Noi, bărbații, suntem niște fericiți, e clar. M-am convins de asta de mai multe ori. Așa, simpli cum suntem noi, suntem fericiți. Sigur, noi n-avem atâtea probleme, ați putea spune voi, distinse domnițe. Și ați avea dreptate. Problemele noastre sunt puține și situate la baza piramidei. Cu voi este cu totul altă poveste. După ce ați epuizat toate problemele posibile, mai fabricați câteva.
Pentru femei, în anumite situații, coafura este la fel de importantă ca pulsul ori ca respirația. Orice reuniune cu parfum de petrecere capătă niște conotații inimaginabile.
În urmă cu câțiva ani, soția mea și cu mine eram nași de cununie. Avem ceva experiență, mărturie ne stau cele cinci perechi de fini. :)
În ziua nunții, soția mea era în priză. Avea tensiune 28! Și-a probat rochia de 47 de ori, pantofii de 56 de ori, aștepta cu înfrigurare programarea la coafor. Ei bine, de aici a început totul.
Soția mea merge la coafeza cu pricina de foarte mulți ani. Acum era o ocazie specială, se impunea o coafură nemaivăzută. În linii mari, așa a ieșit coafura. Nemaivăzută. Recunosc sportiv că nu m-am prins din prima că soția mea fusese deja la coafor. Puteam să jur că doar s-a spălat pe păr și s-a uscat într-un fel în care n-o mai făcuse. Da' cine sunt eram eu s-o judec?
Am aflat pe măsură ce timpul se scurgea că ceea ce vedeam eu era chiar soția mea coafată. Nașa, cum ar veni. Ne-am prezentat la cununie. Femeile comunică total diferit față de bărbați, știu asta foarte bine, chiar predau diferențele la cursurile de comunicare. Și de această dată s-a adeverit. Nu știu cum anume, soția mea simțea că femeile se uită la coafura ei iar ea se simțea vulnerabilă.
”Nu-i adevărat, iubire. Ești foarte frumoasă!”, îmi făceam eu încălzirea.
Cumva știam că voi munci la treaba asta toată noaptea, nu-s chiar atât de prost.
”Probabil e doar invidia”, continuam eu jocul de glezne.
A fost bine. O perioadă. Au trecut câteva ore. În restaurant erau 1000 de grade Celsius. Și lume multă. Aia cu coafura rezistă e numai în reclame. Și-n filme. Părul soției mele nu mai arăta de mult ca o coafură. Treaba asta mă îngrijora. Simțeam că rămân fără încurajări. Și zău că nu-s lipsit de inventivitate. :)
Câteva ore am făcut coaching cu soția mea, demontând rând pe rând toate îngrijorările ei. Și reușisem asta binișor. Până la un moment.
Nu știu cum s-a întâmplat. Pur și simplu m-am ridicat de la masă câteva secunde. O nuntașă mai iute de picior avea o nelămurire care nu-i mai dădea pace. Trebuia să afle. Și a declanșat atacul.
Am văzut o femeie care se apropia de soția mea într-un mod care nu prevestea nimic bun. Eu eram deja angajat într-o discuție cu câțiva invitați. Am încercat să nu ies brusc din grup. Am mai făcut o glumiță, l-am luat de după umeri pe unul dintre domni și le-am promis că mă întorc. Mă îndreptam deja cu pași largi către masa mare. Nuntașa era deja lângă soția mea și vorbea deja cu ea. Eu eram palid. M-am grăbit și mai tare. Nuntașa a simțit că nu mai are mult timp la dispoziție și a pus întrebarea fatală.
”Dumneavoastră sunteți mama miresei?”
Ai auzit vreodată de Sisif și de bolovanu' lui? Nene, jur că a fost pentru prima dată când am înțeles cu exactitate însemnătatea mitului. O noapte întreagă am fost coach pentru soția mea. O noapte întreagă! Câteva secunde de neatenție și s-a dus totul pe apa sâmbetei.
De ce nu există malpraxis și-n cazul coafezelor? De ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu