Răvășitor! Cine l-a ucis pe Kennedy!

   Pot să pariez că tu, exact tu, tu, cel care citești rândurile acestea crezi că cei din presă au o muncă ușoară, bine plătită și o viață plină de favoruri. Află acum că nu e nici pe departe așa. Cel puțin slujbașii din televiziuni (lor le voi dedica acest elogiu) sunt niște truditori. O armată de furnicuțe se dă de ceasul morții pentru a-ți aduce ție, telespectatorule, știri și reportaje care să te facă mai bun, mai înțelept chiar (dacă mi-e permisă formularea) mai superior, dacă nu cumva cel mai superior. La prima vedere și în vâltoarea vremurilor pe care le trăiești poți crede că material e căcălau din belșug. Criză, tăieri și majorări de salarii/pensii, remanieri, moțiuni de cenzură, demiteri sau alte variațiuni  de gen, toate sunt desuete. Nimeni nu mai reacționează la așa truisme. Recunoaște că setea de senzațional te devorează galopant și că doar dooj' de morți rezultați dintr-un accident rutier nu-ți mai fac inima să tresară. Și ce crezi? Furnicuțele se dau și mai tare de ceasul morții să facă rost de subiecte megainteresante. Și toate acestea însoțite de imagini, da? Urmărește materialul de mai jos de paregzamplî!

   Știi tu cât de greu le-a fost furnicuțelor să-l dibuiască pe bravul cameraman de ocazie care a refuzat să-și dea obștescul sfârșit (dacă nu termin mai repede materialul ăsta rămân fără clișee odioase) pe nefilmate? N-ai habar. Da' știi să cârcotești când e vorba de abonament că e prea scump, că nu-ți permiți, că în Botswana și Zimbabwe e mai ieftin, etc. Dacă vei continua așa vei avea parte la TV numai de știri d'alea siropoase cu tineri olimpici virgini, cu actori și scriitori care iau nu'ș ce premii stupide sau piese de teatru, Doamne fere'! Așa că bagă-ți mințile-n cap și apreciază ce ai.
   Mădălin Ionescu, Georgeta Ghinea, Mihai Untaru și Adrian Iovan... dragilor, nu vă lăsați. Avem cu toții nevoie de voi. Pentru că vă apreciez atât de mult vă dau un pont pe care dacă-l fructificați corect veți obține o audiență de invidiat. Știu cine l-a ucis pe John F. Kennedy! Zău că știu. Gary Oldman a făcut-o. Pentru detalii scrieți-mi în privat!

Ucigașul de PR sau cum se poate demonta o acțiune frumoasă

   Firește că ați auzit cu toții despre Darwin, fondatorul teoriei evoluționiste (azi e sărbătoare, e Înălțarea Domnului, sper să fiu iertat). El susținea cu tărie că toate speciile de viețuitoare au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit selecția naturală, mai pe larg puteți citi în Originea Speciilor, cea mai celebră lucrare a sa. Deși nu am expertiza necesară pentru a statuta ca veridică oricare dintre cele două teorii (creaționistă ori evoluționistă) trebuie să recunosc sportiv că există similitudini comportamentale evidente între animale și oameni. Voi reveni îndată.

   PR-ul este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omenirii, deși ni se spune mereu că cele mai vechi meserii sunt cu totul altele. Ce e amuzant la PR, ca și în cazul marketing-ului, este că fiecare poate da o definiție activității în sine care să corespundă realității. Întrebați-vă cunoscuții, colegii, partenerul de viață dacă vreți să vă convingeți. Așa cum știm cu toții, prin PR încercăm să mediatizăm în condiții cât mai favorabile o activitate. Este exact ce fac eu cu acest proiect în care cred și cu care vă voi bate la cap multă vreme. Pe principiul acțiunii și reacțiunii, există o activitate ceva mai recentă care are menirea să anihileze toate întreprinderile PR-ului. Nu știu însă cum se numește. Am căutat prin toate sursele posibile, am întrebat specialiști, am citit manuale de specialitate și tot nu am găsit. Mi-am zis să verific și în lumea animalelor, poate dibuiesc acolo un tipar comportamental. Și am tras o fugă până în pădurea tutelară, vorba fabulei.

