Mâna întinsă care nu spune o poveste...

   La fiecare curs pe care-l susțin amintesc faptul că povestea vinde. Oamenii cumpără povești, așa suntem construiți, așa funcționăm. ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană” spune Dinică în Filantropica.

  ”Vino la mine și impresionează-mă. Emoționează-mă. Stoarce-mi o lacrimă!”. Ne place sau nu, așa merg lucrurile. Da' ia să fac eu nițică lumină, că doar nu scriu aici exclusiv pentru cursanții mei.
   Din cauza vitezei cu care trăim, mâncăm, iubim sau gândim [?], nu mai alocăm timp fiecărui individ cu care intrăm în contact. Cu alte cuvinte, nu știm care este povestea celui care a intrat în greva foamei pe treptele Teatrului Național dar tragem concluzii pripite: e uselist/băsist/peremist sau este plătit de americani/ruși etc. Nu mai poți crea un mesaj dacă nu ai poveste. Am văzut zilele trecute un filmuleț pe www.ted.com în care Tudor Chirilă vorbește despre povești.

   Adevărat, așa e? Soluția (în opinia mea) este acea poveste de 30 de secunde pe care trebuie să o avem pregătită. Nu știi când se ivește ocazia să o povestești. Ca în Wall Street (cel din '87, da?), când Bud Fox (Charlie Sheen) reușește să obțină întâlnirea cu Gordon Gekko (Michael Douglas) și nu are ”povestea” la el.

   Na, m-a luat valul și am intrat mult prea în detaliu. De la ce m-am luat? De la materialul ăsta. E o poveste interesantă, nu-i așa? Credibilă. Este despre cum imperialiștii ăia capitaliști au venit peste noi și au distrus valorile noastre autentice, pure, umane. Linia clasică a istoriei noastre zbuciumate. Tehnic, materialul este impecabil. Te cam face să le plângi de milă micilor comercianți. Cu toate astea, să reflectăm olecuță. Nu zice nimic despre mizeria din magazinele alea odioase, amenajate într-o garsonieră sau uscătorie, despre faptul că angajații munceau la negru, pe bani mai puțini decât minimul pe economie, despre facturile ”nașpa” de pe Colentina, despre prețurile duble sau triple față de orice supermarket, despre personalul (dacă-i pot spune așa; iată că am și reușit) acru și aș putea continua la nesfârșit. Sigur, dacă ai avut un magazin de cartier de pe urmă căruia ai trăit ca un mic nabab pe spatele fraierilor care-ți călcau zilnic pragul ești din cale-afară de furios pe multinaționalele care ți-au invadat teritoriul. Singurul lucru care-ți scapă este faptul că eu, cumpărătorul, aleg. Aleg de unde să-mi fac aprovizionarea, aleg unde-mi las banii. Faci ceva să mă convingi? Sigur, povestea e bună, are rolul ei, îmi poți capta atenția. Dar ce se întâmplă după? Cu ce altceva mă atragi?

   Concluzia? Povestea are rolul ei. Ne scoate din anonimat, adaugă o doză de credibilitate, captează atenția. Dar nu face toată treaba! Nu este suficient doar să ticluiești o poveste sensibilă. Ai nevoie și de conținut, de ceva concret. Nu poți păcăli (exceptându-i pe credulii de serviciu) la nesfârșit.

   Am scris materialul ăsta pentru a mai spori traficul pe blog? Pentru a întări rolul poveștii? Pentru a demonstra cu fapte o teorie? Cine poate ști? :)