N-am visat așa ceva în viața mea

   Noaptea trecută a plouat în Popești-Leordeni. Cu tunete și fulgere ca la 10 mai, asta ca să zic din filmografia incertă a lui Sergiu Nicolaescu (vezi ”Ultimul cartuș”, minutul 00:14:34).
Nu zic, a fost bine că a plouat. A mai răcorit puțin atmosfera, solul, betonul și, mai presus de toate, mi-a spălat mașina. În linii mari am fost mulțumit. Singura mică neplăcere a fost în legătură cu somnul. Nu știu ce-au pus ăstia în ploaie că am dormit agitat. M-am zvărcolit toată noaptea. Și am visat. Am visat mult. Am să scriu acum despre unul dintre visele de noaptea trecută. Da, pentru că m-a marcat. N-am visat așa ceva în viața mea.
Am visat de-a lungul celor 43 de ani tot felul de lucruri, majoritatea lor în timpul somnului. Aș aminti aici că nu rețin să fi avut parte de mult erotism în visele mele. Nu știu dacă asta e bine ori rău, psihologii mi-ar putea da o mână de ajutor în acest sens. Dacă e de bine ori de rău, ca să oprim din fașă glumele de autobază, da?
Visul meu a fost atât de ciudat încât, dacă aș fi nevoit să-l trec la o categorie, nu aș putea. Nu aș ști din ce categorie face parte, simplu. Nici măcar nu știu dacă a fost un vis frumos ori coșmar. Nu știu nici cât a durat, nici dacă a fost vorba despre o persoană anume. Au apărut episodic persoane cunoscute însă mare parte dintre actorii visului meu îmi era total necunoscută, fapt care mă face să cred că nici măcar locul unde s-a întâmplat visul nu îmi era familiar. Sigur, la asta ar putea contriibui și faptul că nu am recunoscut nici măcar o stradă ori o clădire. Mă gândesc.
Probabil că, dacă tot ai ajuns până aici cu cititul, te întrebi despre ce a fost visul meu, așa e? Vezi cât de bine te cunosc? :)
Promit să-ți spun asta în următorul material pe care-l voi scrie. Hei, nu-i frumos să-mi zici de mamă! Ți-am spus că te cunosc? :) OK, glumeam...
Visul meu a început într-un oraș. Nu știu ce oraș era dar cu siguranță era un oraș și nu mai fusesem în el nicicând. Apropo, a observat cineva că în limba română, verbul a fi la indicativ-trecut, mai mult ca perfectul sună ca un test de dicție? Nu? Cred că tot de la fulgerele de aseară mi se trage. Să revenim. Scriam că nu cunoșteam orașul. Era lume multă în visul meu. Deodată, din pământ, din iarbă verde, a ieșit un personagiu. P'ăsta îl știam, recunosc. Era... de fapt e mai bine să nu-ți spun. Îți vei imagina tu cine este.
Personagiul a pocnit o dată din degete și... nimic. A mai încercat o dată. Tot nimic. A început să strige din toți bojocii și, ca la un semn, au apărut 'șpe omuleți cu sacoșe în mâini. Știi tu, sacoșe d'alea pe care nu le găsești decât într-un an din patru. Omuleții se îndreptau spre mulțimea care (și aici a venit surpriza tuturor) se uita siderată! Nimeni nu aștepta cu mâna întinsă! Purtătorii de sacoșe nu înțelegeau nimic.
-Luați, bă, dă-vă-n spume! (bine, spuneau altfel da' am înțeles că sunt și minori printre cititori) Că e de undeee...
Nimic. Mulțimea se uita scârbită. Purtătorii de sacoșe se înveninau pe interior.
-Ce vreți, bă? Nu vă mai ajunge alimentele? Făina, zahărul și uleiul nu mai e bune?
-Sunt, a zis cineva din mulțime.
-Păi așa, tăticu'. Hai, ia de aici, ia să ai pe tren, spuse omulețul cu sacoșe.
-Sunt bune. Așa e corect.
-Frățioare, asta zic și și io. Așa e corect. Să iei dacă ți se dă. Nu să mă lași cu mâna întinsă, da? Hai, lasă nazurile și ia-ți plasa.
-Nu m-ați înțeles. Corect este sunt bune, nu e bune. Asta am încercat să vă zic.
-Iote un' se-ascundea Pruteanu... Rupt în gură de foame da' cu pretenții. Hai, care mai vrea o sacoșe cu d'ale gurii? Hai că e de undeeee...
Disprețul oamenilor era atât de evident că și Ray Charles, Stevie Wonder ori George Nicolescu l-ar fi observat. După câteva minute, oamenii cu sacoșele au plecat. Cu tot cu întâiul lor și cu tricourile lor purpurii.
La câteva minute au apărut alții. Alte culori, aceleași obiceiuri și produse. Același scenariu. Cum au venit, așa au și plecat. Cu tot cu tricourile lor palide.
În vis am petrecut o zi. Cea mai frumoasă zi din ultimii 26 de ani. Se făcea că în campanie electorală, atunci când se întâmplă cele mai glorioase violuri asupra celei pe care o numim generic LEGE, oamenii, votanții, au hotărât să fie corecți, onești. (Onești, da?) Nu au mai acceptat pomeni electorale, nu s-au mai certat între ei precum chiorii, nu s-au mai înjurat, nu au mai crezut promisiunile cu autostrăzi, locuri de muncă ori servicii care țin de Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii ori Ministerul de Finanțe/ANAF. Mai mult, au început să-i întrebe pe candidați diferite lucruri. De unde au banii pentru sacoșe, care sunt soluțiile pentru problema X, ce expertiză managerială au, ce situații de criză au gestionat, cum sunt împărțite task-urile în echipă, ce proiecte personale au determinat un succes, în linii mari, chestii normale.
Incredibil! Oamenii formau ceea ce îmi doresc de mai bine de 20 de ani: o societate civilă. Nu știu ce crezi tu despre visul meu dar mie mi s-a părut cel mai tare vis de care-mi aduc aminte.
Dimineață, când am plecat din casă, m-am uitat în cutia poștală. Aveam două pliante electorale din interiorul cărora îmi zâmbeau din poziții nefirești (pasiunea mea pentru body language mă face să roșesc ușor la vederea unor așa poziții) doi candidați din Popești-Leordeni. Promisiunile lor ar jigni până și inteligența unui nou-născut. Cu toate acestea, doar în visul meu oamenii amendau nesimțirea. În viața de zi cu zi, oamenii cred tot felul de tâmpenii, votează mânați de aspectul fizic al candidatului, votează în continuare liste și ce e mai dureros, nu-și cunosc propria forță. A, trebuie să spun și asta, oamenii sunt mârșavi. Pentru că acceptă sacoșe.
Dacă ești om fain, așa cum sunt cei apropiați mie, te invit la noapte în visul meu. Să vezi cum este și într-o lume normală. Și dacă ți-o plăcea, vei ști ce ai de făcut începând chiar de mâine dimineață.
Apropo, știi că mâine dimineață este 1 Iunie? Știi că, cel puțin teotetic, tu ar trebui să lași copiilor o lume mai bună?
Deci?