De astăzi valorific ocara

E cool să fii voluntar. Am descoperit asta în urmă cu aproape doi ani și de atunci mi se confirmă zilnic. Cea mai faină treabă e că îți poți permite să proiectezi orice. Datorită faptului că ai lângă tine oameni care cred în aceleași lucruri doar cerul e limita.

Fac parte din grupul "Haideți să schimbăm lumea", grup care a amenajat de la zero o sală de joacă pentru pacienții Secției de Pediatrie a Spitalului Municipal Onești (Puștiulică, mulțumesc de jpeg).

Când vezi toată treaba dusă la bun sfârșit simți ceva atât de special încât nu găsești un corespondent în DEX pentru a-ți descrie cu exactitate starea. Din păcate, starea aceasta nu va dura la nesfârșit. Are întotdeauna grijă cineva să strice un lucru fain. Din cauză că ceea ce se vede în reprezentarea grafică este a patra acțiune în care m-am implicat știu cum vor decurge și ostilitățile de după. Pentru că vreau să continui cu proiectele de voluntariat (proiecte care necesită mai mereu fonduri) mi-am zis să-mi pun onoarea în chirie. Cum vine asta? Simplu. Toți cei care au de comentat, jignit sau înjurat sunt invitați să o facă însă doar adresându-se direct mie (fără a jigni alt căuzaș) și numai după ce în prealabil au plătit taxa regulamentară. Iată și lista de prețuri:

1. Încălzirea, cunoscută și ca jocul de glezne (ex: neserios, șmecher etc) face 10 Euro
2. Acuzația de hoție valorează 25 de Euro.
3. Afrontul, insulta, ultragiul, dezonoarea (ex: șarlatan, hoț mărunt, vierme, scursură etc) face 48 de Euro.
4. Alea cu "pu" fac 67 de Euro
5. Deși nu le admit în mod normal, acum le pot înghiți pentru că este vorba de o cauză nobilă. Așadar, cele în care se face referire la mama mea costă nici mai mult nici mai puțin de 99 de Euro.

Trebuie să mai spun că aceste taxe nu sunt purtătoare de TVA pentru că nu suntem constituiți într-o organizație legală și se pot achita fie în Euro, fie în lei (la cursul zilei). Precizez că aceste taxe se vor colecta pentru constituirea patrimoniului viitoarei fundații care se va chema (cum altfel?) "Haideți să schimbăm lumea".

Aveți disponibil contul în Lei RO52BTRL04301201A89468XX deschis la Banca Transilvania și contul în Euro RO30RNCB0297064504650001 deschis la BCR Colentina. Dați-i bice!

Cafeneaua Literară

   De trei zile îmi încrucișez sinapsele pe motiv că nu știu cum să concep materialul ăsta. Bășcălia e stilul care îmi conferă lejeritatea pe care o simte peștele în apă însă am senzația că aș comite un ușor sacrilegiu dacă aș scrie așa. Ce să fac? Cam ce am făcut și în al doilea material de pe blog. Pa-ra-ram-pa-ram-pam-pam, pocnesc de două ori din degetele mâinii drepte, îmi trec degetele mâinii stângi prin păr și gata! Îmi dau seama că nu mai am angoase. Acum pot continua liniștit.

   Săptămâna trecută am fost la Onești cu treabă. Mi-am promis în urmă cu ceva timp că de fiecare dată când voi fi în zonă pentru mai mult de 3 zile voi comite o nouă acțiune de voluntariat. De Paște a fost Centrul Alexandra, în august au fost sesiunile de training de la Biblioteca  Municipală ”Radu Rosetti”, acum trebuia altceva. Știam că în Onești există un loc plin de personalitate unde poți savura o cafea, apă, carte sau bere în fiecare zi. Îi auzisem pe câțiva dintre prietenii mei făcând lobby acestui loc. Inițial, într-o confuzie cruntă, am asociat locul despre care îți povestesc acum cu o locantă odioasă nepricepând defel apetența prietenilor mei (în care am încredere deplină) pentru așa ceva. Am fost cât se poate de eronat. Locul despre care scriu acum este unic în Onești. Îți vine să calci zilnic, de două ori pe zi, de zece ori pe zi sau chiar să te muți cu totul aici. Ei bine, aici am decis că este cazul să desfășurăm acțiunea de voluntariat. Împreună cu Smărăndița de la Smile 21+, Dana și Cristina am susținut câteva ateliere care au avut priză la public mai mult decât mă așteptam, marcând astfel cea de-a doua ediție ZEN (Zilele Educației Nonformale). Sigur, la prima vedere pare o știre de săptămânal local dar te asigur că e mult mai mult și poate am să revin în scurt timp asupra acestui tip de activitate.
   Scriam despre locul care m-a găzduit. N-are aseamăn în zonă, parol. Și ca și cum nu ar fi fost de ajuns, acest loc a reușit să definească un grup de oameni cum rar găsești. Atât de tare m-a marcat această experiență încât scriu acum ca un slujbaș bătrânel la un bilunar de cultură. Ca să mă asigur că nu sunt singur pe acest palier i-am întrebat pe bunii mei prieteni Corina și Radu dacă simt la fel. Abia după ce mi-au confirmat am luat decizia să le ”frec ridichea” oneștenilor care spun mereu că în orașul lor nu se întâmplă nimic. Dar despre asta într-un număr viitor.

   Locul cu pricina se numește Cafeneaua Literară și este condus de Cristina și Marian pe care volens nolens i-am declarat prietenii mei. Dacă ai trecut prin Onești și nu ai pășit în Cafeneaua Literară se numește că ai ratat o șansă iar dacă ești oneștean și n-ai făcut asta nu ai scuză.

Se poate și așa

Teoretic, materialul ăsta ar trebui să fie serios. Chiar va fi. Îți propun un exercițiu de imaginație. Personajul principal al povestirii ce urmează este un clujean fercheș al cărui tată e unul dintre marii regizori ai zilelor noastre. Ca și cum nu ar fi de ajuns, tânărul a început Facultatea de Studii Economice în Cluj-Napoca și continuat la universitățile Osnabrueck şi Mannheim în Germania. Un antipatic până aici, nu-i așa? Viața i-a cam cântat în strună. După ce a terminat facultatea a luat o decizie pe care puțini o înțeleg, și mai puțini o aprobă. S-a întors în România deși avea posibilitatea unei cariere în zona civilizată a Europei.

Cei de la Income Magazine sunt autorii campaniei "Viitorul sună RO" în care este vorba despre românii care s-au întors acasă deși aveau o carieră de succes în Occident. Conceptual, campania i se potrivește ca o mănușă personajului principal. Iată ce spune eroul nostru despre întorsătura pe care au luat-o faptele: „Intrarea mea în echipa Income a fost parte dintr-un şir fericit de întâmplări absolut surprinzătoare. În urma articolului scris de Adriana Mărgărit, în cadrul campaniei « Ei au ales România – Viitorul sună RO », am avut o foarte scurtă apariţie live într-una din emisiunile Income din această vară. La ceva vreme după, am fost întrebat de Adrian Ursu dacă vreau să dau nişte probe şi dacă m-ar interesa să încerc să prezint şi apoi să şi realizez o emisiune TV. Wow, am rămas mască. Aşa a început totul, iar Adriana Mărgărit şi Adrian Ursu sunt pentru mine într-un anume fel « părinţii media ». Chiar dacă e o zona care m-a atras din totdeauna, am « suferit » în secret; dacă nu venea propunerea de a mă alătura echipei Income în noul sezon, nu ştiu când şi dacă aş mai fi luat-o în direcţia aceasta”.

Ca să nu mai trag de timp, este vorba despre Adrian Mănunțiu Măniuțiu, fiul regizorului Mihai Mânunțiu Măniuțiu. Adi prezintă noul sezon al emisiunii Income Magazine în fiecare sâmbătă de la ora 13 pe Antena 3. E un tip fain, are un blog foto și este shareholder în cadrul unei clinici de recuperare. Practic are toate ingredientele ce vor face ca în foarte scurt timp să se vorbească despre el ca Adrian Mănunțiu Măniuțiu fără a se adăuga formula ”fiul regizorului Mihai Mănunțiu Măniuțiu”.

A, reprezentarea grafică de mai jos va spori numărul telespectatoarelor la o emisiune de business. Gata cu PR-ul. Șefa, a fost bine?

Artiști, vericule. Ce-i rău în asta?

   Nici eu nu mai știu de câte ori v-am zis că noi, românii, suntem victime ale mapamondului. De la geto-daci încoace trăim aceeași dramă: toată lumea ne freacă ridichea pe motive care mai de care mai aberante. Ba suntem bețivi, ba suntem puturoși, ba prea harnici, ba prea frumoși 'au urâți, grași or' slabi, violatori, criminali și nu în ultimul rând hoți ordinari. Mi-e și teamă să mai deschid televizorul. Cred că și pe Arte sau Mezzo vor difuza știri contrafăcute ”români furând” (gerunziul aduce un ușor parfum de credibilitate, e demonstrat deja).

   Sigur, dacă aș pica în ceea ce manualul de specialitate numește doct metoda ”ba pe-a mă-tii” aș evoca lungul șir de răufăcători mondiali, șir din care ce să vezi? Niciun român nu face parte. Evident, n-am s-o fac. În definitiv sunt un delicat.

