Vorbeam despre de toate deunăzi cu un prieten foarte bun. Din una în alta am ajuns la armată. Subiectul ăsta ne-a mâncat câte un an din viață la vremea aceea și câteva ore la momentul discuției. Am râs copios în cele câteva ore. I-am povestit prietenului foarte bun câteva dintre întâmplările pe care le mai rețin iar acesta a tot insistat să le urc și aici. Acesta ar fi primul motiv pentru care o fac acum. Al doilea motiv este că am decis ca #Stelu să devină un soi de personaj colectiv, o categorie. De câte ori voi povesti câte ceva și vreau ca personajul să rămână anonim, voi apela la #Stelu. Să purcedem, dară.
L-am primit în primăvara lui '92. M-a sunat secretara din Primăria Onești (ne cunoșteam, făceam presă pe atunci) și mi-a dat vestea. Nu prea îmi era clar ce trebuie să fac mai departe. Așa că am început să întreb. Cei mai mari decât mine mi-au spus că va trebui să mă prezint la Bacău. Așa că m-am dus. Prima dată mi-a atras atenția numărul exagerat de mare de cadre medicale, vreo 4 doctorițe și vreo 10 asistente. Câțiva ani mai târziu am aflat de la studentele la Medicină că era un obicei. Mergeau în gașcă să vadă câteva sute de tineri goi pușcă (dacă mai aud vreodată că bărbații sunt perverși, iau foc!). Că așa e la încorporare, te dezbracă de tot. Da, frate. Îmi venise ordinul de încorporare!
După ce m-au plimbat perversele alea de la una la alta, am primit permisiunea să mă îmbrac și mi s-a spus să merg în sala mare. Asta am făcut. Acolo erau vreo 3 ofițeri la pupitru, cca 5-6 militari în termen care ne dirijau prin sală și vreo 200 de recruți. După ce ne-a plictisit vreo 30 de minute cu placa aia că armata te face bărbat, șefu' ofițerilor a trecut la subiect, spunându-ne fiecăruia dintre noi unde urmează să ajungem. Nu știu ce anume a fost greșit dar eu și încă doi băieți nu am fost repartizați. ”Veniți data viitoare, asta e” mi-a zis chelbosu'. ”Nici nu vreau să aud. Am venit acum, acum vreau repartiție!” i-am zis extrem de hotărât. S-a uitat la mine cu ură și mirare, s-a retras puțin după care s-a întors. ”Am obținut încă 3 locuri. Două la Tecuci și unul la Târgu Mureș. Voi doi la Tecuci (cei doi care au tăcut) iar tu, ăla cu gura mare, la Mureș. Ca să vezi și tu frumusețile patriei”. Cătăline, dacă te-a mâncat ca pe Zambilica, mergi la Mureș. Asta e. Știam de la cei care făcuseră armata că cel mai bine este să încorporezi toamna. De asta m-am învârtoșat eu.
Pe 21 octombrie am ajuns în unitate. Eram 3 băcăuani. Cam întârziasem, trenul nu ținea cu noi. Ar fi trebuit să venim cu o zi înainte ca să nu întârziem. (N-ai să vezi!) Ne-a luat în primire un burtos cu ținută camuflaj nou-nouță (era singurul cu astfel de țintă) care s-a rățoit la noi. Eu n-am fost niciodată prea docil. Tonul burtosului m-a făcut să-l întreb: ”Și ce-ar fi trebuit să fac? Să vin cu o zi înainte? Adică o noapte în plus în armată?”. A fost prima mea greșeală. M-a luat nemernicu' la ochi și nu m-a uitat până în ziua 'liberării.
