul, perfectul... Am obținut tot felul de puncte de reducere, de promoții, zâmbete și aș putea continua dar știu că citește și soția mea. :)
Dragilor, nu puteți cere să fiți tratați regește dacă voi vă purtați aiurea. Există o lege a acțiunii și a reacțiunii. Vei fi tratat exact cum tratezi. Ca să închei serios, cu iz de pildă, cred că ar crește calitatea vieții în România dacă am spune mai des ”ce bine îți stă”, ”sunteți frumoasă”, ”îmi place costumul/mașina/cartea/tunsoarea Dvs” sau alte afirmații de pe acest palier. Acum chiar nu vorbesc din cărți. Studiez asta de mai bine de 20 de ani. Măcar încearcă. Ce ai putea pierde?
PS: Vei spune că există și profilul de persoană dură, care nu apreciază dulcegăriile descrise mai sus. Nimic mai fals. Acea persoană dură este dură doar în online sau relațiile de fațadă. Așa se protejează. Ptii, ce serios am devenit. Hai să continuăm cu alea 40 de pahare. Sau 44.
Există o teorie conform căreia secretarele și bibliotecarele sunt acre. Îmi aduc aminte că în liceu aproape toți colegii mei mergeau la secretariat ca la abator. Prima mea experiență cu secretariatul a fost total diferită de ceea ce auzisem. Am intrat într-o încăpere mare în care lucrau 5 femei. Nu aveam nici cea mai mică idee ce hram purtau distinsele doamne așa că am grăit un ”Săr'na. Mă paște o mare primejdie iar Dvs. sunteți singurele ființe care mă mai pot ajuta!” care a deschis iremediabil ușile către inimile distinselor doamne. Evident, invidia colegilor a venit la pachet. :)
În perioada liceului am început să lucrez în presă. În clasa a XI-a (anul 1990) am primit primul ”fluturaș” cu valoarea nominală de 850 de lei. Opt-su-te-cinci-zeci-de-lei! O avere. Simțeam că lumea e la picioarele mele. Am socializat cu foarte multe secretare din Onești și nu numai. Secretarele de pe platformă, din Termo, de la spital, regii autonome, școli, primărie și multe altele. Niciodată, dar niciodată, n-am avut vreun motiv să susțin teoria ”acriturii”. Atunci începusem să dezvolt un mic modul de coaching cu colegii mei, ”cum să treci de secretară”. Nu existau încă manuale pentru așa ceva. :)
În Iași, în primele mele contacte cu facultatea, am fost nevoit să socializez cu secretarele. Nici aici nu am întâmpinat probleme. Și afirm cu mâna pe inimă că am ”uns” sistemul o singură dată cu o cutie de bomboane. O altă categorie socială, dacă pot spune așa (și iată că am reușit) era reprezentată de ”fetele de la cantină”. Erai la mâna lor ori de câte ori te aflai cu tava pe linie. Porțiile se măreau/micșorau fără o regulă precisă. La fel și prețurile. Având ceva experiență (background, cum ar spune prețioșii) reușeam să obțin porții uriașe contra prețuri mărunte. Bunăoară Laura, buna mea prietenă (Uriașul sau Monstrul, cum i se spunea de la Infectu'... despre asta într-un alt număr), a obținut într-o seară jumătate din cantitatea de mâncare din tava mea cu un preț dublu față de cel al meu.
Ceva mai târziu, în primii mei ani de vânzări în București, mâncam foarte des la cantina Moxa (excelentă mâncare). Împreună cu colegul Cip am testat din nou sistemul. Și a funcționat. Care, în definitiv, este acest sistem? Nimic complicat. Un zâmbet și câteva cuvinte amabile de tip ”Săru' mânuța! Ce fac astăzi distinsele doamne?” te fac de neuitat. Ce îmseamnă asta? Înseamnă că de fiecare dată când vei ajunge acolo vei genera o stare de bine care se va transforma într-un grad ridicat de mulțumire. Tot ce trebuie să faci este să-i tratezi pe oameni așa cum ți-ar plăcea ție să fii tratat. Dacă respecți regula asta poți ajunge la clișeul odios ”rezultatele nu vor întârzia să apară”.
Am construit introducerea de mai sus pentru a descrie ce am văzut ieri, 8 Martie, ziua domnițelor din toată lumea. Am fost la cumpărături în două magazine. Destul de aglomerat în ambele, era sâmbătă. Când am ajuns la case am observat că domnițele care ne luau banii erau ceva mai absente decât de obicei, probabil și-ar fi dorit liber de ziua lor. Am mai observat că niciun client (fie femeie sau bărbat) nu a zis nimic de genul ”La Mulți Ani” sau ”8 Martie fericit” sau ”Happy Opt Martie”. Nimic! Și apoi am venit eu, atentul, frumosul, perfectul... Am obținut tot felul de puncte de reducere, de promoții, zâmbete și aș putea continua dar știu că citește și soția mea. :)
Dragilor, nu puteți cere să fiți tratați regește dacă voi vă purtați aiurea. Există o lege a acțiunii și a reacțiunii. Vei fi tratat exact cum tratezi. Ca să închei serios, cu iz de pildă, cred că ar crește calitatea vieții în România dacă am spune mai des ”ce bine îți stă”, ”sunteți frumoasă”, ”îmi place costumul/mașina/cartea/tunsoarea Dvs” sau alte afirmații de pe acest palier. Acum chiar nu vorbesc din cărți. Studiez asta de mai bine de 20 de ani. Măcar încearcă. Ce ai putea pierde?
PS: Vei spune că există și profilul de persoană dură, care nu apreciază dulcegăriile descrise mai sus. Nimic mai fals. Acea persoană dură este dură doar în online sau relațiile de fațadă. Așa se protejează. Ptii, ce serios am devenit. Hai să continuăm cu alea 40 de pahare. Sau 44.
luni, 24 februarie 2014
Mâna întinsă care nu spune o poveste...
La fiecare curs pe care-l susțin amintesc faptul că povestea vinde. Oamenii cumpără povești, așa suntem construiți, așa funcționăm. ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană” spune Dinică în Filantropica.
”Vino la mine și impresionează-mă. Emoționează-mă. Stoarce-mi o lacrimă!”. Ne place sau nu, așa merg lucrurile. Da' ia să fac eu nițică lumină, că doar nu scriu aici exclusiv pentru cursanții mei.
Din cauza vitezei cu care trăim, mâncăm, iubim sau gândim [?], nu mai alocăm timp fiecărui individ cu care intrăm în contact. Cu alte cuvinte, nu știm care este povestea celui care a intrat în greva foamei pe treptele Teatrului Național dar tragem concluzii pripite: e uselist/băsist/peremist sau este plătit de americani/ruși etc. Nu mai poți crea un mesaj dacă nu ai poveste. Am văzut zilele trecute un filmuleț pe www.ted.com în care Tudor Chirilă vorbește despre povești.
Adevărat, așa e? Soluția (în opinia mea) este acea poveste de 30 de secunde pe care trebuie să o avem pregătită. Nu știi când se ivește ocazia să o povestești. Ca în Wall Street (cel din '87, da?), când Bud Fox (Charlie Sheen) reușește să obțină întâlnirea cu Gordon Gekko (Michael Douglas) și nu are ”povestea” la el.
Na, m-a luat valul și am intrat mult prea în detaliu. De la ce m-am luat? De la materialul ăsta. E o poveste interesantă, nu-i așa? Credibilă. Este despre cum imperialiștii ăia capitaliști au venit peste noi și au distrus valorile noastre autentice, pure, umane. Linia clasică a istoriei noastre zbuciumate. Tehnic, materialul este impecabil. Te cam face să le plângi de milă micilor comercianți. Cu toate astea, să reflectăm olecuță. Nu zice nimic despre mizeria din magazinele alea odioase, amenajate într-o garsonieră sau uscătorie, despre faptul că angajații munceau la negru, pe bani mai puțini decât minimul pe economie, despre facturile ”nașpa” de pe Colentina, despre prețurile duble sau triple față de orice supermarket, despre personalul (dacă-i pot spune așa; iată că am și reușit) acru și aș putea continua la nesfârșit. Sigur, dacă ai avut un magazin de cartier de pe urmă căruia ai trăit ca un mic nabab pe spatele fraierilor care-ți călcau zilnic pragul ești din cale-afară de furios pe multinaționalele care ți-au invadat teritoriul. Singurul lucru care-ți scapă este faptul că eu, cumpărătorul, aleg. Aleg de unde să-mi fac aprovizionarea, aleg unde-mi las banii. Faci ceva să mă convingi? Sigur, povestea e bună, are rolul ei, îmi poți capta atenția. Dar ce se întâmplă după? Cu ce altceva mă atragi?