   Cer să se facă dreptate. Nu românii jefuiesc în Occident. Iată că avem dovezile AICI. Românului îi place sus la munte, sus la munte la izvor, îi place muzica, pictura și nu în ultimul rând cartea. Compatrioții mei sunt erudiți. Bine, există și români plătiți prost. Aceștia sunt nevoiți să sustragă cărțile însă, hei, discutăm aici de hrană spirituală, da?

   Și în încheiere voi demonstra încă o dată (dacă mai era nevoie) că ni se pun în cârcă toate relele. Bunăoară pe străzile Franței își duc existența și greutățile numeroși cântăreți de live sub cerul liber care îndeobște sunt numiți români. E nedrept! Minciuni sfruntate! De săptămâna viitoare în unele dintre stațiile de metrou călătorii se vor delecta cu arii de muzică simfonică. Să-mi demonstreze mie occidentalii că ăia de cântă Mamelor din lumea-ntreagă prin Paris sunt români și-i mănânc. Păi cum? Ce au în comun maneliștii ăia cu muzica noastră clasică? Siman pretenția!

Femeile nu ne înţeleg

   Mereu spun că femeile nu au înţeles nimic din relaţiile cu bărbaţii. Bunăoară, ea îi spune lui "nu mai vorbesc cu tine" de fiecare dată când este supărată imaginându-şi că acesta (adicătelea el) va fi lezat din cale-afară la auzul unei aşa  veşti. Nimic mai eronat! Bărbaţii doresc linişte.

    În acest material vreau să le demonstrez femeilor încă o dată cât de tare se înşală în relaţiile directe cu bărbaţii. Aţi auzit celebra zicere Femeia la cratiţă? Ce credeţi că simt femeile când aud/văd acest îndemn? Exact! Furie, discriminare, silă şi aş putea continua. Dragele noastre, din nou ne-aţi înţeles greşit. Noi ne gândim la sănătatea voastră de fiecare dată când vă indicăm treburi casnice. Ştim cu toţii cât de importante sunt cele minimum 30 de minute de mişcare. Bărbaţilor le place să aibă lângă ei femei frumoase şi sănătoase. Başca faptul că puteţi economisi banii pe care îi cheltuiţi la sală, bani cu care ne puteţi cumpăra un smartphone abia apărut. Şi în tot timpul ăsta ce faceţi voi, femeile? Vă plângeţi neîntrerupt de tratamentul discriminatoriu de care aveţi parte. Nerecunoscătoarelor!

   Şi pentru că simt că nu mă credeţi, luaţi de lecturaţi aici varianta în limba lui Shakespeare sau aici în limba noastră-i comoară. Suspicioase mai sunteţi!

Băsesc, deci exist

   Din ce în ce mai mulți prieteni mă somează să scriu despre referendum. Cu toate acestea, nu scriu rândurile pe care le citești acum din cauză că am cedat presiunilor exercitate de prietenii mei. Scriu pentru că am cedat dorințelor mele. Inițial mi-am zis că nu voi ortografia pe marginea acestui topic buclucaș, sunt prea mulți cei ce o fac. Cu toate acestea, ceva din interiorul meu îmi dădea întruna ghes. Am simțit că autocenzura mă va duce către o senzație de disconfort pe care nu o merit. Așa au luat naștere rândurile de le citești acum, cetitorule drag.

   Știm cu toții cum a început. Băsescu i-a tras-o golănește lui Marga, Ponta i-a arătat lui Băsescu ulterior că și el cunoaște smardoială. Și așa au ținut-o zilnic. Apoi Ponta și Antonescu au decis că e cazul să scape de marinar, moment în care am apărut și noi. Îndată ce a fost setată ziua referendumului toți oamenii politici direct interesați de rezultat și-au întors fața către electorat. Clasic până aici.
   Recunosc sportiv că îmi plac perioadele de campanie din câteva puncte de vedere. În primul rând se deschide larg robinetul de fonduri. Așa mai prindem și noi un asfalt, o iarbă, o bibliotecă sau un spital. Apoi mă amuz văzându-i pe politicienii grobieni cum se chinuie să se facă înțeleși în băile de mulțime, silabisind. E un tablou fascinant. Și ar mai fi câteva aspecte despre care voi mai scrie cândva.

   N-am de gând s-o mai lungesc. Nu vreau să scriu nici despre stimulentele financiare useliste, nici despre îndemnul băsist de a merge la păscut. În definitiv, idioți sunt și ăia de-au luat șpagă și ăia care au renunțat gratis la un drept doar pentru că așa le-a zis șefu'. N-am vreo simpatie pentru niciuna din părți iar antipatiile sunt distribuite aproape uniform. Singurul meu regret este că dacă s-ar fi prezentat la referendum măcar 80% din populația cu drept de vot am fi reușit să avem în toamnă atât alegeri parlamentare cât și prezidențiale. Garantez că USL-ul n-ar fi obținut majoritatea (mă puteți verifica în noiembrie)/ Cu alte cuvinte, puteam face un pas înainte. Care n-am avut posibilitatea, cum zice la manualul de specialitate. Dacă referendumul nu va fi validat și Băsescu redevine legitim, am ars-o în fericire (vorba filosofilor greci). Va fi război pe viață și pe moarte între palate cam până prin 2014. Sigur, în tot răstimpul ăsta nu va mai conta imaginea României în exterior. Dar vom putea trăi și cu asta, atât cei rămași în țară cât și cei din diasporă. Bem ceva pe chestia asta?

Azi am făcut-o prima dată

   Azi iar m-am uitat la televizor. Îmi place să mă uit la emisiunile culturale din două motive: aud cuvinte noi cu care ulterior mă dau mare și devin mai deștept în cap. Așa că azi m-am uitat la Omul care aduce cartea unde (pentru a nu știu câta oară) l-am revăzut pe Dan C. Mihăilescu. Eu pe omul ăsta îl vad un fel de prof de cenaclu literar, cam cum era Izbășescu (oneștenii știu despre cine e vorba). În prima emisiune vizionată de mine omul părea destul de istovit. Ducea o luptă care pe care. Literalmente care pe care având în minte faptul că în periplul său literar își alegea mai mereu neinspirat formele "care" și "pe care". Altfel, un personaj simpatic pe care nu ai cum să te superi. Mic de statură, jovial, ușor colocvial, ca să nu mai lungesc vorba, un boem.
   În emisiunea de azi a fost vorba de Doamna Dalloway a Virginiei Wolf. De fapt, nici nu contează despre ce carte a fost vorba. Cuvântul care i-a generat în mod repetat probleme lui Dan C. Mihăilescu a fost optsprezece. Am auzit din gura realizatorului toate formele posibile, mai puțin cea corectă. Nu-s nevricos da' jur că-mi imaginam cum îl răpesc într-o seară pe distinsul domn și îl duc la un atelier de tatuaje unde să capete pe antebrațul drept (pe banii mei, parol) următorul text: optsprezece este numeral și se mai scrie 18 sau XVIII. În afară de cardinalul optsprezece cuvântul buclucaș mai poate fi întâlnit și sub următoarele clase de numeral: ordinal=al optsprezecelea/a optsprezecea, distributiv=câte optsprezece, colectiv=toți/toate optsprezece și nu în ultimul rând multiplicativ=de optsprezece ori. Ar fi fost un tatuaj pe cinste!
   Așa am inventat primul meu banc. Un tip sună la Radio Erevan și întreabă:
-Nu vă supărați, cum se spune? Optspezece, optisprezece, optusprezece, optăsprezece, optșpe, optușpe, optișpe sau optășpe?
Crainicul răspunde:
-În toate felurile pe care le-ați enumerat. Corect este doar optsprezece.

Deșteaptă-te băi române!

  Cum să nu? Există posibilitatea ca unii să creadă că scriu despre politică. E o țară liberă, creadă ce-or vrea. Sentimentul care mă mână în scrierea de-o lecturezi acum, dragă cetitorule, este mult deasupra politichiei. Este dezideratu' nostru ăl mai principal și anume dreptatea.

   Despre dreptate se pot scrie multe. Cel puțin la nivel declarativ toată lumea este în căutarea ei. Mai țineți minte pașoptiștii ăia cool cu Dreptate și Frăție? Niște simpatici. Până și americanii au o treabă d'asta care se intitulează And Justice for All și jur că nu evoc albumul Metallica din '88. Pe tema dreptății au sucombat de-a lungul timpului toți idealiștii fanatici. Sigur, fiecare credea că dreptatea lui este cea care contează. Este interesant să vezi câte forme de dreptate există. Bunăoară căuzașii, dacă e să ne referim la pașoptiști (sau la membrii grupului ăsta), cred în dreptatea aia de-i bună pentru majoritatea. Rasiștii cred într-un alt fel de dreptate, extremiștii la fel. Și politicienii au imagini diferite despre dreptate. Dreptatea celor de la putere nu are nimic în comun cu dreptatea celor din opoziție. Mă rog...

   Spuneam că dreptatea e cea care mă mână-n luptă. Ce neregulă am descoperit eu? Știm cu toții Deșteaptă-te române, da? Eu am o problemă cu a doua strofă, priviți:

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

   Voi trece peste construcția eronată "a noastre piepturi" deși mă pufnește râsul când mă gândesc ce-or fi scris în tezele de limba română de la bac pașoptiștii ăia de erau colegi cu Andrei Mureșan. Cât de șmecher a fost Băse, frate. L-au suspendat necinstiții ăștia da' imnu' de stat a rămas același. Păi cum credeți voi că va vota poporul la auzul versului ''Triumfător în luptă, un nume de Traian!''? Eu mă gândeam că, măcar până la aflarea rezultatului la referendum, ar fi drept să schimbăm imnul. Și ce-ar fi mai nimerit decât ''Ești o floare, ești un crin, ești parfumul cel mai fin''?

Acum sunt bine, mulțumesc!

   Da, sunt moldovean. Și-mi place. De loc sunt din Onești. Oraș cochet ce poarta frumoase fete în el. Moldovenii nu sunt foarte bine văzuți, știu asta. Și mai știu și toate bancurile cu moldoveni, nu vă mai sinchisiți. Sunt impasibil la orice tentativă de discriminare. Probabil și datorită faptului că în toate companiile cu care am avut contact într-un fel sau altul managerii cei mai de succes sunt moldoveni.
   N-am avut detașarea asta mereu. Nici pe departe. Îmi aduc aminte că în liceu mă enervam foarte tare când mergeam în cantonamente și handbaliștii din alte zone ne luau la mișto. Pregătisem un discurs destul de bun cu ajutorul căruia le închideam gurile cârcotașilor, discurs pe care îl adaptam la fiecare ocazie nouă.
   Cel mai greu mi-a fost în armată pentru că am fost încorporat în Târgu Mureș sau Marosvásárhely, cum ar prefera jumătate din localnici. S-au întâmplat foarte multe aici, voi căuta să scriu despre perioada aia. Știm cu toții că ardelenilor le place să creadă că-s superiori tuturor celorlalți. No, măcar ei să creadă asta. Nu era ziulică de la Dumnezeu fără să fiu luat în tărbacă de ardeleni. Pfiu, tare mă mai consumam. Mi-am șlefuit bine discursul și dă-i, frate. I-am tocat sistematic cu toate mințile luminate din Moldova, cu istoria plină de zbucium, cu Școala Literară de la Ieși, da' cu ce n-am bătut monedă? Băi, aproape reușisem să-i potolesc.
   Într-una din zile, cu câteva minute înainte de masa de prânz, un tip din Turda (Hunyadi) vede o pisică mare și îi zice lui M. din Deleni (îl cheamă Miron da' nu vreau să-i dau numele ca să nu-l fac de râs): "Mă, nii! Un raton!". M. se uită la pisică și pufnește într-un râs ușor condescendent și grăiește aproape instantaneu: "La voi așa-i ziși? La noi îi ziși mâțî". Nici până atunci și nici după nu mi-au trecut trecut prin minte atâtea metode de a ucide pe cineva.
   Altfel, sunt bine. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Domnu' Busu, nici nu știi cât de mic începi să fii!

   Serios acum, parcă ați căpiat cu toții. Băsescu, Antonescu, Ponta, suspendare și referendum peste tot. De parcă v-ați născut cu toții Brucani, Cristoi. Stelian Tănași, Mândruți or' Roșca Stănești. Noi avem probleme grave și voi o ardeți cât e ziulica de lungă în discuții politice. Rușine să vă fie! V-ați rupt de realitate, nu mai știți cât costă ITP-ul ori un furtun de hidrant da' puteți recita dintr-o suflare, chiar și treziți în miezul nopții, textul nu știu cărei moțiuni de cenzură. Despre Constituție ce să mai zic? Vorba aia, toată lumea a văzut filmul, nimeni nu a citit cartea.
   În țara asta se fac nereguli peste tot da' voi sunteți cu ochii numai pe aia trei din introducere. Știți voi că vânzătoarele de la magazinele de cartier nu dau bonuri de casă și nici restul corect? Păi, daaaa. Nu vi se pare important. Așa se duc miliardele din vistieria statului și sutele de lei din buzunarele voastre, anual. Câți dintre voi au descoperit că nu mai avem cucuvele? Aud? Vi se rupe, normal. Vă spun eu, nu mai avem cucuvele. Au migrat acolo unde sunt ecologiști mai pricepuți. Care e efectu'? Românii mor neanunțați. Nu se face. Tradiția spunea că nu mori așa, de prost. Întâi cântă cucuveaua apoi te duci. Nimeni nu a sucombat de capul lui. Acum e un talmeș-balmeș, se moare într-o dezordine de nedescris.
   O altă problemă este profesionalismul. De fapt, lipsa lui. Bunăoară, dacă mă gândesc la fotbaliștii de azi mă ia cu vertij. Păi ăștia după două beri cântă imnul echipei rivale îmbrăcați doar în jambiere. Păi așa făcea Dobrin, mâna-i-aș ochii lui albaștri?
   Aș încheia cu un caz cât se poate de grav. Este vorba de un personaj pe care îl cunoașteți cu toții. Florin Busuioc. Omul ăsta, că nu pot să-i spun altfel, prezintă vremea de când îl știm. Sigur, mai gătește și joacă teatru uneori însă doar ca hobby. Ei bine, eu l-am auzit (cu urechile mele) vineri spunând că până joia viitoare bucureștenii vor avea caniculă. Nu va exista un strop de ploaie, o pală de vânt, nimic. Eronat! Azi a plouat, luni va ploua iar marți va fi furtună. Să moară caii mei, o să mai avem noi ce pune pe masă cât îi creasta lu' Firica. Nimeni nu a muncit azi pe motiv că e prea cald. Nimeni nu va munci în țara asta până joi pen' că a zis Busu că-i caniculă. Și așa dragă cetitorule, ne ducem noi frumușel de râpă în mod planificat. Niciodată nu s-ar fi întâmplat asta în perioada de glorie a distinșilor Ortansa Jude, Romica Jurca sau Constantin Țicu. Dar gata, până aici! Vigilență, ăsta e noul plan de bătaie. Busu, sunt cu geana pe tine! Fac eu ordine în țara asta...

E inadmisibil ce se întâmplă! (n-am gasit un clișeu mai odios)

   Am luat într-un fel sau altul parte la atât de multe întâmplări încât uneori încolțește chiar și în mine bănuiala că aș putea mistifica abia perceptibil adevărul. Am însă un self esteem bine definit, fapt care mă ajută să trec ușor peste acest impas.

   Exista în țărișoara asta în urmă cu ceva timp o filială a unei multinaționale la conducerea căreia se afla o femeie frumoasă. C.R. conducea operațiunile din România cu o mână de fier, cel puțin așa voia să lase impresia. În sprijinul acestei imagini stau mărturie câteva decizii legate de concedierea fără remușcări a unor angajați de pe palierele inferioare. Acest aspect, întărit de aspectul fizic extrem de atrăgător, făcea ca C.R. să fie foarte râvnită printre bărbații din companie. Întâmplarea (sau nu doar) a făcut ca cele mai importante două departamente din companie, tehnicul și comercialul, să fie conduse de doi bărbați foarte bine pregătiți și arătoși de-a dreptul. Atracția fizică dintre C.R și cei doi crai era destul de evidentă.

   Într-un octombrie timpuriu, multinaționala cu pricina a deschis un nou punct de lucru în Ardeal. Frumoasa C.R și frumușelul de la tehnic au stat două săptămâni în noua locație pentru a implementa procedurile. Se spune că atunci a luat naștere și o procedură atât de neoficiala încât nimeni nu o recunoaște. Frumușelul de la comercial, care nu se afla în relații tocmai cordiale cu frumușelul de la tehnic, începuse să-și arate nemulțumirile legate de deciziile superbei C.R.. El afirma că soluțiile tehnice nu sunt foarte stabile și că departamentul CS nu-i trata tocmai profesional pe clienți. Practic, departamentul comercial era în mare pericol, Atmosfera asta apăsătoare a durat cam până în primăvara următoare.
   În mai a avut loc un târg de profil în Istanbul. C.R a plecat cu frumușelul de la comercial de această dată, cam o săptămână. Gurile rele spun că așa a luat naștere și ce-a de-a doua procedură total neoficială, probabil și din cauză că în perioada imediat următoare frumușelul de la tehnic a început să se plângă în repetate rânduri că cei de la vânzări promit clienților soluții tehnice imposibil de realizat, fapt care pune în pericol toată filiala din România. Și dă-i război, frate. Tehnicul și comercialul se împungeau cu fiecare ocazie risipind resurse greu de cuantificat. Frumoasei C.R. îi era greu să ia o decizie în sensul aplanării conflictului, în definitiv ea avea relații nefirești cu ambii frumușei. Dar ca să salveze imaginea de Iron Lady se arăta în continuare extrem de tranșantă în relația cu slujbașii de rând. Și așa a mai mers treaba încă vreun an. Cei doi frumușei o posedau alternant pe C.R. iar slujbașii se făceau că nu văd în timp ce suportau pierderile pe care filiala le producea în ultima vreme. Ba mai mult, pe motiv că C.R începuse deja să arate cam bătrână frumoșii cei doi emiteau pretenții mai mari. Unde credeți că se termina lanțul? Exact, slujbașii de rând erau cei care plăteau.

   La scurt timp operațiunile din România au fost închise. Frumușeii cei doi au plecat la concurență (acum sunt prieteni buni) iar slujbașii de rând au cam rămas cu buzele umflate. A, C.R. a fost atât de marcată de turnura nefericită pe care a luat-o viața ei încât a îmbătrânit brusc. Nu a mai rămas nimic din femeia superbă de odinioară. Și ca și cum pentru ea nu ar fi fost suficient, au ieșit la iveală și procedurile acelea total neoficiale. Asta i-a închis definitiv ușile carierei.