Prin noiembrie, cu ceva zile înainte de depunerea jurământului, a venit la mine șeful de Stat Major al unității, Stelu. Nu-l chema Stelu, are nume de cur dar până la sfârșitul scrierii îl voi numi așa. Deci, Stelu a venit la mine cerându-mi să scriu discursul pentru militarul de ciclul I și pentru cel de ciclul II. Eu eram răcit cobză în infirmerie. Am zis că o să văd. ”N-ai să vezi nimic, e un ordin. Moldovean nesimțit!” a urlat el. Stelu (maiorul cu nume de cur) era din Iași, să ne înțelegem. Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a venit la mine și chioșcaru' unității, pilosu' burtosului de căpitan care m-a luat în cătare încă din prima zi și mi-a zis: ”Bibane, vezi ce discurs îmi faci. Să nu avem probleme, da?”. Asta a pus capac! Am simțit cum îmi vin dracii ăia mari. I-am răspuns cam așa: ”Prietene, uite cum stă treaba. Ai două posibilități. Fie îmi dai câte un pachet de țigări bune pe zi până la jurământ și îți scriu un discurs pe care să-l înțelegi și tu, fie îți scriu un discurs din care n-ai să înțelegi decât conjuncțiile.” Ca să n-o lungesc, am fumat LM vreo 2 săptămâni. :)
Militarul de ciclu I (bibanul, ca să ne-nțelegem) care trebuia să citească discursul era un pilos, fiu de militar. Într-o zi, cât exersam pasul de defilare, a venit comandantul unității și a întrebat cine a scris discursurile. Stelu m-a scos imediat în față. ”Ai zbârcit-o, moldovene!”. What the fuck? Iașiul nu mai e în România? Mă rog, am ieșit în față. ”Dacă te-ai ocupat de scris, tot tu să citești” a zis comandantul. Stelu s-a făcut căcăniu la față (are nume de cur, cum altfel?). ”Domnu' comandant, avem alt militar pentru asta”. ”Am stabilit, Moisă citește” a închis comandantul discuția.
Băi, nu țineam să fac asta neapărat. Până atunci. Deodată mi s-a deschis pofta de a-l scoate din sărite pe Stelu. Aveam 19 ani, era de înțeles. :)
Stelu mi-a cerut discursul și mi-a zis că-l va corecta. ”Ce, bă? Numai tu ai fost ziarist? Eu am scris la Pentru Patrie. De două ori!”. A rămas că mi-l aduce peste 2 zile. S-a ținut de cuvânt, mi l-a adus. ”Acum vezi cum faci să-l treci pe curat. E plin de corecturi, moldovene!”. (Really?)
M-am retras la o țigară alături de doi locotenenți și vreo 5 tablagii. Nimeni nu-l suporta pe Stelu. Am simțit că pot fi sincer și le-am zis: ”Eu nu schimb un cuvânt. Îl transcriu dar nu schimb un cuvânt. I-l arăt, îl las să jubileze și apoi îi spun”. Toți mi-au zis că sunt sinucigaș.
Câteva zile mai târziu, la adunarea de după masa prânz, când toată unitatea era de față, i-am dus discursul. Stelu l-a citit cu emfază, aproape că nu-și putea apropia picioarele de ce genitale uriașe-i crescuseră. ”Vezi, moldovene? Se simte mâna unui profesionist. Învața, mocofane!”. Pfoaaaaaaa.... Cadrele din front îmi făceau disperate semn să nu zic nimic. Sanchi! Niciodată nu am cerut permisiunea atât de oficial. ”Domnule maior, vă rog să-mi permiteți să raportez. Nu am schimbat niciun cuvânt. Discursul este același cu cel pe care vi l-am dat inițial. Nicio virgulă nu lipsește”.
Puteai auzi curcubeul, atât de liniște era. Cele 30-40 de secunde au părut ani. ”Ești un nesimțit! Un nesimțit! Un moldovean nesimțit! Am vrut să-ți dau satisfacție, să te bucuri și tu că ai scris un text. Crezi că nu m-am prins? Ești un nesimțit!”. Ultimele cuvinte ieșeau destul de pițigăiate și jur că Stelu avea cu 50 de cm mai puțin. S-a întors și dus a fost. În ziua aia am băut gratis. Au făcut cinste ofițerii și subofițerii.
Stelu mi-a purtat sâmbetele până în ultima zi. Da' nici eu nu-l slăbeam. Într-una din zile m-am întâlnit cu Stelu la chioșcul unității. Se chinuia să intre în grațiile celei mai frumoase femei ofițer din România la vremea aia. Ea, vorba filosofilor greci, canci! Îi dădea flit. Eu am eram în spatele lor. Ei s-au oprit la un suc iar eu am întrebat dacă servesc țigări la bucată. ”Adică la fir?” m-a luat în balon chișcarul. Frumușica a intervenit nesperat: ”Cum adică la fir? Ce formulare e asta?” a spus ea râzând. Stelu s-a făcut iar căcăniu când m-a văzut. ”Moldovene, ia vino aici. Câți ani ai tu. mă?” m-a întrebat el condescendent. ”19” am zis. ”Băi, eu am făcut 20 de ani numai de școală până când am terminat liceul”. ”Ce să zic? Eu am reușit asta în 12!”. În drum spre ieșire (nu mai era de stat, parol) am apucat să văd zâmbetul celei mai frumoase doamne ofițer din România. De neprețuit!
Despre Stelu mai sunt multe de povestit. Revin. Până atunci, ' aidi orvuar de paregzamplu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu