Nu mai încape îndoială, suntem un popor de bisericoși ciudați. Mergem la biserică să bifăm sărbătorile principale, să pupăm icoanele facătoare de minuni, să asistăm la sfințiri de cupole sau clopote aurite crezând că aceste descinderi ne fac mai buni, mai curați, ne califică drept aleși. Și asta la doar căteva minute după ce ne-am băloșit unii la alții pentru a parca mai aproape de intrare. Îndată ce pășim în interior, bruscăm o duzină de credincioși, ne ducem glonț către icoane, alegem masca cea mai pioasă și prestăm cruci și pupături. După ce ne-am făcut remarcați în ochii Domnului, ne alegem un loc din care să putem avea acces vizual la mulțime. Și începem să ne uităm după bunăciuni, să analizăm vestimentații, să tocăm mărunt pe vecina care are un nou iubit. După o perioadă, ne săturăm de iluminare și ieșim, nu înainte de a mai călca vreo nouă babe. În mașină mai scuipăm/înjurăm/blestemăm pietonii mocăiți și apoi mergem la un grătar. Punem maneaua regulamentară (da, cu volumul la maxim) și ne îmbătăm ca porcii. Ajungem acasă și ne interesăm dacă am caștigat la loto sau superbingo. Indiferent de rezultat, concluzia e comună: Așa a vrut Dumnezeu. Și o luăm de la capăt.
Românii au prea puține biserici. O singură biserică la un cartier nu ne coafează. Am dori o biserică a blocului, chiar a scării noastre dacă e posibil. Achităm întreținerea după care batem și vreo două mătănii. Citeam undeva că avem mai multe biserici decăt școli în România, ba chiar unele școli au fost desființate în timp ce numărul bisericilor crește. In Ghimbav, bunăoară, nu există spital, singura legătură cu domeniul Sănătate fiind asta dar putem admira o frumusețe de biserică acoperită de turle aurite.
N-am nici cea mai vagă idee cum aș putea schimba lucrurile. Probabil de aia scriu aici.