   Ce a vrut să spună autorul? Ia să vedem.... Deci frumușelul de la comercial se plângea că nu e corect când ăla de la tehnic o călărea pe duduia C.R și vițăvercea, cel de la tehnic se arăta scandalizat peste măsură când nenorocitul de la comercial profita de aceeași duduie. Q.E.D.

Cum adică nu e limpede? Ia să o înlocuim pe duduia C.R. cu respectabila Constituție a României, zic. Acum e mai clar? Știm și cine sunt ăia doi, știm și cine sunt slujbașii de rând, da? Dooh!

Eterna competiție bărbătească

   Să fi fost 2002. Hai, maxim 2003. Fratele meu care se mutase deja în București și-a convins un fost coleg de școală să vină și el în Capitală, probabil pentru a spori numărul moldovenilor aciuați pe aici. A.T. era o figură. Îi plăcea la nebunie să facă glume pe seama celorlalți. Patronat de un spirit justițiar mi-am propus ca o perioadă să-l țin și eu pe el sub tensiune, cât să vadă cum e.
   A.T. venea zilnic pe la mine. Într-una din zile și-a cumpărat un Nokia 3210, telefon foarte râvnit pe atunci. Pe motiv că îmi place foarte mult ce și-a cumpărat i-l ceream pentru a mă familiariza cu meniul. Ei bine, în fiecare zi îi scriam ca memento un text grav, amenințător. "Vei da socoteală, n-ai cum să scapi. Oriunde vei fi, voi fi și eu!" sau variațiuni pe aceeași temă. Setam soneria la câteva ore după ce plecau de la mine. Fratele meu îmi spunea că după vreo câteva zile A.T. devenise extrem de nervos, încordat, panicat. Nimic nu mai era întâmplător, nici măcar când un șofer RATB i-a închis toate ușile în nas (pșșșșșș la spate, pșșșșșș la mijloc, pșșșșșș în față). A.T. mai avea puțin până să facă cerere la furnizorul serviciului de telefonie pentru a-l dibui pe autorul mesajelor. Ar fi fost interesant să văd reacția celor de la CS. :) Nici în ziua ziua de azi nu știe ce s-a întâmplat în realitate.
   De ce am scris despre pățania asta? Când îi văd pe Traian și Victor cum și-o trag reciproc îmi vine să spun că e aceeași situație. Însă îmi trece imediat când văd că instituții care ar avea de lucru câteva sute de ani pentru a sta și noi în banca celor civilizați sunt folosite la preludiu. Și asta ma face să le zic golanilor ăștia doi să-și ia o cameră unde să-și lase budigăii în vine pentru a vedea cine-o are mai mare. Atât voiam să scriu.
   'aidi orvuar de paregzamplî!

Atât! Până aici!

S-a terminat. Și pe de o parte e bine. Da' parcă pe altă parte îmi pare rău. Era plăcut să merg pe trotuare sau străzi proaspăt asfaltate, să văd angajați ai primăriei făcându-și treaba, inaugurări de biblioteci, centre de dezvoltare personală, muzee, să mă plimb prin parcuri fără maidanezi... Totuși e bine că s-a terminat. Parcă mă săturasem să văd oameni în toată firea încrâncenându-se în polemici electorale, frați spurcându-se reciproc sau prieteni de-o viață aruncându-și unul altuia ocări greu de reprodus, și aici scriu doar de electori, votanți, vulgul, plebea sau pulimea (e doar semantica, am mai spus). Am făcut un exercițiu de memorie. M-am întors până în anul când împlineam 18 ani, anul din care am început să votez. N-am să uit în veci data de 20 mai 1990. Încă de pe atunci ziua alegerilor era precedată de polemici mai mult sau mai puțin rurale, polemici în care aveai mai mereu parte de minim un alegător ceva mai vocal decât ceilalți. Cu toate astea, nu se ajungea mai niciodată nici măcar în proximitatea graniței de ieșire din decență, darămite să fie traversată. Ce am văzut zilele acestea a fost inedit (credeți-mă, e o formă lejeră de exprimare). Încă nu mi-e clar ce e mai grav, faptul că prieteni de 30 de ani se spurcau cu abnegație sau că oameni care nu se cunoșteau se bălăcăreau destoinic. Probabil nici nu contează, ambele situații sunt crunte. Bine că s-a terminat, măcar până în toamnă. Exact, din toamnă o luăm de la capăt doar că de data asta o ardem național. Sper ca de data asta să se întâmple invers adică doar candidații să fie agitați, așa cum e firesc. Alegătorii să discute detașat la o bere, să facă mișto subțire de chior, rârâit, pitic, blondă sau de cine vor ei fără să se mai stuche-ntre ochi la propriu ori figurat. Chiar sper asta. M-am gândit chiar să scriu un text pe marginea acestui deziderat. Ca să mă asigur că voi fi perceput cum trebuie voi aborda tema în trei maniere. Așadar:

1. Maniera clasică
   Stimate alegător, lucrurile merg așa de când lumea. Câțiva oameni, puțini la număr, candidează în numele celor mulți. Ei promit prea multe mai mereu. Rolul nostru este de a trece prin propriile filtre vorbele lor și de a vota în consecință. Dacă până la următoarele alegeri candidatul ales de noi nu-și respectă promisiunile îl amendăm votând pe altcineva. Cam cum se întâmplă în toată lumea civilizată. Nu au sens polemicile purtate în vecinătatea infarctului, cu atât mai mult cu cât candidații sunt cei direct interesați de funcțiile publice. Trebuie să realizați că din ziua în care candidatul câștigător își ocupă locul râvnit s-a terminat cu toate gratuitățile. Din acel moment candidatul invocă legea și regulamentele, discuțiile cu el devenind audiențe. Trebuie să fiți lucizi.

2. Maniera siropoasă
   Omule, iubitul mieu compatriot, dragul mieu seamăn, nu avem scăpare. De la nașterea Domnului nostru Isus Hristos încoace irozii și fariseii au avut parte de tot ce și-au dorit. Noi am fost cei asupriți, cei care am plătit, cei păcăliți. Gata, nu mai ține! Să judecăm cu inima dar și cu mintea. Să ne punem toată încrederea în cel pe care-l simțim bun, pur, uman. Și dacă ne vom fi înșelat să nu repetăm greșeala. Asta trebuie să fie rânduiala. De ce să-ți superi aproapele când tu nu ești decât un simplu cetățean care-și duce greul de pe-o zi pe alta iar politicienii au tot ce-și doresc?  Mai ales că după ce este înscăunat, politicianul nu mai are înțelegere pentru cei sărmani. Doar săracul îl crede pe cel ce n-are, nu uita. Omule bun, păstrează-ți sufletul curat și nu-ți pângări aproapele. Fii OM!

3. Maniera șmecherească
   Bâ, ești nebun? Vrei să fii tu epic? Ce nu pricepi? Un haladit cu mălaiu' pă el grupa mare vrea să sugă direct dă la sursă. Ce te freacă pă tine care-i șmenu'? Vezi care-ți e simpatic și-i bagi un zvânc. Dacă până la prima ocazie haladitu' e bulangiu i-o tragi original. Te sucești și tu. Așa merge treaba, tre' să te-nvăț io? Tu o arzi în arfe cu fratili tău și haladitu' mănâncă tortu'. Dă-te-n sânge, știi că șmenaru-ți dă flit după ce a fost uns. Unde creasta mea mai prinzi tu vorbitor cu el? Cască ochianu', frățicule!

   Aș adăuga și varianta mea, dacă mi-e permis. Să moară caii mei, n-aveți treabă de vă aprindeți politic? Mai puneți și voi mâna pe un tabloid sau pe un porn că ne ducem naibii. Măruță președinte, Măruță președinte, Măruță președinte...

Nine-to-five la tot poporu'

