duminică, 28 mai 2017

Am fost educator la AlterEdu

   Tocmai am încheiat una dintre cele mai faine săptămâni din cariera mea de trainer și public speaker. Am lucrat cu o categorie de oameni pe care nu o cunoșteam defel dar despre care auzisem atâtea. Elevi. Despre elevi este vorba. Au fost elevi din Onești și Tg. Ocna din clasele IX-XII. Proiectul se numește AlterEdu iar amănunte despre el poți găsi aici.
Mi-aș fi dorit să pot scrie ceva inteligent despre eveniment. Nu știu de ce oamenii au uneori așteptări în acest sens. Voi încerca să acopăr cele câteva planuri implicate.
Câțiva prieteni, părinți, au venit împreună cu copiii lor la atelierele de public speaking. Mi i-au prezentat pe frumoșii lor și mai de fiecare dată mi-au zis ”copilul meu nu prea vorbește în public, i-am recomandat să vină la modulele tale”. Am acceptat de fiecare dată deși presiune era uriașă. Le-am acordat o atenție sporită acestor tineri. Vei vedea la final care sunt concluziile mele.
Profesorii au avut un atelier special, dedicat lor în totalitate. Am intuit încă de la început că nu se vor călca pe picioare pentru a prinde un loc în sală. I-am sugerat unuia dintre managerii de proiect să invite și părinți la acest atelier. Deși mi-aș fi dorit exact contrariul, am avut dreptate. Profesorii nu și-au creat un scop din a participa la eveniment. Asta dacă vreau să folosesc un eufemism. Au fost prezenți doar 3 (trei). Cu câteva săptămâni înainte de eveniment, a mai fost o întâlnire. Atunci a fost prezentă o singură profesoară. Una singură! Acea profesoară a venit și a doua oară, semn că-i pasă de educație. Doar ei și celorlalți doi profesori prezenți la eveniment.
A, să nu uit! A mai fost un profesor prezent. În ultimele 10-20 de minute pe care le-am petrecut la open space-ul Privind diferit la educație, l-am văzut. Dădea ture de zor pe lângă un perete din sticlă și-i scruta cu privirea pe elevii participanți. Mai târziu, la finalul zilei am aflat că și-a făcut simțită prezența și altfel. După ce a identificat o elevă de-a sa, a zbierat la aceasta, de față cu toată lumea prezentă, ceva de genul:
”Aici erai? Nu știai cum să chiulești de la școală și ai găsit ocazia?”
Vestea rea? Astfel de oameni se ocupă de educația celor care vor reprezenta viitorul. Cu alte cuvinte, un om intră cu bocancii în sufletul unui adolescent doar pentru că poate. Pentru că el este profesor iar elevul (ce să vezi?) nu are drepturi. Întâmplarea face ca eleva în cauză, Alexandra, să-mi fi fost colegă la câteva ateliere ca facilitator. Cum am văzut-o eu? Ca pe unul dintre cei mai conștiincioși oameni pe care i-am văzut vreodată. A muncit mult, a ținut listele de înscrieri la ateliere, m-a ajutat ori de câte ori am avut nevoie. La fel și celelalte colege alături de care am lucrat, Marta, Daria și Elena. Toate au dat dovadă de așa un grad de implicare încât eu nici azi, la câteva zile de la încheierea proiectului, nu mi-am revenit. Au fost peste tot în același timp, au făcut curat, au cărat, ne-au oferit răcoritoare când ne era cald, au răspuns la întrebări, au învățat și în tot timpul ăsta, au zâmbit. Guys, oferta rămâne valabilă. Când ajungeți studente, aveți locuri asigurate la un stagiu de internship în Caravana Excellency. Parol! :)
Ei bine, un profesor, omul care ar trebui să fie un reper cultural, de comportament, a considerat că așa trebuie procedat. Vestea bună? Onorabilul se pensionează, nu va mai prinde un alt an școlar. Elevii au o șansă în plus! Despre ceilalți profesori, exceptându-i pe cei trei prezenți și pe reperul de civilizație, nu se poate spune nimic. N-au fost prezenți, n-au dat un ban pe ceea ce generic se numește educație. N-au fost interesați. Chiar, de ce-ar fi? Ei le știu deja pe toate.
Am fost educator în AlterEdu alături de Ana Silvaș, Luiza Apostu (toată lumea le spunea fetele de la Waze, eu nu le-am văzut niciodată; au fost ca soția lui Colombo despre care s-a vorbit tot serialul dar nimeni nu a zărit-o, aproape că mă întrebam dacă ele existau în realitate), Elena Pîslaru, George Bogza, Lili Bălcănașu, Ciprian Stăvar, Silvia Ciotec, Anca Ciliac, Geta Chiriac, Raluca Coman, Roberto Tamaș, Anastasia Roncea, Elena Dinga, Ștefan Neagu, Gabriel Micu, Georgiana Neagu, Irina Bălan și polițiștii Cătălina, Sami și Edi, coordonați remote de Lucian Nastasiu. Eu m-am simțit important știind că fac parte dintr-un proiect atât de măreț alături de acești oameni. Am încercat cu toții să oferim puțin din ce ne-a oferit viața până acum. Pe alocuri am și reușit.
Pe al treilea plan al discuției stau elevii, cei cărora le-a fost dedicat acest proiect. Am primit multe întrebări în aceste 3 zile. Cel mai dificil mi s-a părut să răspund la două dintre ele.
Prima întrebare a fost ”Cum îi vezi pe elevi?”. Înițial am vrut să glumesc, ceva de genul ”Cu greu, am astigmatism. Fără ochelari, aproape deloc”. Nu am făcut asta, treaba e serioasă. În realitate, eu îi văd așa pe cei cu care am lucrat zilele acestea. Sunt inteligenți, mult mai cultivați decât mine la vârsta lor, săritori, dornici să afle lucruri, creativi. amuzanți, dedicați. E posibil ca tu să nu vezi același lucru. Și e posibil să ai dreptate. S-ar putea să vezi diferit deoarece aproape nimeni nu le dă șansa de a se exprima. Profesorii nu au deschiderea necesară pentru a accepta răspunsuri mai puțin convenționale. În timpul open space-ului le-am spus aproape tuturor elevilor că arată ca niște pensionari. Ei sunt cei mai tineri bătrâni ai acestei țări. Răspunsurile lor erau niște stereotipuri crunte, tautologii ieftine ori truisme emfatice. Le-am recomandat să fie fanteziști, să se facă de râs, să riște răspunsuri îndrăznețe, să iasă din cerc. Știi ce mi-au zis? ”Noi suntem obișnuiți cu profesorii care ne cer să răspundem cum vor ei, ne e greu să facem altfel”. Am intrat în pământ! Așa poți ucide creativitatea încă din fașă, așa creezi ”roboți”.Mai ții minte filmul Scent of a woman?


