Despre căt de importantă e atitudinea

Am mai scris de-a lungul vremii despre inventivitatea ţiganilor (a rromilor, pentru preţioşi) şi despre modul lor de a lua în băşcălie viaţa. Mereu m-am amuzat ascultându-le micile giumbuşlucuri lexicale ce alcatuiau un sales speech de succes: "Arde, frige, frige tare/ Porumbelul de la mare" şi "Hai la şoricel proaspăt!". Mai mult, insistau acolo unde simţeau că nu au punctat definitiv. Persuasiune, nene!

Azi vreau să scriu despre diferenţe de atitudine. În urmâ cu ani buni, aveam un job care începuse să scârţâie. Nu prea îmi mai plăcea ce făceam şi salariul era cam mic. Peste toate astea, urma să fac nişte operaţii despre care am mai scris (te salut Kasem). Într-o seară în care veneam de la job (ziua aia a fost un dezastru), aşteptam la Doamna Ghica să schimb troleul 66 cu autobuzul 282. Eram destul de cătrănit şi mai trebuia să plătesc întreţinerea zgripţuroaicei de la administraţia blocului. Zi compromisă total, clar! Aşteptam autobuzul de mai bine de 25 de minute şi deveneam din ce în ce mai negru la faţă şi iritat în acelaşi timp. Atunci s-a întâmplat!

Am văzut o Dacia 1310 împopoţonată (termenul tehnic este accesorizată) excesiv. Avea toate abţibildurile posibile, cănăfiori, beculeţe, proiectoare, cruciuliţe şi icoane, aţi prins ideea. Şoferul îi dădea talpă de ziceai că are ciudă pe ea. Fum şi zgomot, frăţioare. În ultimul moment, şoferul şi-a adus aminte ca trebuie sa ia ceva de la farmacie şi a călcat brusc frâna. Bolidul a scârţâit din pneuri şi s-a oprit exact in dreptul staţiei de autobuz. Probabil din cauza forţelor pe care nu le-am înţeles eu niciodată, masca Daciei a sărit. Cu tot cu inscripţii, cu proiectoare, cu numărul de înmatriculare şi ce-o mai fi fost pe acolo. Eu deja mă aşezasem virtual în locul şoferului şi îmi spuneam că e o zi şi mai mizerabilă. Din maşină a coborât întâi pasagerul din dreapta, o ţigăncuşa veselă. A venit în faţa maşinii să cuantifice paguba. După un scurt inventar a început să râdă în hohote şi ii tot făcea semn şoferului să coboare. Râdea cu o poftă molipsitoare. A coborât şi ţiganul. Ţigăncuşa se tot chinuia să lege două cuvinte şi nu putea din cauza râsului. Ţiganul, cu un zâmbet incert, îi spuse: "Zi, fă... de ce râzi?". Atunci, ţigăncuşa s-a dus lângă maşină, a arătat înspre botul Daciei de unde se vedea radiatorul şi a strigat: "Varta! Fără număăăăăr!". Vă jur că am început să râd în hohote şi eu. În câteva secunde, toţi cei aproape 20 de oameni din staţie râdeau. Ţiganul era şi el cu mâinile pe sus şi striga "Fără număr". O nebunie!

Am ajuns acasa, i-am platit doamnei de la administraţie întreţinerea şi am luat cina. Am declarat-o o zi de succes. În afară de poanta extrem de amuzantă am învâţat atunci despre atitudine mai mult decât din multe cărţi.