Să urâți frumos!

   Mi se întâmplă deseori să văd oameni nemulțumiți. De cei din jur, de sistem, de tot ce-i înconjoară, aproape niciodată de ei. Am momente în care mi-aș dori sincer să am timp suficient pentru a sta de vorbă cu ei în speranța că vor înțelege unde e buba. Nu am atât timp. Pe de altă parte, și dacă aș face asta, în scurt timp ar apărea alt nemulțumit care i-ar aduce pe proapăt convinși în locul de unde am plecat. Mi-am petrecut ultimele 9 zile în Spitalul Municipal din Onești. Nu pentru că mi-am dorit, ci pentru că m-a lovit o tromboflebită exact când am început un curs de Formator în Onești. Am început cu camera de gardă. Nu era multă lume. Cel puțin prin comparație cu ce este la Floreasca, locul pe care l-am mai vizitat de câteva ori. Oamenii? Nemulțumiți. Că de ce să aștepte 1 oră până să fie preluați? Mie nu-mi venea să cred. La Floreasca dacă aștepți doar 1 oră și nu tâșnește sângele din tine, ești un fericit. Prioritate au cei cu adevărat grav afectați. Controalele de rutină se fac la cabinetele medicale. Ca să nu trag concluzii pripite, am întrebat cum e și prin alte părți. Iată ce am aflat:
-Madrid - dacă nu ești foarte grav, durează ore bune până ești preluat
-Lyon - dacă nu ești foarte grav, durează 8-10 ore
-SUA - [doar dacă ai asigurarea plătită și] nu ești foarte grav, poate dura zile; te sună ei
Noi dăm ochii peste cap dacă nu suntem primiți imediat. Mă rog, să mergem mai departe. Seara am ajuns pe secție, ”internat la Interne”. Aici am văzut multe. Fiecare zi din cele 9 a venit cu surprize.
Am să descriu doar câteva întâmplări. Eu voi trage concluziile mele, tu pe ale tale. În prima seară am fost ”cazat” într-o rezervă de 2 paturi. Avantajele erau vizibile: baie în salon și doar 2 persoane cazate. Singurul dezavantaj a fost faptul că singura priză era la patul deja ocupat. Am întrebat-o pe asistenta de serviciu dacă rezerva are doar o priză iar ea mi-a răspuns că da, dar ar putea să-mi ofere un alt salon care să aibă priză. Am preferat să mă mut, cu atât mai mult cu cât noaptea lucrez până târziu. Am stat singur într-un salon 7 zile. Imediat ce m-am mutat, stând cu ușa deschisă, auzeam diferite persoane de la saloanele vecine zbierând literalmente pe parcursul discuțiilor. Asistentele și infirmierele făceau cărare până la ei pentru a-i ruga să reducă volumul. În zadar.
Am auzit pacienți care se plângeau de faptul că spitalul nu arată foarte bine. Apoi am citit critici în online. Pe mine mă sunau prietenii și mă întrebau cum de am ales spitalul ăsta. Ce să zic? Probabil că nu este cel mai modern spital din România.

Da, lipsesc niște bucăți de linoleum. Zău dacă am simțit vreo apăsare legată de treaba asta. Ce am observat eu, în schimb, este curățenia. Locul lucea de curățenie.

Fete spălau cu simț de răspundere de minim 2 ori pe zi, cu o soluție care mirosea atât de bine încât am și întrebat despre ce este vorba. Am fost în multe case care nu arătau atât de curat. Dar oamenii sunt nemulțumiți. Se poate verifica, este vorba despre salonul 315.

Când vine vorba despre toalete, situația devine tragicomică. În toate cele 9 zile am avut impresia că asist la un joc de tip hoții și vardiștii, 2 încarcă/doi descarcă etc. Imediat după ce făceau fetele curat, venea responsabilul cu dezastrul și murdărea tot. Incredbil! Nu, n-am să pun poze cu toaletele.
Câțiva dintre cei internați aici știau mai bine decât medicii despre ce e vorba. Se supărau dacă nu primeau antibiotice, perfuzii, că ei pentru asta au venit doar.
În cea de-a treia sau a patra seară, doi dintre pacienții internați pe secție au avut ceva probleme grave. Asistentele alergau pe hol cu seringi, tratamente de urgență și cine mai știe câte. În ușa unui salon, o distinsă doamnă a găsit că atunci e momentul să se impună: ”da nia nu ni-a făcut niminia perfuzia, și tot fașisi?”. În meseria asta chiar ai nevoie de nervi de fier. Distinsa doamnă a povestit timp de 3 zile cum trebuie ea să se roage de fete pentru tratament.
Pe linia asta s-au petrecut multe dintre ultimele nouă zile. E greu să vezi cât a evoluat un spital dacă ești atât de încrâncenat. Oneștiul are Doppler, asta ar trebui să fie privită ca o veste bună. De unde? Important este că stai o oră la camera de gardă.
O doamnă care a profesat ani buni în medicină în afara țării s-a întors la o clinică privată din București în speranța că va aduce cu ea experiența occidentală. După o perioadă a fost întrebată cum s-a acomodat în România. Răspunsul? ”Îmi este greu să văd în jurul meu atâta ură”.
Ce mai poți adăuga?