Concluzia? Povestea are rolul ei. Ne scoate din anonimat, adaugă o doză de credibilitate, captează atenția. Dar nu face toată treaba! Nu este suficient doar să ticluiești o poveste sensibilă. Ai nevoie și de conținut, de ceva concret. Nu poți păcăli (exceptându-i pe credulii de serviciu) la nesfârșit.
Am scris materialul ăsta pentru a mai spori traficul pe blog? Pentru a întări rolul poveștii? Pentru a demonstra cu fapte o teorie? Cine poate ști? :)
”Vino la mine și impresionează-mă. Emoționează-mă. Stoarce-mi o lacrimă!”. Ne place sau nu, așa merg lucrurile. Da' ia să fac eu nițică lumină, că doar nu scriu aici exclusiv pentru cursanții mei.
Din cauza vitezei cu care trăim, mâncăm, iubim sau gândim [?], nu mai alocăm timp fiecărui individ cu care intrăm în contact. Cu alte cuvinte, nu știm care este povestea celui care a intrat în greva foamei pe treptele Teatrului Național dar tragem concluzii pripite: e uselist/băsist/peremist sau este plătit de americani/ruși etc. Nu mai poți crea un mesaj dacă nu ai poveste. Am văzut zilele trecute un filmuleț pe www.ted.com în care Tudor Chirilă vorbește despre povești.
Adevărat, așa e? Soluția (în opinia mea) este acea poveste de 30 de secunde pe care trebuie să o avem pregătită. Nu știi când se ivește ocazia să o povestești. Ca în Wall Street (cel din '87, da?), când Bud Fox (Charlie Sheen) reușește să obțină întâlnirea cu Gordon Gekko (Michael Douglas) și nu are ”povestea” la el.
Na, m-a luat valul și am intrat mult prea în detaliu. De la ce m-am luat? De la materialul ăsta. E o poveste interesantă, nu-i așa? Credibilă. Este despre cum imperialiștii ăia capitaliști au venit peste noi și au distrus valorile noastre autentice, pure, umane. Linia clasică a istoriei noastre zbuciumate. Tehnic, materialul este impecabil. Te cam face să le plângi de milă micilor comercianți. Cu toate astea, să reflectăm olecuță. Nu zice nimic despre mizeria din magazinele alea odioase, amenajate într-o garsonieră sau uscătorie, despre faptul că angajații munceau la negru, pe bani mai puțini decât minimul pe economie, despre facturile ”nașpa” de pe Colentina, despre prețurile duble sau triple față de orice supermarket, despre personalul (dacă-i pot spune așa; iată că am și reușit) acru și aș putea continua la nesfârșit. Sigur, dacă ai avut un magazin de cartier de pe urmă căruia ai trăit ca un mic nabab pe spatele fraierilor care-ți călcau zilnic pragul ești din cale-afară de furios pe multinaționalele care ți-au invadat teritoriul. Singurul lucru care-ți scapă este faptul că eu, cumpărătorul, aleg. Aleg de unde să-mi fac aprovizionarea, aleg unde-mi las banii. Faci ceva să mă convingi? Sigur, povestea e bună, are rolul ei, îmi poți capta atenția. Dar ce se întâmplă după? Cu ce altceva mă atragi?
Concluzia? Povestea are rolul ei. Ne scoate din anonimat, adaugă o doză de credibilitate, captează atenția. Dar nu face toată treaba! Nu este suficient doar să ticluiești o poveste sensibilă. Ai nevoie și de conținut, de ceva concret. Nu poți păcăli (exceptându-i pe credulii de serviciu) la nesfârșit.
Am scris materialul ăsta pentru a mai spori traficul pe blog? Pentru a întări rolul poveștii? Pentru a demonstra cu fapte o teorie? Cine poate ști? :)
sâmbătă, 15 februarie 2014
San-Antonio îl bate pe Comisarul Moldovan!
Îmi place când e prima dată. Ca acum. Este prima dată când scriu despre o carte. Prima carte din colecția San-Antonio, De la A la Z. Zilele trecute, doi buni prieteni de-ai miei care trudesc la Editura Univers (Livia și Radu, că doar nu-i secret) au scris despre proiectul San-Antonio, trezindu-mi curiozitatea. Deoarece eu nu prea stau bine cu datele din calendar, i-am disperat pe cei de la chioșcurile de ziare. Zilnic îi întrebam de colecție.
Am cumpărat cartea ieri, pe la 16.00 însă abia în dimineața asta am reușit să-i acord atenție. Rar mi s-a mai întâmplat să nu-mi vină să las cartea din mână până la final. Ca să fie clar de la început, nu o recomand intelectualilor de porțelan. Nu e nimic doct în ea. În linii mari este despre un polițist francez care... ne, ne, ne... ia cumpărați voi cartea și vedeți singuri despre ce este vorba. Costă 11 lei și vine la pachet cu Libertatea (genial, nu-i așa?).
Pe mine cartea asta m-a întors în timp, pe la jumătatea anilor '80. Atunci exista obiceiul să citim încrucișat. Eu citeam de la tine, tu de la Maria, Maria de la Puiu etc. Dacă prindeam cartea asta pe atunci, făceam ravagii. :)
Colecția San-Antonio nu ar trebui să lipsească din piesele de mobilier ale celor ce vor să execute un menuet fin prin sintaxa argoului urban educat. Sunt câteva mici bijuterii care ne vor aduce un capital de imagine la ieșirile cu prietenii. Pe măsură ce intram în carte, îmi tot venea în minte Comisarul Moldovan din Revanșa. Și acolo este vorba de un polițist care s-a dat mort pentru a-i prinde pe cei ce-i doreau moartea. Har Domnului, nu e deloc același lucru. Comisarul Moldovan e ceai de mușețel pe lângă San-Antonio. Recomand dârz colecția San-Antonio dar vă anunț de pe acum că celor cu ambitus lexical li se va părea cu gust de încă, celor decenți, cuminți le va crea dependență iar prețioșilor, adicție.
Aidi orvuar de paregzamplu!
PS: Aș aprecia nețărmurit comentariile literare despre De la A la Z.
Am cumpărat cartea ieri, pe la 16.00 însă abia în dimineața asta am reușit să-i acord atenție. Rar mi s-a mai întâmplat să nu-mi vină să las cartea din mână până la final. Ca să fie clar de la început, nu o recomand intelectualilor de porțelan. Nu e nimic doct în ea. În linii mari este despre un polițist francez care... ne, ne, ne... ia cumpărați voi cartea și vedeți singuri despre ce este vorba. Costă 11 lei și vine la pachet cu Libertatea (genial, nu-i așa?).
Pe mine cartea asta m-a întors în timp, pe la jumătatea anilor '80. Atunci exista obiceiul să citim încrucișat. Eu citeam de la tine, tu de la Maria, Maria de la Puiu etc. Dacă prindeam cartea asta pe atunci, făceam ravagii. :)
Colecția San-Antonio nu ar trebui să lipsească din piesele de mobilier ale celor ce vor să execute un menuet fin prin sintaxa argoului urban educat. Sunt câteva mici bijuterii care ne vor aduce un capital de imagine la ieșirile cu prietenii. Pe măsură ce intram în carte, îmi tot venea în minte Comisarul Moldovan din Revanșa. Și acolo este vorba de un polițist care s-a dat mort pentru a-i prinde pe cei ce-i doreau moartea. Har Domnului, nu e deloc același lucru. Comisarul Moldovan e ceai de mușețel pe lângă San-Antonio. Recomand dârz colecția San-Antonio dar vă anunț de pe acum că celor cu ambitus lexical li se va părea cu gust de încă, celor decenți, cuminți le va crea dependență iar prețioșilor, adicție.
Aidi orvuar de paregzamplu!
PS: Aș aprecia nețărmurit comentariile literare despre De la A la Z.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)