Cât de greu poate fi?

   Ceea ce urmează să citești este ușor atipic acestui blog. Probabil voi muta materialul acesta pe blog-ul catalinmoisa.ro atunci când va fi gata. Ce urmează să citești este despre motivație, despre self esteem, despre empowering și despre alte cuvinte fistichii pe care le folosesc vorbitorii publici. Doar că nu va fi un text pretențios ci mai degrabă o întâmplare petrecută în urmă cu câteva ore. Să purcedem, dară.

   Astăzi am fost la înot, de o lună fac asta în fiecare zi. Ca de obicei, am mers la recepție, am lăsat cardul de membru, mi-am luat prosoapele și cheia de la dulap și m-am dus în vestiar. În timp ce-mi aranjam hainele în dulap a intrat un grup mic și zgomotos de străini. Doi vorbeau o engleză britanică impecabilă iar al treilea vorbea cu un accent slav, acesta din urmă fiind cel mai sportiv dintre toți. I-am lăsat în vestiar și am plecat la duș-scări-piscină. Pentru că am prins culoarul cel mai bun liber am înotat ca un bezmetic vreo 30-40 lungimi de bazin după care m-am mai înmuiat. Exact când eu eram mai domol a intrat în bazin, pe culoarul de lângă mine, cel care vorbea engleza cu accent slav. Felul în care înota respectivul aproape m-a convins să ies din bazin și să mă apuc de șah. Omul ăsta părea că s-a născut și a trăit până acum în apă! A înotat și el vreo 30-40 de lungimi de bazin (fără oprire) după care a luat o pauză. În acel moment a intrat în bazin o mămică tânără cu fetița ei de cca 2 ani. Sportivul le-a cedat culoarul și a plecat să înoate la comun. Eu eram singur pe culoar așa că mi-am zis că aș putea să-l invit pe sportiv alături de mine, cu atât mai mult cu cât fusese un gentleman adineauri. Zis și făcut. Am stabilit că plecarea e pe dreapta și întoarcerea pe stânga. El a zâmbit, mi-a mulțumit și a început turele. Mi-am zis că dacă nu mă țin după el, macar 6-7 bazine, mă las de înot. Și i-am dat bice! Preț de vreo 6 lungimi de bazin eram acolo. De pe la al șaptelea bazin am început să scârțâi. Mai luam câte o gură de apă, mai stropeam, mă mai abăteam de la traseu. Respectivul a simțit asta și... ce a făcut? A încetinit! Practic, îmi dădea o șansă. Mă aștepta și pe mine. Inițial nu am înțeles de ce.
Mi-am făcut un calcul al turelor făcute și mi-a dat cca 1,3 km de înot în mai puțin de o oră. Nu-i rău deloc, mi-am zis. L-am salutat pe distinsul domn și am ieșit din bazin. Am făcut un duș scurt și am intrat în jacuzzi. Cinci minute după mine a intrat și cel despre care tot scriu. După vreo 4-5 miunte am rămas doar noi doi în jacuzzi.
-Congratulations!
Așa a început și mi-a întins mâna.
-Thank you, i-am răspuns destul de incert.
Nu înțelegeam de ce mă felicita. El s-a prins imediat și s-a prezentat. Așa am aflat că a fost campion de natație în Polonia 2 ani la rând, are 33 de ani iar acum lucrează pentru o multinațională. Este în București pentru 2 zile, stă la Marriott și a coborât la bazin. Felicitările veneau pentru că după ce înotasem vreo 40 de minute înainte de venirea lui am reușit să țin pasul cu cineva care a scris istorie în țara lui pe acest tărâm. Apoi m-a întrebat câți ani de înot am făcut. Am crezut inițial că mă ia în balon. M-a asigurat că nu, moment în care i-am spus că am făcut bazin doar vreo 3 luni în ultimii 20 de ani. Acum a fost rândul lui să creadă că glumesc. După ce l-am asigurat că vorbesc serios mi-a mai întins o dată mâna. Ulterior am trecut la niște discuții despre care nu voi aminti aici. :)
Acum, ce am desprins eu de aici? Juliusz, un fost campion de natație, a cedat culoarul unei mămici care venise cu fiica de 2 ani să o obișnuiască la bazin, mi-a dat o șansă încetinind puțin ritmul iar apoi m-a felicitat pentru că mi-am dat sufletul în apă. Tot noianul acesta mi-a plăcut, m-a făcut să mă simt bine. Pe de o parte pentru că am simțit că ceea ce am făcut a fost apreciat. Și nu de oricine, de un campion de profil. Apoi m-am simțit bine cu mine pentru că am putut ține pasul cu un profesionist în domeniu. Totodată mi-am propus ca nimic în lume să nu mai stea între mine și sală, să nu mai găsesc vreodată motie pentru a lipsi de la sală, chiar și o zi în cursul săptămânii. Sigur, astea sunt treburi care mă privesc doar pe mine, vei zice. Ești sigur?

   Cum ar fi dacă fiecare dintre noi, indiferent dacă e părinte, profesor, șef sau orice presupune o componentă educativă ar avea un cuvânt de laudă către cei de care se ocupă în mod direct? Cum ar fi ca fiecare dintre noi să auzim în fiecare zi cuvinte de mulțumire, felicitări și încurajări pentru treaba bine făcută? Am performa zilnic? Ne-am face treaba ireproșabil? În definitiv, ce e așa complicat?
”Felicitări! Mulțumesc! Excelent! Continuă așa, e foarte bine!”
Cât de greu poate fi?