Părinții fie nu au timp să-i asculte, fie nu știu cum. Unii dintre copiii despre care părinții mi-au zis că nu comunică au fost atât de asertivi încât m-au făcut să cred că viitorul ne e asigurat. În linii mari, tinerii știu ce vor, sunt dispuși să lupte pentru ideile lor, combat sănătos dar în același timp sunt receptivi la idei mai bune decât ale lor. Au grijă adulții să-i depersonalizeze. Vorba aia, ei știu mai bine.
Da, elevii de liceu sunt o categorie ușor rătăcită. Eu cred că fără sprijinul unor ONG-uri care să-i asculte, să le ofere posibilitatea de a se descoperi, sunt pierduți. Dragi părinți, dacă țineți la copiii voștri, la viitorul și dezvoltarea lor, încurajați-i să treacă pragul voluntariatului. Peste ani vă veți felicita pentru asta. Bine, și pe mine dacă sunteți corecți. :)
A doua întrebare cu grad mare de dificultate la care a trebuit să răspund a fost ”Cum vezi sistemul educațional românesc?”. De miercuri până ieri m-am gândit la un răspuns cu ușoare urme de inteligență măcar. Greu!
Ieri am fost în Ikea. Vreo 4 ore. M-am simțit din nou ca un șoricel într-un labirint. Niciun pic de control, nicio informație utilă, nicio logică arhitecturală, niciun pic de orientare în teren. Deși sunt hărți ale magazinului la tot pasul, nu te ajută Tot ce se poate afla este locul unde te situezi pe moment. Ești la raionul corpuri de iluminat? Noroc de hartă, altcumva n-ai fi știut. Sutele de lustre sunt puse acolo la derută. Nici angajații magazinului nu-s de vreun real folos. Ți se spune des că ei lucrează la un alt raion, nu știu exact unde este ceea ce cauți tu. Sau ești trimis aiurea, la alt raion. Dacă ai uitat cumva să cumperi ceva, mai intri o dată în labirint. De la capăt! Revezi toată materia, cum ar veni. Când ajungi la casă, te rogi în gând să nu fii nevoit să-ți vinzi un rinichi pentru a achita tot ce ai în cărucior. N-ai putut face calculele, ai fost atent la traseu, la aglomerație, eventual la produsele dorite.
Dacă ai fost în Ikea vreodată, știi cum este sistemul educațional românesc. Știi unde începe, știi unde se termină. În rest, n-ai pic de control. Dar poți mânca la ieșire un hotdog cu 1 leu.
Maxim.

2 comentarii:

Aurel Adrian Mihăilă spunea...