   Ați auzit de expresia nine-to-five? Este inventată de americani și se referă la orele pe care un angajat este obligat să le petreacă la serviciu, de la 9 la 5 carevasăzică. În ultima perioadă nine-to-five a devenit expresia folosită pentru job-ul în sine, nu doar pentru program. Se folosește destul de des pentru a descrie un job plictisitor, neplăcut, etc. E ca și cum lucrezi într-un spital doar ca să-ți plătești chiria și studiile, fără să simți vreo atracție ori chemare spre acest domeniu. Sigur, analogia asta ne face să credem că în spitalele românești lucrează doar studenți chiriași. Să revin, dară. Bunăoară, în Pipera corporatistă mai bine de 80% din angajați lucrează în sistemul nine-to-five. În România se împământenise cumva conveniența, practica uzuală conform căreia doar angajații din domeniul privat prestau pe acest palier orar. Un obicei sănătos, dacă e să mă refer la orașele mari ale României, orașe care au probleme cu transportul în comun, cu traficul rutier în general. Practic, bugetarii asigurau primele tramvaie, autobuze, troleibuze sau metrouri aglomerate pe motiv că programul lor începea de regulă la 8.30. Imediat după, veneau și privații care mai băgau o serie. Printre ei se strecoară destul de abil pensionarii, de la 4:55 la 23:50 indiferent de situație.   Primul politician care a decis să facă țăndări uzanța bugetară 8:30-16:30 a fost Mihai Răzvan Ungureanu, cam pe la începutul acestui an. A apărut la TV în chip de erou-salvator al neamului și a declarat că programul lui începe în zori, ceea ce vă dorim și dumneavoastră cum ar veni. Și așa bugetarii au început programul de la ora 8. Deși întregul popor român sperase că odată cu această măsură capitală pentru economia șubredă ne va aduce beneficii de vis s-a dovedit că n-a fost decât un fâs, un pârț, o spârcâială. Iată că la câteva luni, poporul nostru greu încercat de-a lungul istoriei primește o pleașcă nesperată personificată de al doilea erou-salvator de neam, Victor Ponta. Dacă nici când avem parte de doi eroi pe an nu suntem mulțumiți înseamnă că nimic nu ne mai salvează. În doar o lună de mandat, eroul Ponta a identificat prima hibă a economiei românești: diferențele de program dintre bugetari și privați, diferențe accentuate de antecesorul său. Cum era de așteptat, a venit decizia: de luni, 11 iunie (data asta îmi provoacă un fior pe șira spinării) toți bugetarii încep programul la ora 9, deci nine-to-five la tot poporu'.
   Am căutat să deslușesc tâlcul acestei măsuri și cred că am reușit. Ponta a zdrobit încă o dată orânda deoarece aveam o problemă. Cum ce problemă? Un troleibuz pleacă din stația A în stația H având o încărcătură de 250 de bugetari. Un alt troleibuz pleacă tot din stația A (o oră mai târziu) în stația H cărând 300 de privați. Cum facem să folosim doar un troleibuz? Băiat deștept, Ponta a identificat soluția. Toată lumea nine-to-five, frățioare. A tăiat 50% din costurile cu transportul în comun doar dintr-o singură semnătură. Har Domnului, simt că în sfârșit suntem pe un drum corect. O altă măsură care iși strigă disperat adoptarea este cea a unui singur sex. Gândiți-va, cum ar fi ca toată lumea să aibă același sex? Am avea toalete comune, cămine și dormitoare comune, haine, încălțăminte și accesorii comune. Vă dați seama câte economii s-ar face, cat am putea să tăiem din costuri? Plus că bărbații ar naște în sfârșit terminându-se astfel cu obiceiul notoriu conform căruia femeile le dădeau cu tifla bărbaților pe motiv că ei (bărbații) n-au pic de spirit matern. Bașca faptul că având un singur sex, colacul de WC ar rămâne într-o singură poziție (indiferent care ar fi aceasta) punând capăt astfel unor diferende vechi de când lumea modernă. Trebuie să fii nebun să nu vezi așa o oportunitate.
Să se revizuiască, primesc!

LE: După o săptămână de nine-to-five s-a întâmplat. Cineva de la Ministerul Agriculturii a realizat ca nu e chiar sănătos pentru agricultori să aștepte ora 9 (cel mai devreme) pentru a prinde la telefon un funcționar, astfel încât de luni, 18 iunie, programul se derulează în intervalul orar 8.30-16.30. Sanchi, asta e varianta oficială. În realitate eu știu cum stă treaba. Frați români, am învins!

Ca la Ploiești

   Da, mă! Am avut o serie de grupări politice de când lumea. Cu toate astea, primul partid constituit în mod oficial în România este Partidul Național Liberal la 1875 iar conducerea a fost asigurată de I.C. Brătianu. Ceva mai târziu a apărut Partidul Conservator. Unii spun că în 1880 cu Manolache Costache Epureanu la conducere, alții că în 1881 cu Lascăr Catargiu mare șef. Tare-i încurcată istoria! În perioada interbelică își fac apariția alte partide cărora oamenii le spun istorice. Unul dintre acestea este Partidul Național Țărănesc, un fusion, dacă pot scrie asta (și iată că am și reușit), între Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu și Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache. Ca să vezi năzbâtie, toate partidele astea au fost conduse de bulevarde din București. De reținut este că pe atunci toate partidele aveau lideri educați, chiar erudiți iar sinuciderea era o opțiune (extremă, e drept) și nu o figură de stil cum am văzut în contemporaneitate. Pe un fond geopolitic nefavorabil progresului au avut loc fraudele comuniștilor la alegerile din 1946. Un an mai târziu au fost eliminate mai toate partidele politice iar la 30 Decembrie România se proclamă Republică Populară. Știm cu toții că la 3 ianuarie 1948 Regele Mihai pleacă definitiv din România lăsând drum liber comuniștilor să pună bazele Partidului Muncitoresc Român și să-l ungă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej mare șef. Ulterior au apărut personagii precum Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Luca, Georgescu, etc. În martie 1965 Gheorghiu-Dej a sucombat iar Ceaușescu a preluat cârma, de aici venind și termenul de prim cârmaci (nu e amuzant termenul ăsta în zilele noastre?). Cam când s-o făcut de scăldat, Ceaușescu schimbă denumirea de Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român iar RPR devine RSR. De aici nenorocirile s-au ținut lanț.             
   Și a venit și 1989 când ziceam noi că am scăpat de sufixul escu. Partidele au renăscut ca pasărea aia care are un lider cu părul lung și pretenții financiare de la Sergiu Nicolaescu. Și așa ajungem noi la alegerile locale din iunie 2012 și la situația publicată de Ziarul Financiar.

                                                                                                                                         Sursa: Ziarul Financiar

   Ați văzut candidații de la Ploiești? Când mă gândesc la ce vor învăța strănepoții mei la istorie peste 50 de ani mă bușește râsul.

Sunt un erou!

   Primul meu job în București a fost în presă, la o revistă extrem de onorabilă pe atunci. Aproape două luni întregi care au fost și ultimele în domeniu, poate am să scriu despre asta. Sau poate nu. Următorul job a fost în vânzări alături de o echipă strașnică, echipă compusă aproape în totalitate din băcăuani. După o perioadă echipa s-a restrâns și am rămas doar doi băcăuani (Ciprian, te pupă Firenze). Am scris istorie în vânzări sau cum se spune deseori, doar cerul ne-a fost limita. Dezvoltasem împreună cu colegul o metodă infailibilă care ne-a adus o rată de succes de peste 90%. Jur! Una dintre cimiliturile uzitate în sales speech era "ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să se îndeplinească". Pare doar o vorbă-n vânt dar nu e nici pe departe așa. Dacă e să ma refer punctual la proiectul de mai sus, clienții noștri începuseră deja să-și facă probleme referitoare la respectarea termenelor de execuție. Aveau atât de multe comenzi încât deveniseră supraîncărcați. Ulterior, cimilitura cu pricina s-a mai probat de câteva ori printre cunoscuții mei. Un prieten foarte bun îmi spunea mai mereu că vrea să fie diferit de ceilalți. Toți vor să fie bogați pe lumea asta. El îmi spunea că vrea să devină sărac. Și a reușit. O altă cunoștință din online (nu-l știu personal, doar a fost în lista mea de prieteni până deunăzi) și-a dorit să fie cel mai prost om din lume, deși n-a recunoscut public asta vreodată. Și i-a ieșit parțial. Nu este cel mai prost om din lume (e atât de prost încât nu a reușit să fie cel mai prost) ci este cel mai prost om cu care am interacționat vreodată.
   Azi am citit știrea asta. Ce să zic? Greu proiect, năzuințe înalte. Lăsând la o parte cerințele financiare deloc modeste într-o astfel de întreprindere se conturează și o concurență notabilă pe topic. Sigur, nu toți competitorii își doresc. Unii sunt înscriși în cursă fără voia lor, dacă e să mă refer la câteva personaje din showbiz-ul carpato-danubiano-pontic.
   Suzano, zâna mea, revino cu picioarele pe pământ. Nu-ți dori ceva ce nu poți controla. Hai mai bine-un cântec vesel și optzecist să cântăm și-alergare să prestăm.
   Gata. Am mai salvat un om, dă-mă-ncolo ca's mișto!

Avansați înainte că stă un om prost pe scară

   Am avut mulți colegi de-a lungul timpului. Mi-i amintesc pe toți. Firește, nu neapărat cu plăcere pe fiecare în parte dar mi-i amintesc. Unuia dintre aceștia, parol că e un simpatic, îi spuneam Baronu' deoarece purta numele unui baron local. Ei bine, Baronu' mi-a zis într-o pauză de cafea că omenirea a pierdut foarte mult din progres datorită poeților. Conform teoriei lui, dacă fiecare pământean s-ar fi dedicat în totalitate științelor exacte acum am fi fost mult mai departe. Nu-i simpatic Baronu'? Atunci l-am privit ușor condescendent, recunosc sportiv. Începuse să care miliarde de pumni virtuali oamenilor de litere motivând că el nu are nevoie de poezii sau de cine știe ce capodopere în proză pentru a progresa. Și voia progresul cu orice preț, vorba lu' Nenea Iancu (dacă ți-a fugit gândul la patronul clubului Poli Timișoara, oprește-te aici cu cititul).

  Au trecut opt ani de atunci și parcă, parcă începe să prindă sens teoria Baronului. Și eu voi progresul cu orice preț dar am constatat că acesta (progresul) nu poate veni în viața noastră din cauza unor mațe-fripte, coate-goale ori conțopiști care se încăpățânează să scrijelească în presă arătând numai rele. Evident că acest climat se opune vehement progresului. Noi suntem buni, corecți, cinstiți ,deștepți și puri, de unde atâtea știri negative? E clar că cineva trebuie să ne apere de ziariști, să ne protejeze de nocivul ce stă să ne ruineze progresul. Cine îl poate personifica pe acest cineva... mai bine decât Poliția/Miliția (e doar semantică)? Zilele trecute, **liția a decis că e timpul unui exercițiu coercitiv și l-a stimulat motric pe unul dintre conțopiști, amănunte găsiți aici. Bine le face! Să-i închidă pe toți și să-i trimită la un nou canal. Ce reeducare ar face cu ei Dorel Vișan! Ca să nu mai lungesc scrierea, iată întâmplarea cu pricina. Păi dacă nu ia **liția atitudine, cine să o facă? Vorba taxatoarelor, "avansați înainte".

Răvășitor! Cine l-a ucis pe Kennedy!

   Pot să pariez că tu, exact tu, tu, cel care citești rândurile acestea crezi că cei din presă au o muncă ușoară, bine plătită și o viață plină de favoruri. Află acum că nu e nici pe departe așa. Cel puțin slujbașii din televiziuni (lor le voi dedica acest elogiu) sunt niște truditori. O armată de furnicuțe se dă de ceasul morții pentru a-ți aduce ție, telespectatorule, știri și reportaje care să te facă mai bun, mai înțelept chiar (dacă mi-e permisă formularea) mai superior, dacă nu cumva cel mai superior. La prima vedere și în vâltoarea vremurilor pe care le trăiești poți crede că material e căcălau din belșug. Criză, tăieri și majorări de salarii/pensii, remanieri, moțiuni de cenzură, demiteri sau alte variațiuni  de gen, toate sunt desuete. Nimeni nu mai reacționează la așa truisme. Recunoaște că setea de senzațional te devorează galopant și că doar dooj' de morți rezultați dintr-un accident rutier nu-ți mai fac inima să tresară. Și ce crezi? Furnicuțele se dau și mai tare de ceasul morții să facă rost de subiecte megainteresante. Și toate acestea însoțite de imagini, da? Urmărește materialul de mai jos de paregzamplî!

   Știi tu cât de greu le-a fost furnicuțelor să-l dibuiască pe bravul cameraman de ocazie care a refuzat să-și dea obștescul sfârșit (dacă nu termin mai repede materialul ăsta rămân fără clișee odioase) pe nefilmate? N-ai habar. Da' știi să cârcotești când e vorba de abonament că e prea scump, că nu-ți permiți, că în Botswana și Zimbabwe e mai ieftin, etc. Dacă vei continua așa vei avea parte la TV numai de știri d'alea siropoase cu tineri olimpici virgini, cu actori și scriitori care iau nu'ș ce premii stupide sau piese de teatru, Doamne fere'! Așa că bagă-ți mințile-n cap și apreciază ce ai.
   Mădălin Ionescu, Georgeta Ghinea, Mihai Untaru și Adrian Iovan... dragilor, nu vă lăsați. Avem cu toții nevoie de voi. Pentru că vă apreciez atât de mult vă dau un pont pe care dacă-l fructificați corect veți obține o audiență de invidiat. Știu cine l-a ucis pe John F. Kennedy! Zău că știu. Gary Oldman a făcut-o. Pentru detalii scrieți-mi în privat!

Ucigașul de PR sau cum se poate demonta o acțiune frumoasă

   Firește că ați auzit cu toții despre Darwin, fondatorul teoriei evoluționiste (azi e sărbătoare, e Înălțarea Domnului, sper să fiu iertat). El susținea cu tărie că toate speciile de viețuitoare au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit selecția naturală, mai pe larg puteți citi în Originea Speciilor, cea mai celebră lucrare a sa. Deși nu am expertiza necesară pentru a statuta ca veridică oricare dintre cele două teorii (creaționistă ori evoluționistă) trebuie să recunosc sportiv că există similitudini comportamentale evidente între animale și oameni. Voi reveni îndată.

   PR-ul este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omenirii, deși ni se spune mereu că cele mai vechi meserii sunt cu totul altele. Ce e amuzant la PR, ca și în cazul marketing-ului, este că fiecare poate da o definiție activității în sine care să corespundă realității. Întrebați-vă cunoscuții, colegii, partenerul de viață dacă vreți să vă convingeți. Așa cum știm cu toții, prin PR încercăm să mediatizăm în condiții cât mai favorabile o activitate. Este exact ce fac eu cu acest proiect în care cred și cu care vă voi bate la cap multă vreme. Pe principiul acțiunii și reacțiunii, există o activitate ceva mai recentă care are menirea să anihileze toate întreprinderile PR-ului. Nu știu însă cum se numește. Am căutat prin toate sursele posibile, am întrebat specialiști, am citit manuale de specialitate și tot nu am găsit. Mi-am zis să verific și în lumea animalelor, poate dibuiesc acolo un tipar comportamental. Și am tras o fugă până în pădurea tutelară, vorba fabulei.

Am revenit, mulțumesc. Viața în pădure a devenit din ce în ce mai grea, hrana e tot mai puțină și inechitabil împărțită. Defrișările masive au făcut ca fiecare petic de pământ să fie extrem de prețios iar fiarele care dețineau poienițe sau luminișuri au ajuns putred de bogate peste noapte. Ce mai la deal-la vale, animalele se dezumanizau. În așa momente de restriște a apărut un căprior. Era frumoooos, ca rupt din Soare. Și avea în plan să salveze pădurea. Începuse deja să pună bazele unui grup format numai din căprioare, lebede, cerbi și armăsari sălbatici, vietăți frumoase cu caractere deosebite. Planul căpriorului era să salveze ce se mai putea salva din Pădure. Conceptual se apropia de Arca lui Noe (sper ca acum să-mi fie iertată blasfemia din paragraful introductiv). În linii mari acțiunea era pe un drum bun și câștigase câteva sute de adepți, ba chiar se organizase și o acțiune animalieră de ajutorare a unor ursuleți cu mici probleme. Dar nu avea cum să fie atât de simplu. Nu. Din străfundul pădurii tutelare ieși la lumină Mistrețul cu Ochi de Pește, cea mai infamă creatură din Pădure.
   Mistrețul cu Ochi de Pește a avut o copilărie nefericită. N-a primit de la părinți dragoste și căldură precum ceilalți pui și probabil de aici i se trage caracterul infam. Deși fizic era dizgrațios (avea o blană extrem de rară, talie de pitic foarte gras, ochi de pește mort) niciun animal nu l-a respins din acest motiv. Ca și cum aspectul nu era de ajuns, Mistrețul cu Ochi de Pește avea grohăitura grea, buruienoasă și râma cu greșeli. Ba mai mult, era atât de ranchiunos încât și-i înstrăinase și pe cei din propria specie. Căpriorul a încercat o perioadă să-l aducă pe cărarea cea dreaptă însă fără sorți de izbândă. Mistrețul cu Ochi de Pește era irecuperabil. În răutatea lui, a râmat cu greșelile-i notorii în toată munca celorlalți lăsând urme de bălegar pe toate pajiștile. Atunci, grupul de inimoși a luat decizia să-l ignore. O căprioară și un cerb s-au retras din poienița Mistrețului cu Ochi de Pește iar căpriorul primea zilnic mesaje de susținere de la celelalte viețuitoare din pădurea tutelară. În acel moment, grupul de inimoși a realizat că doar un mistreț nu este de ajuns pentru a ruina o cauză dreaptă. Și continuă să lupte pentru o pădure mai bună și în ziua de astăzi.

   Așadar ce-am constat eu în lumea celor care nu cuvântă? Că au aceleași tipare comportamentale deși iubitorii de animale afirmă mai mereu contrariul. Există o mână de animale care vrea să schimbe lucrurile în bine, există o mare parte care merge cu turma și mai există câțiva porci care grohăie prostii. Așadar, rămâne cum am stabilit. Îmi văd de treabă în continuare apelând la voi de câte ori am ocazia cu rugămintea de a face cunoscută acțiunea pe care am demarat-o deja și chiar de a dona un bănuț în oricare dintre conturi. Na, iar am scris serios!

Gata! Mă apuc de film!

   N-am mai scris de două luni și jumătate. Mi-am luat o pauză pentru a mă redescoperi. M-am cercetat, m-am analizat, m-am întors pe toate părțile și am concluzionat: îmi place de mine. Sunt un tip mișto, e normal să îmi plac. Apropo, dacă mă plac atât de mult aș putea fi gay? Whatever...
Spuneam că m-am analizat. Am simțit că sunt într-un moment de răscruce al existenței mele de tip mișto și că trebuie să iau o decizie de care poate depinde în totalitate viitorul meu și nu numai. Și am început să mă gândesc la asta. Ce peștii mei de decizie aș putea lua? Și așa o țin de 75 de zile de-mi plesnește capul psihic. Ieri, după un pumn de calmante am zis că trebuie să fac ceva important, care să conteze cu adevărat. Și am vizionat un film. Wow! Pardon, Vow. The Vow, pentru prețioși. În câteva cuvinte (jur că-s suficiente) este vorba despre un tip și o tipă, haioși amândoi, care se căsătoresc la scurt timp după ce se cunosc. Imediat după asta, el o sărută în mașină, o basculantă intră în ei, ea sare prin parbriz și apare în cadrul următor la spital. Supraviețuiește, nu-i bai însă rămâne cu o problemă. Nu-și mai aduce aminte ultima perioadă din viața ei. Superoriginal! În următoarele 80 de minute el se dă peste cap să o ajute sa-și recapete memoria. Vă las să descoperiți singuri că ea nu-și va mai reveni vreodată. Și am avut o revelație!