Am revenit, mulțumesc. Viața în pădure a devenit din ce în ce mai grea, hrana e tot mai puțină și inechitabil împărțită. Defrișările masive au făcut ca fiecare petic de pământ să fie extrem de prețios iar fiarele care dețineau poienițe sau luminișuri au ajuns putred de bogate peste noapte. Ce mai la deal-la vale, animalele se dezumanizau. În așa momente de restriște a apărut un căprior. Era frumoooos, ca rupt din Soare. Și avea în plan să salveze pădurea. Începuse deja să pună bazele unui grup format numai din căprioare, lebede, cerbi și armăsari sălbatici, vietăți frumoase cu caractere deosebite. Planul căpriorului era să salveze ce se mai putea salva din Pădure. Conceptual se apropia de Arca lui Noe (sper ca acum să-mi fie iertată blasfemia din paragraful introductiv). În linii mari acțiunea era pe un drum bun și câștigase câteva sute de adepți, ba chiar se organizase și o acțiune animalieră de ajutorare a unor ursuleți cu mici probleme. Dar nu avea cum să fie atât de simplu. Nu. Din străfundul pădurii tutelare ieși la lumină Mistrețul cu Ochi de Pește, cea mai infamă creatură din Pădure.
   Mistrețul cu Ochi de Pește a avut o copilărie nefericită. N-a primit de la părinți dragoste și căldură precum ceilalți pui și probabil de aici i se trage caracterul infam. Deși fizic era dizgrațios (avea o blană extrem de rară, talie de pitic foarte gras, ochi de pește mort) niciun animal nu l-a respins din acest motiv. Ca și cum aspectul nu era de ajuns, Mistrețul cu Ochi de Pește avea grohăitura grea, buruienoasă și râma cu greșeli. Ba mai mult, era atât de ranchiunos încât și-i înstrăinase și pe cei din propria specie. Căpriorul a încercat o perioadă să-l aducă pe cărarea cea dreaptă însă fără sorți de izbândă. Mistrețul cu Ochi de Pește era irecuperabil. În răutatea lui, a râmat cu greșelile-i notorii în toată munca celorlalți lăsând urme de bălegar pe toate pajiștile. Atunci, grupul de inimoși a luat decizia să-l ignore. O căprioară și un cerb s-au retras din poienița Mistrețului cu Ochi de Pește iar căpriorul primea zilnic mesaje de susținere de la celelalte viețuitoare din pădurea tutelară. În acel moment, grupul de inimoși a realizat că doar un mistreț nu este de ajuns pentru a ruina o cauză dreaptă. Și continuă să lupte pentru o pădure mai bună și în ziua de astăzi.

   Așadar ce-am constat eu în lumea celor care nu cuvântă? Că au aceleași tipare comportamentale deși iubitorii de animale afirmă mai mereu contrariul. Există o mână de animale care vrea să schimbe lucrurile în bine, există o mare parte care merge cu turma și mai există câțiva porci care grohăie prostii. Așadar, rămâne cum am stabilit. Îmi văd de treabă în continuare apelând la voi de câte ori am ocazia cu rugămintea de a face cunoscută acțiunea pe care am demarat-o deja și chiar de a dona un bănuț în oricare dintre conturi. Na, iar am scris serios!

Gata! Mă apuc de film!

   N-am mai scris de două luni și jumătate. Mi-am luat o pauză pentru a mă redescoperi. M-am cercetat, m-am analizat, m-am întors pe toate părțile și am concluzionat: îmi place de mine. Sunt un tip mișto, e normal să îmi plac. Apropo, dacă mă plac atât de mult aș putea fi gay? Whatever...
Spuneam că m-am analizat. Am simțit că sunt într-un moment de răscruce al existenței mele de tip mișto și că trebuie să iau o decizie de care poate depinde în totalitate viitorul meu și nu numai. Și am început să mă gândesc la asta. Ce peștii mei de decizie aș putea lua? Și așa o țin de 75 de zile de-mi plesnește capul psihic. Ieri, după un pumn de calmante am zis că trebuie să fac ceva important, care să conteze cu adevărat. Și am vizionat un film. Wow! Pardon, Vow. The Vow, pentru prețioși. În câteva cuvinte (jur că-s suficiente) este vorba despre un tip și o tipă, haioși amândoi, care se căsătoresc la scurt timp după ce se cunosc. Imediat după asta, el o sărută în mașină, o basculantă intră în ei, ea sare prin parbriz și apare în cadrul următor la spital. Supraviețuiește, nu-i bai însă rămâne cu o problemă. Nu-și mai aduce aminte ultima perioadă din viața ei. Superoriginal! În următoarele 80 de minute el se dă peste cap să o ajute sa-și recapete memoria. Vă las să descoperiți singuri că ea nu-și va mai reveni vreodată. Și am avut o revelație!

   De mic mi-au plăcut filmele. Atât de mult încât pe unele le vizionam de câte patru-cinci ori. În vacanța de vară eram client fidel al cinematografelor. Mergeam la matineu și plăteam 2 lei pentru un bilet în primele două rânduri dar stăteam unde voiam. Eram maxim nouă cinefili la ora aia. Mai toți prietenii mei visau să ajungă actori. Eu voiam mai mult. Voiam să fiu șefu' filmului. Pe atunci nu știam că există scenariști, regizori, scenografi sau alte categorii. Da' îmi doream să fiu ăla care decide ce trebuie să facă actorii. O să vă povestesc într-o zi cum voiam eu să o pun pe Renate Blume să se pupe cu Colea Răutu, cum îl caftea Puiu Călinescu pe Roger Moore de-i săreau ultimului fulgii sau să-l distribui pe Charles Bronson în rol de arnăut și să-l pun să danseze Călușul și Perinița pe întreaga durată a unui film în două părți.

   După ce am văzut The Vow mi-a revenit dorința de mă face șef de film. Și am început să scriu primul meu scenariu cu care voi rupe gura târgului. Va fi ceva nemaiîntâlnit până azi. În primul rând nici bunul Dumnezeu nu va ști în care gen să-l încadreze. Va fi un film de acțiune, dramă, comedie, de familie, pentru tineri, cu ceva animație, horror, thriller și dacă voi fi în toane bune chiar și puțin erotic. Va fi vorba despre un copil extrem de plăpând da' deștept care după ce termină liceul se înrolează în armată. După șapte ani se lasă la vatră având calificarea de ucigaș guvernamental și fizicul unui campion mondial de culturism. Ajunge în orășelul natal, se mută în casa părinților și le repară ăstora garajul, acoperișul și prispa. Seara iese cu foștii prieteni din copilărie la bar unde o revede pe fata pe care a iubit-o în copilărie. Fata lucrează la bar ca angajată a unui bogătaș local, tot fost coleg de școala. Se plac și stabilesc să iasă într-o seară. Bogătașul nu vede cu ochi buni revenirea ucigașului și încearcă să-i facă ăstuia viața amară. Îi pune pe urme poliția locală, niște bătăuși alcoolici și ceva câini maidanezi în călduri. Ucigașul se prinde cum stă treaba și le dă cu flit la toți. Îi caftește în repetate rânduri și o ia pe frumușică de soție. La scurt timp, exact cât să apară întrebarea legitimă "cine e autorul?", frumușica naște. Ucigașul împarte pumni și picioare o perioadă, cam până împlinește copilul 5 ani, seară în care niște mercenari plătiți de bogătaș o ucid pe frumușică dimpreună cu ăl mic. Ucigașul pică în patima alcoolului o perioadă după care începe să se răzbune. Îi dibuiește pe criminali și îi ucide în diferite maniere, care mai de care mai originală. După ce îi termină pe toți îl terorizează o perioadă pe bogătaș apoi îl convinge să se sinucidă dându-i să înfulece o omletă din 349 de ouă de rață. Orașul e liber acum! După ce e ales primar, eroul nostru o cunoaște pe cea mai frumoasă fată din oraș, o fată ce lucrează ca bucătăreasă la azilul de bătrâni. O va lua de nevastă? Va mai avea copii?  Are fata un frate mafiot? Vor avea americanii o președintă? Toate răspunsurile vor fi atent plasate în următoarele mele filme. Scuze, sună telefonul.
-Cine e? Warner Bros. Studio? Barry, my man! How are you doing there?...

