Pentru că nu vreau să uit

   Da, mă... Știu. Știu că zilele astea toată lumea scrie despre mineriada 13-15 iunie '90. O voi face și eu, mânat de un motiv personal.

   Primele luni ale lui '90 au fost nebune. Lucrurile se derulau atât de rapid încât cu greu te puteai dumiri despre ce este vorba. Mai mult, auzeai din toate părțile ”libertate” și ”democrație”, ceea ce făcea cu atât mai dificilă deslușirea evenimentelor, având în minte cei 45 de ani de comunism care [credeam noi că] se încheiaseră. Ce știam eu cu certitudine, simțeam asta în fiecare nerv, era că Ion Iliescu va duce țara asta într-o zonă istorică de care românii își vor aminti cu rușine. FSN-ul, inițial o mișcare revoluționară care ținea loc de putere în stat (CFSN), controla aproape integral presa scrisă și televiziunea națională, organisme de presă care aveau un rating în perioada aceea cum nici nu visează presa de astăzi. Practic, cei din popor, lipsiți de viziune, nu aveau vreo șansă de a pricepe ce se întâmplă. Asta i-a mulțumit pe criptocomuniștii feseniști. Dar ce să vezi? Mai erau și oameni care simțeau că FSN-ul e nociv. Aceștia au ales să iasă în stradă, născându-se astfel conceptul ”Piața Universității”. La cei aproape 18 ani de atunci, nu puteam înțelege de ce Iliescu, Roman, Voican-Voiculescu, Brucan și mulți alții făceau un caz din faptul că niște oameni manifestau pașnic împotriva regimului și asta la doar jumătate de an de la evenimentele din '89. Acum înțeleg dar asta nu mai ajută.
Mizeria a început pe 13 iunie, în zori. Corturile demonstranților au fost atacate în cel mai laș mod cu putință de forțele de ordine, fără prea mult succes. Câteva ore mai târziu au fost scoși în stradă muncitorii de la IMGB, așa apărând și celebrele crâmpeie “IMGB face ordine!”, “Moarte intelectualilor!” sau “Noi muncim, nu gâmdim!”. Mă gândesc acum că unii dintre acești distinși domni de la IMGB au copii care au terminat o facultate, aceștia din urmă devenind astfel, cel puțin după definiție, intelectuali. Cum le-ar explica treaba cu ”moarte intelectualilor”?
Pentru că nici asta nu a dat rezultate, Ion Iliescu a trecut la pasul decisiv: “toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și televiziunii, pentru a curma încercarile de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită". L-am auzit cu urechile mele, nu mai poate nega. Așa cum l-am auzit și când a spus că vrea comunism cu fața umană și când a spus că a văzut insigne de legionari în piepturile celor din Piață. Și l-am auzit și pe Roman. Și pe Brucan. Ce a urmat? La o căutare pe Youtube vei găsi destule imagini cu minerii care atacau la întâmplare, băteau pe oricine părea intelectual. Aceștia sunt ”cetățenii de bine” din '90.
După toată pata asta de care nu vom scăpa vreodată, Iliescu le mulțumește minerilor. Previzibil, aș spune acum. Ce mi se pare încă incredibil este reacția unor bucureșteni care au ieșit în stradă pentru a le mulțumi minerilor. Imaginea cu gospodinele care ofereau garoafe minerilor nu mi-o pot scoate din minte. Practic, aceștia sunt oamenii care mi-au decis soarta din '90 încoace.

   De ce scriu despre asta în fiecare an? Pentru că aș vrea să mă asigur că cei deschiși la minte, mult mai tineri decât mine, vor ști că n-a fost deloc bine ce s-a întâmplat. Pentru că mi-aș dori ca toți criptocomuniștii să răspundă pentru ce s-a întâmplat. Și cel mai important, pentru că nu vreau să uit. Nu aș vrea ca într-un moment de slăbiciune să iert și să uit pe motiv că principalii vinovați sunt niște bătrânei cumsecade sau pur și simplu au decedat. Nu! Nu vreau să uit. Asta mă va menține viu.

E treaba ta cum vei judeca materialul ăsta.