   De mic mi-au plăcut filmele. Atât de mult încât pe unele le vizionam de câte patru-cinci ori. În vacanța de vară eram client fidel al cinematografelor. Mergeam la matineu și plăteam 2 lei pentru un bilet în primele două rânduri dar stăteam unde voiam. Eram maxim nouă cinefili la ora aia. Mai toți prietenii mei visau să ajungă actori. Eu voiam mai mult. Voiam să fiu șefu' filmului. Pe atunci nu știam că există scenariști, regizori, scenografi sau alte categorii. Da' îmi doream să fiu ăla care decide ce trebuie să facă actorii. O să vă povestesc într-o zi cum voiam eu să o pun pe Renate Blume să se pupe cu Colea Răutu, cum îl caftea Puiu Călinescu pe Roger Moore de-i săreau ultimului fulgii sau să-l distribui pe Charles Bronson în rol de arnăut și să-l pun să danseze Călușul și Perinița pe întreaga durată a unui film în două părți.

   După ce am văzut The Vow mi-a revenit dorința de mă face șef de film. Și am început să scriu primul meu scenariu cu care voi rupe gura târgului. Va fi ceva nemaiîntâlnit până azi. În primul rând nici bunul Dumnezeu nu va ști în care gen să-l încadreze. Va fi un film de acțiune, dramă, comedie, de familie, pentru tineri, cu ceva animație, horror, thriller și dacă voi fi în toane bune chiar și puțin erotic. Va fi vorba despre un copil extrem de plăpând da' deștept care după ce termină liceul se înrolează în armată. După șapte ani se lasă la vatră având calificarea de ucigaș guvernamental și fizicul unui campion mondial de culturism. Ajunge în orășelul natal, se mută în casa părinților și le repară ăstora garajul, acoperișul și prispa. Seara iese cu foștii prieteni din copilărie la bar unde o revede pe fata pe care a iubit-o în copilărie. Fata lucrează la bar ca angajată a unui bogătaș local, tot fost coleg de școala. Se plac și stabilesc să iasă într-o seară. Bogătașul nu vede cu ochi buni revenirea ucigașului și încearcă să-i facă ăstuia viața amară. Îi pune pe urme poliția locală, niște bătăuși alcoolici și ceva câini maidanezi în călduri. Ucigașul se prinde cum stă treaba și le dă cu flit la toți. Îi caftește în repetate rânduri și o ia pe frumușică de soție. La scurt timp, exact cât să apară întrebarea legitimă "cine e autorul?", frumușica naște. Ucigașul împarte pumni și picioare o perioadă, cam până împlinește copilul 5 ani, seară în care niște mercenari plătiți de bogătaș o ucid pe frumușică dimpreună cu ăl mic. Ucigașul pică în patima alcoolului o perioadă după care începe să se răzbune. Îi dibuiește pe criminali și îi ucide în diferite maniere, care mai de care mai originală. După ce îi termină pe toți îl terorizează o perioadă pe bogătaș apoi îl convinge să se sinucidă dându-i să înfulece o omletă din 349 de ouă de rață. Orașul e liber acum! După ce e ales primar, eroul nostru o cunoaște pe cea mai frumoasă fată din oraș, o fată ce lucrează ca bucătăreasă la azilul de bătrâni. O va lua de nevastă? Va mai avea copii?  Are fata un frate mafiot? Vor avea americanii o președintă? Toate răspunsurile vor fi atent plasate în următoarele mele filme. Scuze, sună telefonul.
-Cine e? Warner Bros. Studio? Barry, my man! How are you doing there?...

Fie ca, nu știu, orice!

   Îmi plac toate sărbătorile. Parol! Crăciun, Paște, Ziua Copilului, Ziua Cârtiței, Ziua Independenței, Ziua Republicii, Ziua Tirbușonului și multe altele. Îți dai seama, dragă cetitorule că îmi place și Ziua Femeii. Poate puțin mai mult decât cea a Tirbușonului. Lăsând la o parte atmosfera cordială, festivă chiar, sunt literalmente fascinat de pasiunea mondială de a scrie mesaje tematice și, ca și cum nu ar fi de ajuns doar asta, de a le trimite celorlalți.
   Există persoane care au subtilitatea unui picamer atunci când scriu. Bunăoară,"Fă, gagici, de ziua voastră s'aveți mii dă flori în glastră" nu denotă o sensibilitate ieșită din comun. Așa cum nici creația de mare angajament ''La Mulți Ani la toate femeileeeee!!!!!'' nu pare a fi opera unui erudit. Evident, știm cu toții că aceste crâmpeie sunt lăsate slobode la fel ca și creatorii lor.
   La polul opus se află pateticii. Formula de adresare "Vă spun despre mine că sunt bine, ceea ce vă doresc și vouă" mi-a generat fiori pe șira spinării de când mă știu, însă când e folosită ca introducere într-un mesaj de 8 martie poate fi considerat patologic. De departe, favorita mea este sluțenia, hidoșenia care începe cu "Fie ca". Puteți adăuga orice combinație genială de vorbe meșteșugite, atât timp cât începe așa e o cauză pierdută. Eram destul de mic pe atunci însă mi-i amintesc pe  Gheorghe Cozorici, Eusebiu Ștefănescu, Emil Botta sau Andrei Duban care-și scuipau bojocii pe micul ecran alb-negru folosind formula "Fie ca" urmată de la fel de inspiratele nestemate și smaralde "mamă țară", "iubit conducător" sau "meșter cârmaci".
   Pentru fieca-iști am să închei așa: Fie ca de azi începând să învățați câte un cuvânt nou în fiecare zi. Astfel, în cinci ani veți deține un lexic de aproape două mii de cuvinte. Această întreprindere vă va oferi posibilitatea de a construi formule mai puțin anoste, bașca faptul ca perioada aleasă este familiară. Cincinalu' e în toți și-n toate!

Secretul nefericirii românești

   Am mai scris în nenumărate rânduri că îmi place atât de tare muzica încât nu concep viaţa fără ea. Aş îndrăzni chiar să scriu că sunt pasionat. Ei bine, mi-am întors pasiunea asta în fel şi chip pentru a-mi structura oarecum plăcerea. Astfel am împărţit muzica geografic şi cronologic deopotrivă. Am vrut astfel să obţin o radiografie a evoluţiei diferitor culturi de pe glob (pentru că am şi pasiunea asta, de a studia evoluţia culturală în funcţie de muzică). Am ales ca material de studiu muzica uşoară şi, pe alocuri, cea rock. Mi-am zis că e mai lesne pentru toată lumea. Se naşte întrebarea legitimă "De ce ai face asta?". Corect, foarte bine punctat (mereu am zis că doar oamenii deştepţi citesc ce scriu eu aici). Răspunsul, care nu se lasă aşteptat prea mult, este că pe mine mă interesează să aflu ce anume s-a întamplat greşit de am ajuns cu toţii în halul ăsta. Ce n-am făcut cum trebuie? Politic şi economic se pare că am fost făr' de prihană, dacă e să-i cred pe unii ce făceau jocurile încă de prin anii '50. Mi-am zis că alta trebuie să fie cauza. Aşa am ajuns să suspectez muzica. Dacă e ea vinovată pentru ce ni se întâmplă? Şi am început cercetările.

   În perioada interbelică (mi-am zis să încep de aici) stăteam foarte bine. Un stil care abia prindea contur în Europa sau America, la noi era în mare vogă. Ma refer aici la tango, importat în Europa în anii '20. La români, compozitorii studiază forma, inițial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu tangouri noi, pe versuri în limba română. Îi amintesc pe compozitorii Ionel Fernic și Ion Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreții Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion şi alţii. Europenii încă ezitau, americanii erau bazaţi.
  
   După al Doilea Război Mondial lucrurile par a se schimba, în sensul că Europa capătă ceva forţă, America rămâne bazată (termen tehnic folosit şi în zilele noastre) iar România pierde din putere. Sigur, putem da vina pe regimul socialist. Aşa facem mereu. Eu am decis că e timpul să trec de acest arhetip veşnic, e timpul să admitem că muzicienii acelor vremuri poarta vina morală a decalajelor uriaşe dintre noi şi lumea civilizată. Voi descrie asta în cele ce urmează.