Fie ca, nu știu, orice!

   Îmi plac toate sărbătorile. Parol! Crăciun, Paște, Ziua Copilului, Ziua Cârtiței, Ziua Independenței, Ziua Republicii, Ziua Tirbușonului și multe altele. Îți dai seama, dragă cetitorule că îmi place și Ziua Femeii. Poate puțin mai mult decât cea a Tirbușonului. Lăsând la o parte atmosfera cordială, festivă chiar, sunt literalmente fascinat de pasiunea mondială de a scrie mesaje tematice și, ca și cum nu ar fi de ajuns doar asta, de a le trimite celorlalți.
   Există persoane care au subtilitatea unui picamer atunci când scriu. Bunăoară,"Fă, gagici, de ziua voastră s'aveți mii dă flori în glastră" nu denotă o sensibilitate ieșită din comun. Așa cum nici creația de mare angajament ''La Mulți Ani la toate femeileeeee!!!!!'' nu pare a fi opera unui erudit. Evident, știm cu toții că aceste crâmpeie sunt lăsate slobode la fel ca și creatorii lor.
   La polul opus se află pateticii. Formula de adresare "Vă spun despre mine că sunt bine, ceea ce vă doresc și vouă" mi-a generat fiori pe șira spinării de când mă știu, însă când e folosită ca introducere într-un mesaj de 8 martie poate fi considerat patologic. De departe, favorita mea este sluțenia, hidoșenia care începe cu "Fie ca". Puteți adăuga orice combinație genială de vorbe meșteșugite, atât timp cât începe așa e o cauză pierdută. Eram destul de mic pe atunci însă mi-i amintesc pe  Gheorghe Cozorici, Eusebiu Ștefănescu, Emil Botta sau Andrei Duban care-și scuipau bojocii pe micul ecran alb-negru folosind formula "Fie ca" urmată de la fel de inspiratele nestemate și smaralde "mamă țară", "iubit conducător" sau "meșter cârmaci".
   Pentru fieca-iști am să închei așa: Fie ca de azi începând să învățați câte un cuvânt nou în fiecare zi. Astfel, în cinci ani veți deține un lexic de aproape două mii de cuvinte. Această întreprindere vă va oferi posibilitatea de a construi formule mai puțin anoste, bașca faptul ca perioada aleasă este familiară. Cincinalu' e în toți și-n toate!

Secretul nefericirii românești

   Am mai scris în nenumărate rânduri că îmi place atât de tare muzica încât nu concep viaţa fără ea. Aş îndrăzni chiar să scriu că sunt pasionat. Ei bine, mi-am întors pasiunea asta în fel şi chip pentru a-mi structura oarecum plăcerea. Astfel am împărţit muzica geografic şi cronologic deopotrivă. Am vrut astfel să obţin o radiografie a evoluţiei diferitor culturi de pe glob (pentru că am şi pasiunea asta, de a studia evoluţia culturală în funcţie de muzică). Am ales ca material de studiu muzica uşoară şi, pe alocuri, cea rock. Mi-am zis că e mai lesne pentru toată lumea. Se naşte întrebarea legitimă "De ce ai face asta?". Corect, foarte bine punctat (mereu am zis că doar oamenii deştepţi citesc ce scriu eu aici). Răspunsul, care nu se lasă aşteptat prea mult, este că pe mine mă interesează să aflu ce anume s-a întamplat greşit de am ajuns cu toţii în halul ăsta. Ce n-am făcut cum trebuie? Politic şi economic se pare că am fost făr' de prihană, dacă e să-i cred pe unii ce făceau jocurile încă de prin anii '50. Mi-am zis că alta trebuie să fie cauza. Aşa am ajuns să suspectez muzica. Dacă e ea vinovată pentru ce ni se întâmplă? Şi am început cercetările.

   În perioada interbelică (mi-am zis să încep de aici) stăteam foarte bine. Un stil care abia prindea contur în Europa sau America, la noi era în mare vogă. Ma refer aici la tango, importat în Europa în anii '20. La români, compozitorii studiază forma, inițial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un tango uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu tangouri noi, pe versuri în limba română. Îi amintesc pe compozitorii Ionel Fernic și Ion Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreții Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion şi alţii. Europenii încă ezitau, americanii erau bazaţi.
  
   După al Doilea Război Mondial lucrurile par a se schimba, în sensul că Europa capătă ceva forţă, America rămâne bazată (termen tehnic folosit şi în zilele noastre) iar România pierde din putere. Sigur, putem da vina pe regimul socialist. Aşa facem mereu. Eu am decis că e timpul să trec de acest arhetip veşnic, e timpul să admitem că muzicienii acelor vremuri poarta vina morală a decalajelor uriaşe dintre noi şi lumea civilizată. Voi descrie asta în cele ce urmează.

   Anii '70 au marcat evoluţia muzicii atăt de puternic încât regăsim şi în zilele noastre diferite tipare, şabloane, modele dacă vreţi. Europa contribuie în această perioadă cu Gianni Morandi, Adriano Celentano,  Rita Pavone, Salvatore Adamo, Dalida, Joe Dassin, Tom Jones, Julio Iglesias şi alţii. Deşi nu mă dau în vânt după ei, probabil aş putea dansa pe mese la o beţie pe muzica lor. Americanii îi au pe Tina Turner, Eva Cassidy, Phil Collins (Raducu, e bine?), Etta James, Chaka Khan, Gladys Knight, Billy Ocean şi aş putea continua vreo câteva zile bune.
Iată cu ce contribuim noi. Prima pe listă, cu voia voastră, este Corina Chiriac, o cântăreață de muzică ușoară, compozitoare, textieră, realizatoare TV și actriță. Una din cele mai de succes soliste de muzică ușoară din anii '70 și '80. Am ales următorul fragment:

http://www.youtube.com/watch?v=YhP2MIe-Px0

Ce-aş mai putea adăuga unui titlu Sunt o cârpă în amor?
Continuăm incursiunea neaoşă până la un alt exponent muzical intitulat Angela Similea. Voilà de priviţi:

http://www.youtube.com/watch?v=20sGyIf9hEo

Trebuie să fii foarte îndrăzneţ să cânţi ''Marea, vrăjită fereastră/ Cântă în inima noastră/ Vii chemări, calme zări, văpăi de soare'' şi să ai pretenţii financiare după asta. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce mai avem:

http://www.youtube.com/watch?v=1Gd-2uqt3lk&feature=related

Sunt convins că mai bine de jumătate dintre voi a început deja să caute pe youtube alte crâmpeie. Da, Olimpia Panciu a existat. A cântat cu Marius Ţeicu ''de-acum dumincâ e-n orice zi''. Stop! Stop! Asta e! De aici ni se trage. Acum îmi e clar. Până în anii '70 românii erau harnici, muncitori și conștiincioși ca nemții. A trebuit să se inventeze muzica ușoară pentru a se duce totul de râpă. Da, dragii mei. Muzicienii sunt vinovați pentru starea țării, pentru felul nostru găunos, pentru superficialitatea cu care tratăm orice lucru. Pentru ca ne-au împuiat capul cu prostii. Cum creasta lu' Firica să fie duminică în orice zi? Și în tot timpul âsta, noi dădeam vina pe politicieni. Avea dreptate și Băsescu, frate. Nu-l merităm!

Cum poţi face sex gratuit

   Iniţial am vrut să ortografiez despre ceva statistici europene. Mai exact, voiam să evidenţiez câteva diferenţe dintre România, Grecia, Italia, Spania şi nu in ultimul rând, Uniunea Europeana ca întreg. Bunăoară aş fi putut scrie despre rata şomajului in 2011 (octombrie) care in UE era de 10,3, în Grecia de 19,2, în Italia de 8,5, în Spania de 22,7 iar în România de 7,3. Nu-i rău pentru noi. Sau aş mai fi putut scrie despre creşterea PIB-ului dar ar fi existat un inconvenient minor: aş fi fost nevoit să mă folosesc de statisticile din zona forecast. Probabil mi-aş fi asumat acest risc dezvâluind că în 2011 UE ar avea o creştere de 1.6, Grecia de -5.5, Italia de 0.5, Spania de 0.7 iar România de 1.7. Nici aici n-am sta chiar rău da' e forecast deci nu se pune. Pentru că n-aş fi putut evita la nesfârşit, ar fi trebuit să amintesc şi de alfabetizare. Ei, aici ar fi trebuit să scriu că ceva mai bine de 40% dintre români citesc greoi (a-di-că si-la-bi-sesc pre-cum pre-şco-la-rii). Mai mult, gradul de alfabetizare în România e de două ori mai redus decât media continentală, medie ajunsă deja la un nivel îngrijorător.
   Mi-am revenit brusc. Ptii, ce era să fac. Cine mă-sa ar mai fi citit? Aşa că, aproape instantaneu, am decis o abordare ceva mai lejeră. Ceva care să-mi aducă popularitate, notorietate, rating. Nu asta căutăm cu toţii? Să purcedem, dară.

   Voi alege câteva publicaţii româneşti de scandal de pe ale căror site-uri voi selecta ceea ce cred eu că e important pentru ţară.

1. LIBERTATEA este cel care imi vine in minte când zic presă tabloidă (e posibil să fie alţii mai buni ca aştia, nu ma luaţi în seamă). De aici aflăm că Carmen (pardon) Hara a făcut în urmă cu ceva timp o predicţie referitoare la căderea lui Băsescu iar deadline-ul a fost depăşit. Deşi acesta încă e activ şi mişcă, Carmen (scuze) susţine că a prezis mişcările de stradă încă de acum doi ani, deci nu a greşit. Iar în ceea ce priveşte căderea lui Băsescu, aceasta este doar o chestiune de timp. "Sistemul a căzut, mă mir că insistă să ţină steagul sus. Băsescu nu va rezista, în ciuda eforturilor lui". Boooon. Am avut politică la cel mai înalt nivel. Lumea e interesată, va citi şi mie îmi va creşte traficul pe blog. Aţi prins-o p'asta, da?

2. CANCAN contribuie cu două ştiri. Prima, Sorin Copilul de Aur a împlinit 21 de ani şi vrea să îşi cumpere maşină: "Am avut căruţă şi cal, maşină niciodată", zice acesta. (am bifat şi zona manelelor).
A doua ştire peste care simt că nu aş putea trece ne spune, chiar ne arată, că Ioana Popescu îşi face publicitate singură (e goală, bă!) pentru că n-a mai apărut în niciun scandal. Cine e Ioana Popescu? Bine că sunteţi voi deştepţi. Acum am adăugat şi nuditate.

3. CLICK. Moroşanu, aka Moartea din Carpaţi, nu are voie să facă sex 8 luni. Cum peştii mei să nu câştige luptele în ring? După 8 luni de abstinenţă şi Coelho l-ar bate măr pe Peter Aerts. (OK, avem K1 şi Coelho).