Stimate domn,
Am citit cu mult interes cele scrise de dumneavoastră pe blog ca educator la AlterEdu. Materialul are trei cuvinte-cheie, evidenţiate chiar de dumneavoastră: părinţii, profesorii, elevii. Dacă am remarcat corect, cel mai mult spaţiu din materialul pe care l-am parcurs se referă la profesori. Cuvintele mele aşternute aici nu sunt o critică la cele spuse de dumneavoastră, dar sunt cadru didactic (nu ştiu dacă şi profesor, întrucât pentru mine termenii au semnificaţii diferite) şi trebuie să vă mărturisesc că nu m-am regăsit printre cele scrise. Dacă îmi pasă de educaţie sau nu pot afirma alţii, eu spun doar că îmi pasă de elevii cu care lucrez sau cu care interacţionez. Lipsa profesorilor de la atelierele consacrate cred că se explică prin faptul că, prin organizarea activităţilor, profesorii oneşteni erau la ore, la fel ca mine. Chiar dacă aş fi fost liber, nu cred că aş fi dorit să particip la un atelier al profesorilor pentru simplu motiv că în urbea noastră mică, în care ne cunoaştem cu toţii, am tot parcurs diverse activităţi de formare, interesante de altfel, cu multe asociaţii sau entităţi organizatoare şi nu ştiu dacă ar fi adus elemente de noutate. Eu mi-aş fi dorit să particip la ateliere elevilor, să fiu alături de ei, să-i simt, să-i observ, să-i cunosc, să-i admir chiar dacă nu-i consider „cei mai tineri bătrâni”. Sunt de acord cu dumneavoastră, (pentru că observ asta zilnic) că elevii sunt „inteligenți, … săritori, dornici să afle lucruri, creativi, amuzanți, dedicați”, dar mi-aş fi dorit să-i văd aşa cum îi cunosc, nonconformişti, combativi, implicaţi, stimulaţi, pentru că era vorba despre o „altfel de educaţie”. Despre „omul care ar trebui să fie un reper cultural, de comportament…”, voi spune doar că la o săptămână de la eveniment mi s-a cerut imperativ, pe baza unei liste cu o prezenţă riguroasă la ateliere, demnă de o şcoală militară și nu de o „altfel de educaţie”, să trec în catalog absenţele elevilor care s-au înscris dar n-au fost prezenţi. Nu am făcut-o pentru că, spre deosebire de organizatori, am sesizat că din dorinţa de a participa la cât mai multe activităţi non-formale, elevii s-au înscris la ateliere care se desfăşurau în acelaşi timp. Vreau să vă mulţumesc pentru implicare şi pentru sfatul dat părinţilor privind voluntariatul. Sunt un adept al acestuia şi cred că sfatul venit de la Şcoală, de la alte organizaţii şi de la cei cu care interacţionează dragii mei elevi este binevenit. Mi-a plăcut comparaţia sistemului din care fac parte, corectă, cu Ikea. Am fost acolo o singură dată, chiar dacă nu mănânc hotdog. Vă doresc numai bine şi o influenţă cât mai mare asupra tinerilor noştri! Elevii pe care-i păstoresc au avut şansa de colabora cu dumneavoastră şi i-am simţit mulţumiţi. Îmi permit să vă sugerez ca în activităţile dumneavoastră să includeţi şi elemente despre educaţia părinţilor. Cred că avem un prieten comun care militează pentru asta şi cred că dacă educaţia informală o poate completa pe cea dictată de normele noastre instituţionale, pentru elevi, pentru părinţii despre care faceţi referire nu există nicio alternativă. NU avem o şcoală a părinţilor, pe care eu mi-o doresc mult. Numai bine!

Catalin Moisa spunea...

Distinse domnule Aurel Adrian MIHĂILĂ,

Înainte de toate, vă foarte mulțumesc pentru rândurile de mai sus. Mă onorează că v-ați rupt din timp, singura noastră resursă care nu se regenerează, pentru a-mi răspunde la una dintre scrieri. Cu siguranță am atins o zonă sensibilă iar întreprinderea Dvs. este în totalitate legitimă. Cadru didactic fiind, aveți o viziune parțial ori total diferită de a mea, om care vine din afara sistemului.
Înțeleg precauția Dvs. referitoare la o eventuală critică, trăiesc la rându-mi în aceeași lume care socoate critica drept unul dintre cele mai rele lucruri de pe Pământ. :) Din contră, este unul dintre cele mai utile instrumente dacă ne dorim evoluție. Sigur, există și niște mici reguli pe care pun prinsoare că le stăpâniți.
Nu-mi doresc a stabili aici adevărul istoric despre proiectul AlterEdu. Nu e locul. Plus că, online-ul deformează, nu există tușe personale, interpretări ori stări. Cum ar spune cei din zona în care locuiesc, ”sunt decât cuvinte”. Și asta poate degenera oricând în polemici rurale, pardon de expresie.
Mi-aș dori, și sunt cât se poate de sincer, să vă întâlnesc într-una din desele mele descinderi în Onești, dragul meu colț de Rai. Sunt convins că aș avea parte de momente extrem de agreabile în compania Dvs. Totodată am putea aduce ceva mai multă lumină asupra buclucașului proiect. Este o invitație deschisă.
Mulțumindu-vă încă o dată pentru interesul acordat blogului meu, aștept ordonanțele dumneavoastră.
Mă înclin.