   Anii '70 au marcat evoluţia muzicii atăt de puternic încât regăsim şi în zilele noastre diferite tipare, şabloane, modele dacă vreţi. Europa contribuie în această perioadă cu Gianni Morandi, Adriano Celentano,  Rita Pavone, Salvatore Adamo, Dalida, Joe Dassin, Tom Jones, Julio Iglesias şi alţii. Deşi nu mă dau în vânt după ei, probabil aş putea dansa pe mese la o beţie pe muzica lor. Americanii îi au pe Tina Turner, Eva Cassidy, Phil Collins (Raducu, e bine?), Etta James, Chaka Khan, Gladys Knight, Billy Ocean şi aş putea continua vreo câteva zile bune.
Iată cu ce contribuim noi. Prima pe listă, cu voia voastră, este Corina Chiriac, o cântăreață de muzică ușoară, compozitoare, textieră, realizatoare TV și actriță. Una din cele mai de succes soliste de muzică ușoară din anii '70 și '80. Am ales următorul fragment:

http://www.youtube.com/watch?v=YhP2MIe-Px0

Ce-aş mai putea adăuga unui titlu Sunt o cârpă în amor?
Continuăm incursiunea neaoşă până la un alt exponent muzical intitulat Angela Similea. Voilà de priviţi:

http://www.youtube.com/watch?v=20sGyIf9hEo

Trebuie să fii foarte îndrăzneţ să cânţi ''Marea, vrăjită fereastră/ Cântă în inima noastră/ Vii chemări, calme zări, văpăi de soare'' şi să ai pretenţii financiare după asta. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce mai avem:

http://www.youtube.com/watch?v=1Gd-2uqt3lk&feature=related

Sunt convins că mai bine de jumătate dintre voi a început deja să caute pe youtube alte crâmpeie. Da, Olimpia Panciu a existat. A cântat cu Marius Ţeicu ''de-acum dumincâ e-n orice zi''. Stop! Stop! Asta e! De aici ni se trage. Acum îmi e clar. Până în anii '70 românii erau harnici, muncitori și conștiincioși ca nemții. A trebuit să se inventeze muzica ușoară pentru a se duce totul de râpă. Da, dragii mei. Muzicienii sunt vinovați pentru starea țării, pentru felul nostru găunos, pentru superficialitatea cu care tratăm orice lucru. Pentru ca ne-au împuiat capul cu prostii. Cum creasta lu' Firica să fie duminică în orice zi? Și în tot timpul âsta, noi dădeam vina pe politicieni. Avea dreptate și Băsescu, frate. Nu-l merităm!

Cum poţi face sex gratuit

   Iniţial am vrut să ortografiez despre ceva statistici europene. Mai exact, voiam să evidenţiez câteva diferenţe dintre România, Grecia, Italia, Spania şi nu in ultimul rând, Uniunea Europeana ca întreg. Bunăoară aş fi putut scrie despre rata şomajului in 2011 (octombrie) care in UE era de 10,3, în Grecia de 19,2, în Italia de 8,5, în Spania de 22,7 iar în România de 7,3. Nu-i rău pentru noi. Sau aş mai fi putut scrie despre creşterea PIB-ului dar ar fi existat un inconvenient minor: aş fi fost nevoit să mă folosesc de statisticile din zona forecast. Probabil mi-aş fi asumat acest risc dezvâluind că în 2011 UE ar avea o creştere de 1.6, Grecia de -5.5, Italia de 0.5, Spania de 0.7 iar România de 1.7. Nici aici n-am sta chiar rău da' e forecast deci nu se pune. Pentru că n-aş fi putut evita la nesfârşit, ar fi trebuit să amintesc şi de alfabetizare. Ei, aici ar fi trebuit să scriu că ceva mai bine de 40% dintre români citesc greoi (a-di-că si-la-bi-sesc pre-cum pre-şco-la-rii). Mai mult, gradul de alfabetizare în România e de două ori mai redus decât media continentală, medie ajunsă deja la un nivel îngrijorător.
   Mi-am revenit brusc. Ptii, ce era să fac. Cine mă-sa ar mai fi citit? Aşa că, aproape instantaneu, am decis o abordare ceva mai lejeră. Ceva care să-mi aducă popularitate, notorietate, rating. Nu asta căutăm cu toţii? Să purcedem, dară.

   Voi alege câteva publicaţii româneşti de scandal de pe ale căror site-uri voi selecta ceea ce cred eu că e important pentru ţară.

1. LIBERTATEA este cel care imi vine in minte când zic presă tabloidă (e posibil să fie alţii mai buni ca aştia, nu ma luaţi în seamă). De aici aflăm că Carmen (pardon) Hara a făcut în urmă cu ceva timp o predicţie referitoare la căderea lui Băsescu iar deadline-ul a fost depăşit. Deşi acesta încă e activ şi mişcă, Carmen (scuze) susţine că a prezis mişcările de stradă încă de acum doi ani, deci nu a greşit. Iar în ceea ce priveşte căderea lui Băsescu, aceasta este doar o chestiune de timp. "Sistemul a căzut, mă mir că insistă să ţină steagul sus. Băsescu nu va rezista, în ciuda eforturilor lui". Boooon. Am avut politică la cel mai înalt nivel. Lumea e interesată, va citi şi mie îmi va creşte traficul pe blog. Aţi prins-o p'asta, da?

2. CANCAN contribuie cu două ştiri. Prima, Sorin Copilul de Aur a împlinit 21 de ani şi vrea să îşi cumpere maşină: "Am avut căruţă şi cal, maşină niciodată", zice acesta. (am bifat şi zona manelelor).
A doua ştire peste care simt că nu aş putea trece ne spune, chiar ne arată, că Ioana Popescu îşi face publicitate singură (e goală, bă!) pentru că n-a mai apărut în niciun scandal. Cine e Ioana Popescu? Bine că sunteţi voi deştepţi. Acum am adăugat şi nuditate.

3. CLICK. Moroşanu, aka Moartea din Carpaţi, nu are voie să facă sex 8 luni. Cum peştii mei să nu câştige luptele în ring? După 8 luni de abstinenţă şi Coelho l-ar bate măr pe Peter Aerts. (OK, avem K1 şi Coelho).


4. ATAC scoate la concurs următoarele posturi:
1. Redactor şi reporter pentru departamentul investigaţii - 4 posturi
2. Redactor şi reporter pentru departamentul politic - 3 posturi
3. Redactor şi reporter pentru departamentul monden - 3 posturi
4. Paparazzi - 3 posturi
5. Secretar general de redacţie - 1 post
6. Corectură - 2 posturi
7. Director difuzare - 1 post
8. Agent difuzare - 2 posturi
9. Şofer - 2 posturi
10. Web designer - 1 post
11. Director de markenting şi publicitate - 1 post
12. Agent publicitate - 3 posturi

(Acum am şi locuri de muncă. Trafic garantat, nene)

Aţi văzut, băi? Aşa se face rating. Şi ăsta titlu, da? Acestea fiind spuse, am să mă retrag să număr accesările. Sunt cu ochii pe voi.

Despre căt de importantă e atitudinea

Am mai scris de-a lungul vremii despre inventivitatea ţiganilor (a rromilor, pentru preţioşi) şi despre modul lor de a lua în băşcălie viaţa. Mereu m-am amuzat ascultându-le micile giumbuşlucuri lexicale ce alcatuiau un sales speech de succes: "Arde, frige, frige tare/ Porumbelul de la mare" şi "Hai la şoricel proaspăt!". Mai mult, insistau acolo unde simţeau că nu au punctat definitiv. Persuasiune, nene!

Azi vreau să scriu despre diferenţe de atitudine. În urmâ cu ani buni, aveam un job care începuse să scârţâie. Nu prea îmi mai plăcea ce făceam şi salariul era cam mic. Peste toate astea, urma să fac nişte operaţii despre care am mai scris (te salut Kasem). Într-o seară în care veneam de la job (ziua aia a fost un dezastru), aşteptam la Doamna Ghica să schimb troleul 66 cu autobuzul 282. Eram destul de cătrănit şi mai trebuia să plătesc întreţinerea zgripţuroaicei de la administraţia blocului. Zi compromisă total, clar! Aşteptam autobuzul de mai bine de 25 de minute şi deveneam din ce în ce mai negru la faţă şi iritat în acelaşi timp. Atunci s-a întâmplat!

Am văzut o Dacia 1310 împopoţonată (termenul tehnic este accesorizată) excesiv. Avea toate abţibildurile posibile, cănăfiori, beculeţe, proiectoare, cruciuliţe şi icoane, aţi prins ideea. Şoferul îi dădea talpă de ziceai că are ciudă pe ea. Fum şi zgomot, frăţioare. În ultimul moment, şoferul şi-a adus aminte ca trebuie sa ia ceva de la farmacie şi a călcat brusc frâna. Bolidul a scârţâit din pneuri şi s-a oprit exact in dreptul staţiei de autobuz. Probabil din cauza forţelor pe care nu le-am înţeles eu niciodată, masca Daciei a sărit. Cu tot cu inscripţii, cu proiectoare, cu numărul de înmatriculare şi ce-o mai fi fost pe acolo. Eu deja mă aşezasem virtual în locul şoferului şi îmi spuneam că e o zi şi mai mizerabilă. Din maşină a coborât întâi pasagerul din dreapta, o ţigăncuşa veselă. A venit în faţa maşinii să cuantifice paguba. După un scurt inventar a început să râdă în hohote şi ii tot făcea semn şoferului să coboare. Râdea cu o poftă molipsitoare. A coborât şi ţiganul. Ţigăncuşa se tot chinuia să lege două cuvinte şi nu putea din cauza râsului. Ţiganul, cu un zâmbet incert, îi spuse: "Zi, fă... de ce râzi?". Atunci, ţigăncuşa s-a dus lângă maşină, a arătat înspre botul Daciei de unde se vedea radiatorul şi a strigat: "Varta! Fără număăăăăr!". Vă jur că am început să râd în hohote şi eu. În câteva secunde, toţi cei aproape 20 de oameni din staţie râdeau. Ţiganul era şi el cu mâinile pe sus şi striga "Fără număr". O nebunie!

Am ajuns acasa, i-am platit doamnei de la administraţie întreţinerea şi am luat cina. Am declarat-o o zi de succes. În afară de poanta extrem de amuzantă am învâţat atunci despre atitudine mai mult decât din multe cărţi.