4. ATAC scoate la concurs următoarele posturi:
1. Redactor şi reporter pentru departamentul investigaţii - 4 posturi
2. Redactor şi reporter pentru departamentul politic - 3 posturi
3. Redactor şi reporter pentru departamentul monden - 3 posturi
4. Paparazzi - 3 posturi
5. Secretar general de redacţie - 1 post
6. Corectură - 2 posturi
7. Director difuzare - 1 post
8. Agent difuzare - 2 posturi
9. Şofer - 2 posturi
10. Web designer - 1 post
11. Director de markenting şi publicitate - 1 post
12. Agent publicitate - 3 posturi

(Acum am şi locuri de muncă. Trafic garantat, nene)

Aţi văzut, băi? Aşa se face rating. Şi ăsta titlu, da? Acestea fiind spuse, am să mă retrag să număr accesările. Sunt cu ochii pe voi.

Despre căt de importantă e atitudinea

Am mai scris de-a lungul vremii despre inventivitatea ţiganilor (a rromilor, pentru preţioşi) şi despre modul lor de a lua în băşcălie viaţa. Mereu m-am amuzat ascultându-le micile giumbuşlucuri lexicale ce alcatuiau un sales speech de succes: "Arde, frige, frige tare/ Porumbelul de la mare" şi "Hai la şoricel proaspăt!". Mai mult, insistau acolo unde simţeau că nu au punctat definitiv. Persuasiune, nene!

Azi vreau să scriu despre diferenţe de atitudine. În urmâ cu ani buni, aveam un job care începuse să scârţâie. Nu prea îmi mai plăcea ce făceam şi salariul era cam mic. Peste toate astea, urma să fac nişte operaţii despre care am mai scris (te salut Kasem). Într-o seară în care veneam de la job (ziua aia a fost un dezastru), aşteptam la Doamna Ghica să schimb troleul 66 cu autobuzul 282. Eram destul de cătrănit şi mai trebuia să plătesc întreţinerea zgripţuroaicei de la administraţia blocului. Zi compromisă total, clar! Aşteptam autobuzul de mai bine de 25 de minute şi deveneam din ce în ce mai negru la faţă şi iritat în acelaşi timp. Atunci s-a întâmplat!

Am văzut o Dacia 1310 împopoţonată (termenul tehnic este accesorizată) excesiv. Avea toate abţibildurile posibile, cănăfiori, beculeţe, proiectoare, cruciuliţe şi icoane, aţi prins ideea. Şoferul îi dădea talpă de ziceai că are ciudă pe ea. Fum şi zgomot, frăţioare. În ultimul moment, şoferul şi-a adus aminte ca trebuie sa ia ceva de la farmacie şi a călcat brusc frâna. Bolidul a scârţâit din pneuri şi s-a oprit exact in dreptul staţiei de autobuz. Probabil din cauza forţelor pe care nu le-am înţeles eu niciodată, masca Daciei a sărit. Cu tot cu inscripţii, cu proiectoare, cu numărul de înmatriculare şi ce-o mai fi fost pe acolo. Eu deja mă aşezasem virtual în locul şoferului şi îmi spuneam că e o zi şi mai mizerabilă. Din maşină a coborât întâi pasagerul din dreapta, o ţigăncuşa veselă. A venit în faţa maşinii să cuantifice paguba. După un scurt inventar a început să râdă în hohote şi ii tot făcea semn şoferului să coboare. Râdea cu o poftă molipsitoare. A coborât şi ţiganul. Ţigăncuşa se tot chinuia să lege două cuvinte şi nu putea din cauza râsului. Ţiganul, cu un zâmbet incert, îi spuse: "Zi, fă... de ce râzi?". Atunci, ţigăncuşa s-a dus lângă maşină, a arătat înspre botul Daciei de unde se vedea radiatorul şi a strigat: "Varta! Fără număăăăăr!". Vă jur că am început să râd în hohote şi eu. În câteva secunde, toţi cei aproape 20 de oameni din staţie râdeau. Ţiganul era şi el cu mâinile pe sus şi striga "Fără număr". O nebunie!

Am ajuns acasa, i-am platit doamnei de la administraţie întreţinerea şi am luat cina. Am declarat-o o zi de succes. În afară de poanta extrem de amuzantă am învâţat atunci despre atitudine mai mult decât din multe cărţi.