Am iubit-o încă de la început, din primele momente. Dar ce spun eu am iubit-o? Încă o mai iubesc. Sunt îndrăgostit de ea până peste cap. Mă atrage necontenit, cu gradul ei ridicat de dificultate, cu banalitățile ei, cu lucrurile ei unice, cu simililitudinile întâlnite la multe altele.
N-am avut curajul să oficializez relația cu ea. Am iubit-o mereu în taină, neștiut, neoficial. M-au amuzat mereu hachițele ei, secretele ei. Dintotdeauna am știut că e dificilă și asta m-a făcut să mă simt mândru, cu atât mai mult cu cât îmi place să cred despre mine că am înțeles-o, că o cunosc destul de bine.
Nu sunt singurul care a dezvoltat o pasiune pentru ea. Nici vorbă! Suntem mulți. Mă rog... multișori, dacă pot formula așa (iată că am și reușit!). Pe vremuri am fost mai mulți. Acum ne rărim, avem acces la mai multe, unele dintre ele sunt mult mai tinere. Deși nu-mi dispac celelalte, recunosc sportiv, parfumul ei de domniță fină, stilată, trecută ușor de prima tinerețe, mă năucește în continuare, mă atrage în mrejele ei fără a-mi lăsa vreo șansă de a mă împotrivi, chiar și formal. Mi se pare atât de frumoasă încât îmi vine să urlu de furie uneori. Da, atunci când văd că suntem din ce în ce mai puțini cei care mai avem sentimente pentru ea. A, și mai e ceva. O iubesc atât de mult încât nici măcar nu observ că este pe moarte. Sau observ, dar nu vreau să accept. Știu, sună complicat.
Încerc din răsputeri să o salvez. O prezint cât pot eu de bine la toate cursurile mele și îmi crește inima de fiecare dată când mai găsesc oameni ca mine, care-o iubesc, o prețuiesc la fel ca mine. Mă așteptam ca persoanele publice, politicienii, profesorii universitari, academicienii acestei țări să aibă măcar o simpatie pentru ea, dacă nu iubire. Și nu e mereu așa. Țara asta nu a avut vreodată un președinte, un prim-ministru, un președinte de cameră care s-o iubească necondiționat. Și e greșit! Toți se folosesc de ea și, din păcate, foarte puțini în mod onest. Din ce în ce mai mulți o siluiesc, își bat joc de ea, o schingiuesc, o măscăresc. Iar ea, frumoasa, distinsa, așteaptă resemnată ca toate acestea să se termine.
Da, cetitorule care-ai ajuns până aici. limba română, căci despre ea scrie autorul, este pe moarte. Și nu mă refer aici la neologismele deșănțate de tip atașamentele de pe e-mail, ce locație interesantă, ori face sens. Lucrul cel mai banal care-mi vine acum în minte este prepoziția pe. Eu am declarat decesul acestei părți de vorbire. Care-am iubit-o mult! :)
Sigur, nu e la îndemâna or'șicui să știe că prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt, că prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Pare destul de complicat. De fapt, chiar e. Da' măcar să știm că nu putem scrie ori zice mașina care-am văzut-o azi. Or'șicât, unii dintre noi am luat BAC-ul (dacă ai de gând să bagi mizeria aia odioasă cu bac-ul de la Tulcea, vin la tine printre megabiții de Internet și te strâng de gât!), măcar de-o prepoziție să știm și noi. Nu?
Mă tot gândesc la soluții. Singura treabă care-mi vine în minte este cutia cu amenzi. Pe vremea când lucram în radio, aveam o cutie în redacție. Fiecare om care ieșea pe post putea deveni membru cotizant. Mai pe scurt, dacă slobozeai vreo dumă sau gherlă (îți voi explica altă dată deosebirile dintre acestea), te duceai frumușel la cutie și băgai bănuțul. Cum ar fi să avem și noi, poporul român, o cutie cu amenzi? Ai ratat o prepoziție? Pac! A ieșit din pământ (literalmente) cutia. Bagi bănuțul, n-ai scăpare. Ți-a ieșit dezacordul? Puf, marcă banu'! În scurt timp, ori vom vorbi cu toții corect, ori vom deveni cel mai tăcut popor. Nu știu, ceva trebuie să se întâmple! Gata, mă duc să mai citesc niște materiale care le-am selectat.
Cât? 5 lei? Asta e...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu